Septembrie 2011 – Go East! La mare in Turcia

A sosit toamna, aşa că retras cu nasul în bârlogul cât de cât încălzit de o aerotermă şi de aerul condiţionat, m-am apucat să depăn amintiri din vacanţele avute în ultimii doi ani. Nu ştiu cât de exact voi reuşi să fiu, iar ordinea cronologică a vacanţelor, să mă iertaţi, însă nu o voi putea respecta.

Recunosc dară că această poftă de scris mi-a fost redeschisă de un sentiment pe care îl asociez după-amiezilor întunecate de toamnă, când mă gândesc la tot felul de grozăvii, având un sentiment de zădărnicie a vieții, dar în același timp încercând să profit la maximum de clipele petrecute cu cei mai dragi mie.

Totuși, blogul acesta este despre călătorii, și să-l folosim ca atare (sic!).

Am amânat vacanța de vară de anul acesta cât am putut de mult, în special datorită faptului că așteptam ca Victoraș să împlinească măcar șase luni, ca să nu-l stresăm prea mult cu ”deplasările” (se va vedea treaba că este un vajnic membru plimbăreț al familiei).

Prima călătorie a fost la mare, în Turcia. Eu personal nu am agreat niciodată sistemul ”all inclusive” de la turci, și mai mult decât atât, nu prefer să aranjez o vacanță prin intermediul vreunei agenții. Însă, date fiind condițiile, nu am avut încotro și am optat pentru o asemenea vacanță ”la cheie”, tipică familiilor cu copii. Și că tot veni vorba, familia participantă era formată din: Victoraș, părinții lui (adică eu și cu Miruna), vericul Ioan (destoinic deschizător de drumuri si beta-tester în toate cele copilărești) împreună cu părinții lui (Mădălina și Mihai), precum și o pereche de bunici (mama Miru&Mihai și tata Miru&Mihai), nerăbdători să ii ia în primire pe cei doi năpârstoci.

Fiind prima călătorie cu avionul a celor doi copii, aveam ceva emoții, trebuie să recunosc. Victoraș nu mi-a împărtășit emoțiile, dimpotrivă, a demonstrat un calm glacial. Iar pentru a înțelege mai bine atitudinea lui vizavi de zborul cu avionul (la clasa economică aș adăuga), a tras un caca de zile mari, ce a murdărit toate hainele lui plus piciorul lui tac’su (adică al meu) și un pic (dar doar un pic) din mocheta avionului. ”Ce mare rahat e și cu zburatul ăsta?”
În sfârșit, aeroportul din Bodrum ne aștepta cu o arșiță de 35 de grade Celsius (noi fiind plecați cam de pe la 25), specifică începutului lunii septembrie. Am dibuit relativ repede autocarul care trebuia să ne transfere la hotel, iar șoferul a trebuit să mai deschidă o trapă de bagaje ca să intre toate cele 7 valize ale noastre și cele două cărucioare. Surpriza plăcută în autocar a fost ghida moldoveancă pe nume Olga, ce ne-a povestit ”numaidecât” obiceiurile locului și ceva legat de ”defilee adânci”. Surpriza neplăcută au fost ceilalți români din autocar, ce nu scăpau nicio ocazie ca să fie vulgari.

După vreo trei sferturi de oră de mers ba pe marginea mării, ba prin sate văruite în alb imaculat și cu câte o minaretă aruncată ici-colo, am ajuns la hotel, iar Olga cea amabilă a avut grijă de noi până ne-am cazat.

Despre hotel, ce se cheamă Voyage Türkbükü, am scris aici. Ideea este că ne-a dezamăgit profund plaja, ce era mică și îngrădită, astfel că nu te puteai plimba pe faleză seara, iar ca să faci snorkeling în altă parte a golfului, trebuia să sari pârleazul. În rest, totul a fost perfect (mai puțin o mică problemă cu femeia de serviciu, care venea la ore ciudate să facă curat), și pot spune că m-aș putea obișnui cu sistemul all inclusive.

Bine, recunosc, cu copii mici e cel mai bine așa, pentru că te poți duce oricând la masă într-un anumit interval de timp, iar faptul că nu trebuie să stai și să aștepți comanda, contează foarte mult.

Am intrat destul de repejor într-o rutină zilnică plăcută, iar relaxarea a fost totală. Piticilor le-a plăcut la nebunie apa (și marea și piscina), ceea ce ne-a bucurat peste măsură.

 

Sper să nu uite și să le placă și la anul. Snorkelingul din păcate a fost cam dezamăgitor, golful nu are atâtea chestii interesante pe cât am văzut în Grecia cu o mică excepție – sub pontonul de pe plaja hotelului stătea strâns mai mereu un banc imens de pești. Era destul de nostim să te bagi la fund printre ei și să-i vezi cum o zbughesc toți în aceeași direcție.

 
Și că tot veni vorba de relaxare, toate fetele din grup (adică două cumnate și o bunică) au beneficiat de o baie turcească urmată de o ședință de masaj și nu mai știu ce alte tratamente. A fost atât de bine, încât Miruna și Mădălina au mai fost la o rundă în zilele următoare – ce-i drept, au luat pachete diferite.

Hotelul avea la cucuieții din deal (că de fapt nu era hotel propriu-zis, ci mai mult un complex de vacanță răspândit pe o costișă) o piscină cu bar, muzică, program artistic și tobogane cu apă. Inutil să mai spun cât de mult ne-am distrat pe tobogane și cât de rău ne părea când opreau apa și venea umbra peste noi. Eu, ca de obicei, trebuia sa mă chinui să alunec pe tobogane, în special pe cel mai lent, unde mai și rămâneam blocat uneori, spre distracția celorlalți.

Mama și tatăl Mirunei au fost singurii care au vizitat Bodrum-ul, în fapt vechiul oraș Halicarnas, cu o excursie organizată de agenția de turism cu care venisem. Cu ocazia aceasta au luat și un rahat din bazar – pe care nu l-am gustat decât la București – având un bun motiv de regret că nu am fost și noi ca să luăm mai mult.

Orișicât, într-una din seri ne-am încumetat să ieșim din complex și să vizităm stațiunea din apropiere, Türkbükü Beach. Am ieșit la poartă cu gândul de a merge pe jos până în stațiune (pe hartă ar fi fost la câteva sute de metri distanță), însă trebuia mers pe ocolite din cauza multiplelor proprietăți, astfel că ar fi trebuit să mergem vreo doi kilometri pe șoseaua principală care nu avea trotuar.
Noroc cu un microbuz (dolmuș pe turcește) care ne-a claxonat și ne-a cules din drum. Acesta ne-a lăsat fix în zona turistică a stațiunii – în fapt o faleză lungă pe care te poți plimba – plină de restaurante și localuri care mai de care mai atrăgătoare.



Multe dintre restaurante te momeau (ironic, nu?) cu pești proaspeți, frumos aranjați pe paturi de gheață. Deși tatăl Mirunei a luat cartea de vizită a unui turc ce-și lăuda marfa și restaurantul, ne-am ținut tare de all inclusive-ul nostru și nu am trădat masa de seară la vreun alt restaurant din afara incintei. Înapoi spre hotel am luat un taxi, mult mai high-tech decât oricare din taxiurile de la noi (aparatul de taxat era integrat în oglinda retrovizoare).
Mihai auzise că pe râul Dalaman se poate face rafting și că este o experiență tare de tot. După ce am tot încercat cu ghidul nostru oficial, pe nume Sergiu sau Sergey (în funcție de ce moldovenească vorbiți), excursia am aranjat-o cu o agenție de turism turcească din Bodrum. Așa că vineri (ultima zi plină a vacanței), mi-am dat întâlnire cu Mihai la recepția hotelului la cinci dimineața. Am luat micul dejun la pachet, apoi am luat o mașinuță din cele care mișunau prin complex (dar nu la ora aceea) până la poartă, adică sus pe deal. Am ieșit pe drum și ne-am pus pe așteptat. Nu trece mult și apare un Renault Megane, șoferul coboară geamul și ne întreabă: ”Pamukkale?” Știam sigur că nu acolo trebuie să facem rafting, așa că am scuturat energic din cap. În timp ce șoferul începuse o discuție destul de energică cu portarii, mi-am amintit că Pamukkale e locul acela spectaculos cu terase din sare și calciu, cu apă termală, așa că m-am felicitat în gând pentru promptitudine. Vedem totuși că un portar se îndreaptă spre noi și ne întreabă de numărul camerei. Îi spunem numărul camerei lui Mihai, iar șoferul se luminează la față: ”You come with me!” Ne urcăm în mașină încercând să-i spunem că nu mergem la Pamukkale, dar el nu pare afectat și zice întruna: ”No problem!”. În sfârșit ne explică într-o engleză aproximativă că sunt de fapt mai multe excursii, iar el ne duce la locul de adunare – adică o parcare dubioasă pe lângă niște tufe, unde nu era nici dracu’ la ora aia.

 
Turcul foarte amabil, așteaptă cu noi, ba chiar îi sună pe cei de la agenție ca să întrebe cât mai întârzie, după care aflăm că are o firmă (bine, ce turc nu are cel puțin o mică afacere?) de închiriat mașini și de alte servicii (pe cartea lui de vizită scrie ceva de genul ”real estate consultancy”), iar data viitoare când venim în Turcia, neapărat să apelăm la el. Într-un final au apărut niște autocare, s-au prezentat niște ghizi (singurii turci care vorbeau ca lumea engleză dintre cei pe care i-am întâlnit), ne-au repartizat și duși am fost. Drumul a durat vreo trei ore, iar punctul terminus l-a reprezentat o curte de casă de țară, amenajată nițeluș și plină deja de vreo douăzeci de aventurieri. Ni s-a făcut un scurt briefing, ne-au dat veste de salvare și căști, după care ne-au îmbarcat în niște microbuze obosite rău și ne-au plimbat vreo două ore pe drumuri de munte (neasfaltate) la peste două mii de metri altitudine până să ajungem la zona de plecare. Între timp am aflat că de la anul nu se va mai putea face rafting pe râu, din cauza barajelor care vor fi date în folosință, și ne-am minunat de un nepalez care s-a cățărat din microbuzul care mergea pe buza prăpastiei direct pe bărcile de pe capotă (fiecare microbuz ducea câte două bărci). În sfârșit, am ajuns la punctul de lansare la apă, iar după un scurt instructaj, am fost repartizați în bărci. Fiecare barcă avea câte un ghid experimentat pe post de cârmaci. Nepalezul ne-a spus din capul locului că cine dorește ”extreme rafting” să vină în barca lui, așa că eu și cu Mihai ne-am așezat moț-cocoț fix în față – primii care să ia apa și pietroaiele în bot. La câteva zeci de metri de locul de lansare râul făcea un cot pe lângă un perete de piatră și o serie de bolovani destul de mari. Noi, urmând instrucțiunile nepalezului, ne-am îndreptat fix către un bolovan imens, barca s-a urcat pe el, după care s-a răsturnat cu noi cu tot. În capul meu era numai gândul să nu fiu prins sub barcă, așa că, deși luam din plin apă la bord, m-am îndepărtat cât am putut de repede. După ce m-am dezmeticit, am văzut că toți ghizii țipau la noi să înotăm către partea din stânga a râului. Într-adevăr, acolo curentul nu era așa de puternic. M-am trezit lângă Mihai în picioare în apă mică printre niște bolovani.

Ceilalți din barcă erau agățați ciorchine, unul de altul de niște bolovani din mijlocul râului, în timp ce nepalezul trăsese barca la mal în josul râului și striga la noi să ne dăm drumul prin râu până la el. Mihai n-a stat prea mult pe gânduri și dus a fost până lângă barcă, însă luând serios niște bolovani în drum. Văzând aceasta, am ocolit cât am putut pe lângă mal, după care, neavând încotro, mi-am dat și eu drumul la vale. Am ajuns lângă barcă, iar nepalezul (un tip și mai mic și mai sfrijit decât mine), m-a ridicat din apă ca pe un fulg. M-am dus lângă Mihai care era pe mal și ținea barca împreună cu o daneză căzută din altă barcă și am ajutat și eu la ancorare, fiindcă pe măsură ce barca se umplea cu oamenii pe care nepalezul îi ridica unul câte unul, devenea tot mai greu de ținut. Abia după ce am pornit din nou pe apă am realizat că e ”pe bune” treaba și că nu e chiar ca în rollercoaster. Oricum, cu adrenalina pompată la maximum am pornit-o pe râu în jos, însă ca prima căzătură nu a mai fost nimic la fel de spectaculos. La final ne-am mai răsturnat o dată, însă controlat și în apă liniștită… Întoarcerea a fost lungă, trași mai întâi de o barcă cu motor, apoi cu microbuzele obosite pe drumuri de munte, apoi cu microbuzul până la Bodrum, iar de acolo cu șoferul nostru până la hotel. Am ajuns chiar la timp ca să ratăm cina, dar familia ne păstrase de mâncare, pe care am înfulecat-o cu mare plăcere în timp ce povesteam aventura prin care trecusem.

Ei, și cam asta a fost… A doua zi am făcut puțină plajă, am mâncat, ne-am suit în avion și duși am fost…

Aaaaaah, am uitat să spun că Victoraș făcea câte o cucerire la fiecare masă la care ne așezam… Mai mereu venea câte o tinerică turcoaică să se joace cu el… E drept că de cele mai multe ori erau chelnerițe, dar orișicât, are potențial!

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 2. Bruges, Oostende si Antwerpen

Surpriza, dragii mei! Plimbarea noastra continua cu o dimineata insorita in cel mai bine pastrat oras medieval al Belgiei, Brugge (in flamanda) sau Bruges (in valona). Fac aici o mica paranteza pentru a justifica utilizarea celor doua denumiri – suntem intr-o tara bilingva, astfel ca nu pot pur si simplu omite acest amanunt.

Am inceput ziua in hotelul Leopold cu un mic dejun absolut copios. Am mancat suficient cat sa ne ajunga pana mult dupa pranz. Dupa ce ne-am pregatit bocceluta cu aparatele de fotografiat, camera de filmat, apa si ghiduri turistice, am pornit la vanatoare de obiective. Totusi, mai inainte de asta, Miruna s-a asigurat ca incearca sa vada cat de tari sunt scarile la coborare. Din fericire nu s-a ales decat cu vreo cateva vanatai minore.

Hoinareala a inceput pe cateva stradute mai putin umblate pana am ajuns in parcul Minnewater, cel cu povestea lebedelor. Acolo am dat peste o pisica foarte prietenoasa, care chiar s-a lasat mangaiata (avea zgarda, deci sigur era a cuiva de pe acolo). Am iesit din parc pe niste poduri foarte frumos aranjate si am intrat in Beguinage.

Multi (printre care si noi) presupuneau ca aici era o manastire de maici. Insa nu este chiar asa. Acest loc era in trecut un soi de adapost pentru femeile singure, ale caror barbati plecasera in cruciade (probabil ca sa evite purtarea unei centuri de castitate) sau murisera. Intr-adevar, aceste femei erau foarte religioase, insa nu renuntau la legatura cu lumea exterioara. Apropo de asta, pe langa iesirea din Beguinage era o cladire care avea sculptata o statuie in forma de calugarita, iar cineva ii pusese niste ochelari de soare foarte moderni. Mergand noi pe stradute am dat peste un magazin de broderii si ne-am ales cu o fata de perna. Mirunica a dat peste o fabrica de bere (revazand filmuletele facute in plimbarea cu barca de cu o zi mai inainte am identificat ca fiind fabrica de bere locala Brugste Zot). Intrarea se platea asa ca ne-am lasat pagubasi si am mers mai departe pana la catedrala Onze Lieve Vrouwkerk sau in traducere Notre Dame. O atractie a acestei catedrale este sculptura lui Michelangelo, Madonna cu pruncul, una dintre putinele sculpturi de-ale acestuia care se gasesc in afara Italiei.

Am admirat opera de arta inimitabila si am analizat-o, iar dupa ce am suprapus-o cu amintirile sculpturilor vazute la Florenta, pot spune cu mana pe inima: sigur e facuta de Michelangelo. Dupa iesirea din aceasta frumoasa catedrala pe care noi am prins-o intr-o perioada de restaurare, am pierdut vreo douazeci de minute incercand sa intram in catedrala St. Salvador.

Din pacate era inchisa si asa a ramas pe parcursul vizitei noastre in oras. Acest esec nu ne-a descurajat si, plini de avant am luat in piept cele trei sute saizeci si sase de trepte (cate una pentru fiecare zi a unui an bisect) ale turnului Belrfry care domina piata Markt. Fix in fata turnului era un american gras, exact ca in film. Nu mi-a venit sa cred, astfel ca sub pretextul fotografierii machetei turnului, l-am prins in poza. Orisicat, coordonati de la sol de tati am urcat pana in varf, de unde am admirat panorama superba a orasului. Filmuletul de mai jos este dovada vie a acestei reusite (daca aveti rabdare sa vizionati cele 6 minute, atunci puteti de asemenea sa va distrati de nemtoaicele care chicotesc si de cei doi romani, tip si tipa, care parca descoperisera America atunci cand si-au dat seama ca sagetile, numele si numerele scrijelite in piatra pe pervazuri reprezinta directiile catre anumite orase si distantele pana la ele).

In ghidurile turistice scria ca putem ajunge la portul vechi al slepurilor, asa ca am setat cap compas morile de vant pe care le vazusem cu o zi inainte (portul parea sa fie pe langa ele) si dusi am fost pe niste stradute absolut seducatoare.

In fata fiecarei case era cel putin o bicicleta parcata (si nelegata de nimic!) si aranjamente florale si nu numai de ti-era mai mare dragul. Cred ca ai parte de un confort psihic incredibil (care porneste dintr-un confort vizual) sa traiesti intr-un asemenea loc in care oamenii chiar sunt civilizati si le pasa de cum arata casele lor si pe dinafara.

Orisicat, am continuat mai departe si, facand pe ghidul, am indrumat grupul intr-un loc care era departe de ceea ce ne asteptam noi sa fie, adica nici urma de port vechi. Dezamagirea nu a durat prea mult, pentru ca am dat peste o macara veche cu care se ridicau marfurile de pe slepuri (am recunoscut-o pentru ca arata ca o macara veche pe care o vazusem eu mai demult la Gdansk). Dupa macara am dat peste cel mai vechi pod basculant din oras, care surprinzator, nu este foarte vizitat.

Mergand noi ne-a lungul canalelor si pozandu-ne cu toate casele dragute care ne ieseau in cale, am ajuns la statuia lui Jan van Eyck, pictor flamand renumit ce a locuit in Bruges (am obosit sa scriu Brugge si Bruges). In apropiere am dat peste prima bursa din lume – construita pe la 1423, acum transformata in banca de ciocolata...

Betia succesului plimbarii noastre ne-a facut sa ne oprim la un mic local si sa comandam niste gaufre locale si o bere la fel de locala, Brugste Zot. De mentionat ca pana si Miruna a gustat din sucul de malt facut pe taram belgian. Gustarea ne-a intremat suficient cat sa fim pregatiti de a merge la malul unei noi mari, cea a Nordului.

Cat cumparam bilete de tren pana in Oostende, un american si incepuse sa-i faca avansuri Mirunei si sa o intrebe de Nadia Comaneci. Sunt nostim de naivi americanii astia, chiar cred ca tot ce zboara se mananca si ca toata lumea are chef sa asculte ce debiteaza ei.

Trenul face aproximativ 12 minute pana la Oostende (de fapt exista si pista de bicicleta amenajata pana acolo), insa eforturile mele de a convinge familia sa inchiriem doua tandemuri si sa pedalam pana acolo s-au lovit de un zid de nepatruns. Pacat, chiar mi-as fi dorit mult asta si cred ca ar fi fost distractiv. Orisicat, Oostende nu este un oras extraordinar, este mai mult o statiune locuita, iar daca te abati de la strazile turistice, atunci dai peste blocuri ordinare (care totusi arata de mii de ori mai bine decat blocurile de la noi) din punct de vedere arhitectural. Am vizitat catedrala orasului si apoi am mers pe o strada comerciala pana am ajuns pe faleza. De pe faleza, tup tup pe plaja si iata, am ajuns sa ne bagam picioarele si in Marea Nordului. Apa nu era foarte rece, mergea sa intram putin in apa, insa din pacate nu aveam costumele de baie pe noi. Ne-am multumit cu o plimbare pe malul oceanului, plimbare in care ne-am facut plinul de aerosoli si de buna dispozitie. Cred ca in departare se putea vedea si malul englezesc daca te uitai cu atentie. Noi ne-am uitat, dar nu am vazut nimic…

Destul de infometati, ne-am asezat la o masa de la un restaurant de pe faleza. Am incercat berea alba belgiana Hoegaarden, care totusi nu se compara cu berea alba nefiltrata nemteasca / austriaca. Eu am luat un castron mare de scoici à la provençale cu un sos minunat si cu cartofi prajiti, langa care am plans cand s-au terminat, Mirunica o salada chèvre chaud, iar mami si tati cate o portie de porc care nu a fost chiar cum se asteptau ei sa fie (dar de care totusi si-au adus aminte cu placere mai tarziu, cand am ajuns in Franta adica).

Indestulati (unii dintre noi), am dat o tura parcului orasului, in care era un ceas mare facut din flori si niste statui cu sirene. Ne-am intors pe plaja ca sa vedem apusul, cand, surpriza! Era reflux! Si inca ce reflux, pentru ca plaja se largise cu vreo o suta de metri. Am mers descult pana la marginea apei, urmat de Mirunica pe un fel de ponton (probabil special amenajat) si am facut o multime de poze soarelui la apus. Mie personal mi se par printre cele mai reusite poze ale excursiei noastre. Bine, si ambianta era deosebita, adica nu mai fusesem niciodata acolo si nu mai experimentasem o asemenea maree (poate in Spania la San Sebastian, dar parca nu atat de mare). Am plecat oftand si privind mai degraba peste umar decat in fata.

Am luat un tren inapoi pana in Bruges si am trecut mai intai pe la hotel sa ne luam haine mai groase, pentru ca se cam lasase frigul. Am iesit cu totii sa vedem orasul noaptea. Ne-am pozat cu fantana din piata T’Zand, am cumparat niste apa de la un “non-stop” si apoi am luat orasul la pas. Totusi parintii au rezistat numai pana in piata centrala. Noi am mai continuat sa hoinarim pe canale si sa facem poze unui oras ce parea intr-adevar ca de basm, atat de frumos erau luminate podurile si cladirile. Seara, faimoasa straduta a magarului orb, care face legatura intre piata Burg si cel mai apropiat canal, nu era aglomerata deloc.

Aceasta strada are o poveste tragi-comica: pe aceasta strada era o moara, iar in moara tragea un magar. Evident ca acest magar se invartea de jur imprejur, astfel ca stapanii morii s-au gandit sa-i acopere ochii ca sa nu se deprime ca tot merge in cerc. Nostimi belgienii astia, nu?

Ziua urmatoare o amanetasem pentru Antwerpen sau Anvers. Trenul face aproximativ o ora intre Bruges si Antwerpen si costa destul de mult. Este mai convenabil un tichet de 10 calatorii pe care il poti folosi pentru oricate persoane. Gara din Antwerpen este destul de mare, asa, ca pentru un oras cosmopolit si recunoscut pe plan international pentru multe lucruri, cum ar fi prelucrarea diamantelor. Se pare ca aceste pietre pretioase detin o anumita putere inexplicabila pentru ca in timp ce eu stateam la coada la centrul de informatii turistice pentru a face rost de o harta mai detaliata, Mirunica a si intrat intr-unul din magazinele de diamante de vizavi de gara. Patronii, vanzatorii, evident, evrei, si cu limbarita suficient de buna cat sa ne faca sa beneficiem de super reducerea lor de 50%.

Am pornit pe strazi care nu aratau foarte spectaculos, pana am ajuns la casa lui Rubens. Aceasta casa este destul de bine pastrata, insa belgienii au gasit un prilej de a face o galerie de arta mai mult decat un monument istoric. In fine, rau nu a fost si ne-am imbogatit nitel cultura generala, cel putin in ce priveste arta flamanda si pe Rubens in special. Dupa casa, am plecat catre catedrala cea mare (Notre Dame) care are un amvon impresionant si niste tablouri imense pictate de Rubens.

Catedrala este atat de mare incat nu incape in poza intreaga, din orice punct (al pietei in care se afla) ar fi fotografiata. Cum deja sosise ora pranzului, am poposit la un restaurant italian, unde ne-am bucurat de bunatatile bucatariei din cizma.

Piata Grote Markt a fost urmatoarea bifata (nu am putut sa ne dam seama de forma de picior de caine pentru care a devenit faimoasa). Din piata ne-am dus pe malul raului Schelde si la muzeul marinei, care din pacate era inchis.

Pe malul raului erau tot felul de menestrei si de alti ciudati care se produceau si era chiar placut sa-i privesti. In port era acostat in pachebot imens, cred ca avea vreo 800 de metri lungime (asa, ochiometric). I-am intrebat pe cei care se urcau in el unde merg, si astfel am aflat ca vaporul facea un tur al oraselor de pe coasta de nord vest a Europei, iar urmatoarea oprire avea sa fie la Londra.

Ne-am intors la gara intr-un pas lent si, dupa ce am fost dati afara din doua magazine care se inchideau, am ajuns la tren.

Era ultima noastra seara in Bruges, astfel ca am iesit iarasi la plimbare. Intre pietele Burg si Markt, mai exact intre magazinele de dulciuri La Belgique Gourmande si La Cure Gourmande am descoperit cea mai stramta strada din oras. Interesant este ca nu reusisem sa o gasim in timpul zilei. Ne-am tot perindat prin cele doua magazine, insa am cumparat doar niste caramele. Am decis sa incheiem seara cu o bere belgiana, asa ca ne-am asezat la o masa de pe o straduta. In timp ce beam berea mi s-a facut pofta de cartofi prajiti, asa ca m-am dus la toneta din piata centrala si am cumparat o caserola mica plina ochi cu "frites”. Seara s-a incheiat foarte agreabil cu drumul spre casa pe niste stradute pe care nu mai fusesem pana atunci…