Noiembrie 2008 - Japonia - 9. Kyoto

Suntem in ziua de 23 Noiembrie 2008. Duminica. O zi de in care tot japonezul cu mic cu mare isi ia familia, prietenii si aparatele foto cele cele mai performante sau mai mici cu putinta si iese sa viziteze templele impodobite in culorile hainelor de toamna ale copacilor. Cum japonezii sunt multi, iar templele sunt mai putine, evident ca iese o mare inghesuiala prin jurul lor.

Noi, ca japonezii, am pornit-o la vizitat. De data aceasta templele din Kyoto au fost tinta noastra, iar ghidul ne-a fost al nostru sincer vorbitor fluent atat de limba romana cat si de japoneza, Valos. Intentia noastra a fost sa plecam dis-de-dimineata - intentie partial indeplinita, deoarece cand am ajuns la tren (acelasi tren de jucarie al liniilor private Hankyu) am descoperit ca era destul de plin. Sprijiniti de calatori (la propriu), am ajuns in aproximativ o ora in gara din Kyoto. Aviz amatorilor ! Nu este aceeasi gara cu cea a liniilor J.R. ! De la gara (subterana) am luat un autobuz cu care am mers destul de mult pana sa ajungem intr-un loc unde multimile se revarsau precum un rau in mare: Pavilionul Templului de Aur sau Kinkaku-ji in japoneza.

Inainte de a continua povestirea trebuie sa spun cate ceva despre Kyoto. Acest oras a fost capitala Japoniei timp de peste un mileniu, din anul 794 pana in 1868. Acest lucru explica probabil de ce aproape un sfert din templele si monumentele ocrotite ale Japoniei se afla aici. O curiozitate despre Kyoto o reprezinta faptul ca atunci cand imparatul Meiji a mutat capitala la Tokyo nu a fost semnat vreun decret sau vreun alt act oficial. Astfel se face ca si in ziua de astazi, desi capitala de facto a Japoniei este Tokyo, niciun document legal nu indica acest lucru - deci teoretic cel putin, Kyoto este in continuare capitala tarii soarelui-rasare. Dar sa trec mai departe la vizita noastra...

 

Kinkaku-ji a fost initial construit pentru a-i servi shogunului Ashikaga Yoshimitsu drept vila pentru pensie. Adica un fel de azil personal. Fiul sau l-a convertit in templu Zen al scolii Rinzai. Templul a ars de doua ori prin secolul al cincisprezecelea si o data in 1950. Cele doua etaje superioare ale templului sunt acoperite cu un strat de aur veritabil. Ultima restaurare s-a terminat in 2003 si s-a soldat cu aplicarea unui strat mai gros si mai rezistent de aur decat cele precedente. Templul este asezat intr-un decor superb, iar punctul de belvedere surprinde Lacul Oglinda (Kyōko-chi in japoneza), care - asa cum ii spune si numele - dubleaza imaginea templului.

Pozele pe care le-am facut aici sunt absolut superbe, iar gradinile ireale. Multimea era numeroasa rau, insa foarte amabila, astfel ca tot sirul de oameni se oprea cand cineva voia sa faca o poza. Inotand printre interjectiile tipic japoneze de mirare si admiratie, am iesit de la templu si ne-am indreptat catre urmatorul obiectiv. Am preferat sa mergem vreun sfert de ora pe jos, deoarece pe strazi era un mare ambuteiaj, iar autobuzele stateau si ele. Era incredibil de multa lume.

Ryōan-ji sau in traducere libera Templul Dragonului Linistit adaposteste printre altele celebra gradina zen. Aceasta gradina are cincisprezece bolovani asezati in asa fel incat numai paisprezece sunt vizibili, din orice unghi ai privi (totusi, se vad toti cei cincisprezece dintr-un anumit unghi, insa unii bolovani par sa fie parti ale altora mai mari). Se zice ca doar cine atinge iluminarea spirituala absoluta poate vedea toti cei cincisprezece bolovani in acelasi timp. Un alt lucru nostim il reprezinta faptul scris pe unul dintre pliantele turistice din templu si anume ca cel care a construit gradina a murit fara sa spuna cuiva ce reprezinta sau ce a vrut sa exprime, astfel ca tot ce se spune despre aceasta sunt pure speculatii. Multi savanti si-au dat si isi dau in continuare cu parerea despre axele de simetrie si despre confortul vizual pe care il ofera constructia geniala a gradinii. Realitatea este ca nimeni nu stie exact ce-i cu ea, insa atrage turistii ca un magnet. Pentru a vedea gradina a trebuit sa intram inauntrul templului, deci sa ne descaltam, ceea ce a insemnat ca la iesire aveam sa ne razboim cu cizmele Mirunei ca sa le convingem sa se inchida.

Ca si celelalte temple si acesta este asezat intr-un decor de vis, cu copaci superbi si ochiuri de apa care sa-i puna in valoare. Pozele facute in aceasta zi au iesit foarte pitoresti, insa tot nu se compara cu realitatea.

Iesind de la templu am dat peste un seven-eleven, de unde am cumparat niste paine si branza topita pentru Miruna si niste sandwichuri pentru mine si Vali, pe care le-am mancat pe drum. Pentru a ajunge la urmatorul templu am luat un autobuz, ocazie ce mi-a confirmat inca o data faptul ca transportul lasa rau de dorit in Kyoto, cel putin fata de restul Japoniei.

 Pe la crepuscul am ajuns la Ginkaku-ji, adica la Pavilionul Templului de Argint, a carui intrebuintare, similar cu Kinkaku-ji, a fost cea de vila de pensionare a unui shogun, de data aceasta a lui Ashikaga Yoshimasa, pentru ca dupa moartea lui sa fie transformat in templu. Intentia era ca acest templu sa fie acoperit cu un strat de argint, insa constructia sa nu a fost finalizata niciodata, in principal din pricina razboaielor. Drept urmare templul este pastrat asa cum a fost vazut ultima oara de catre shogun, adica fara sa fie acoperit cu argint. Noi insa nu am apucat sa-l vedem nici macar in aceasta stare, deoarece templul era in plin proces de restaurare, deci acoperit de schele de lemn si de panze (dupa cum spuneam si la Himeji, restaurarile se fac dupa metodele traditionale de constructie). Totusi ne-am plimbat prin gradinile templului pana s-a intunecat si nu mai ieseau pozele.

 

Urmatorul punct din programul serii era intalnirea cu Oana - o prietena de-a lui Vali care traieste in Kyoto. Ne-a placut de ea inca de la inceput - la restaurantul italienesc la care am mancat a tras o injuratura neaosa catre unul neatent care i-a daramat bicicleta parcata pe trotuar. Dupa mancarea ce ne-a ajuns pe o masea (imi pare rau, dar asta este un lucru pe care nu am sa-l inteleg vreodata la japonezi, si anume de ce fac portiile atat de mici), am trecut pe langa universitatea din Kyoto, de unde se trag cei mai multi laureati ai premiului Nobel din Japonia, cu gandul de a merge la atractia principala a zilei, vestitul cartier Gion si "Kiyomizu-dera by night". Iar am avut o mare dezamagire cu autobuzul in care ne-am urcat si cu care am ramas blocati in trafic. A trebuit sa coboram, sa mergem pe jos si sa luam un metrou ca sa ajungem pentru a ne intalni din nou cu Oana (ea mersese cu bicicleta si ne astepta de ceva vreme).

Am trecut pe langa un templu despre care Oana ne-a spus ca fusese filmat in Memoriile unei Gheise, iar apoi am intrat intr-o zona cu case vechi traditionale japoneze, parca desprinse din filmele istorice japoneze. Evident ca majoritatea acestor case erau transformate acum in restaurante (probabil foarte scumpe) in care intra lume bine imbracata (printre care si foarte multe doamne in kimono-uri).

 

Am ascultat sfatul dat de ghidul de calatorie si am incercat sa pandim gheise, dar niciuna nu a catadicsit sa se arate. Totusi nu am putut sa nu observam ca pe masura ce inaintam densitatea de om pe metru patrat crestea simtitor, pana la un moment dat cand ne-am oprit. Aici am facut nitel apel la spiritul nostru balcanic si la coatele noastre ascutite si am inaintat prin multime pana am ajuns la intrarea de la Kiyomizu-dera, sau Templul Apei Pure. Numele si-l trage de la cascada care trece prin gradinile templului si care se desprinde in trei izvoare, unul care aduce intelepciune, altul care aduce sanatate si altul care aduce viata lunga. La momentul respectiv Vali si Oana nu mai stiau exact ce beneficii aducea fiecare izvor, dar traiasca Wikipedia ! Se zice ca aduce ghinion sa bei din toate trei izvoarele. Atunci am realizat inca un lucru comun cu religiile vestice: superstitiile. Cred ca oamenii au nevoie de asa ceva, pentru ca altfel nu-mi explic prezenta lor in atatea culturi.

Templul in sine este construit pe piloni de lemn si ofera o imagine panoramica asupra Kyoto-ului si asupra gradinilor superb luminate de lampioane si vizitate de atatia turisti. Aici efectiv te calcai in picioare - atat era de inghesuiala. Pozele au iesit superbe si nu prea mai pot adauga multe cuvinte pe langa ele.

La iesirea din templu ne-am oprit in niste magazine de suveniruri de unde am cumparat diverse evantaie si alte prostioare, iar apoi Oana ne-a condus pana la gara de unde am luat trenul inapoi catre Osaka.

Am plecat din Kyoto fericiti ca mai avusesem o zi plina, dar in acelasi timp cu doua mici regrete: unul, ca nu vazusem nicio gheisa veritabila, iar altul ca nu apucasem sa o costumam pe Mirunica in gheisa (cica sunt niste saloane unde contra cost o fardeaza si o imbraca in kimono si o lasa sa se plimbe prin Kyoto asa intreaga zi).