Noiembrie 2008 - Japonia - 2. Nikko si imprejurimi

Dupa o noapte nedormita asteptam cu nerabdare masa de dimineata - una dintre bucuriile venirii in Japonia speram eu sa fie bucataria japoneza. Asa ca atunci cand cei de la ryokan au anuntat prin statie pe toata lumea din han sa coboare la parter ca micul dejun era gata, ne-am infiintat rapid in sala de luat masa. Am luat loc la masa care avea numarul camerei noastre si am admirat bucatele aranjate foarte frumos. Salivam abundent si m-am infipt rapid ca sa gust din fiecare "bunatate" in parte, insa surpriza: gustul nu era cel la care ma asteptam eu. Aproape la niciunul dintre felurile de mancare (cu exceptia orezului alb, pe care de altfel l-am mancat tot). Erau multe muraturi dulci, preparate din peste si icre - era o chestie ce semana cu niste icre presate, careia i-am simtit apoi gustul intreaga zi si m-a oripilat - alge si o delicatesa ce se chema "nato", adica fasole putrezita. Este de prisos sa spun ca n-am mancat aproape nimic si ca Miruna a trebuit sa-si aduca din camera niste paine cu niste pasta de somon cumparata din Romania. Ne-am ridicat flamanzi de la masa de dimineata si cum Valos ne zorea sa plecam, ne-am urcat in masina si am zbughit-o spre Nikko. Abia am avut timp sa admiram decorul tomnatic si de altfel foarte spectaculos din jurul ryokanului.

Drumul a fost foarte "interesant", pentru ca Valos se grabea ca sa evite aglomeratia (era sambata si zicea ca Nikko este foarte vizitat in acea perioada, ca ar fi varful de sezon) si sa gaseasca loc de parcare. Valos tragea de masina (el obisnuit cu motocicleta, i se parea ca masina nu trage suficient de tare), iar eu si cu Miruna eram ca niste saci de cartofi in spate, aruncati dintr-o parte in cealalta la fiecare serpentina. Centurile de siguranta n-au ajutat prea mult, iar dorinta Mirunei de a se machia in masina a esuat lamentabil. In cele din urma am ajuns la Nikko si am gasit

repede loc de parcare. Ne-am linistit, Miruna s-a machiat, am cautat un wc (ca sa incepem ziua de vizitat cu dreptul), iar apoi am pornit-o cu ghidurile in mana la colindat complexul de temple. Ceea ce mi s-a parut interesant a fost ca dupa ce am iesit de la toaleta, strazile erau pline de masini, parcarile si ele la fel de pline, deci daca am mai fi intarziat vreo zece minute cu siguranta am fi prins aglomeratie mare.

Cautam intrarea in complexul de temple si incepem seriile de poze. Peisajul este incredibil, copaceii rosii (un fel de artari) sunt fantastici, iar atentia pentru detalii este uimitoare. Am descoperit noi ulterior ca acei copacei nu au crescut pur si simplu acolo, ci au fost aranjati sa creasca intr-un anumit fel - adica trasi cu sfori, impinsi, tinuti sau rasuciti. Ma intreb daca nu s-a gandit cineva sa-i traga si pe roata. In sfarsit, dupa ce ne obisnuim cu rosul copacilor, pasim in complexul de temple si incepem cu Rinno-ji care contine o mare statuie de-a lui Buddha in postura de medic. Langa templul Rinno-ji se gaseste un mare stalp despre care se spune ca inauntru are cele 1000 de sutre (printre care si kamasutra probabil - singura de care am auzit pana acum). Cu ocazia asta am aflat ca de fapt templele au fost construite de o secta budista - Tendai - care cica ar fi una dintre cele mai mari secte budiste. Asta a fost o adevarata surpriza pentru ca in naivitatea si aroganta mea credeam ca secte exista numai la crestini. Un alt lucru foarte interesant a fost sa aflam ca se gasesc temple budiste si sintoiste in acelasi complex de temple. Poate parea ciudat la prima vedere, insa daca cineva s-ar interesa despre religia japoneza ar avea parte de o mica surpriza, deoarece japonezii sunt sintoisti atunci cand se refera la lucruri din timpul vietii si au zei aproape pentru orice - pentru ca sintoismul se refera la lumea asta - iar atunci cand se refera la moarte, sunt budisti.- o religie a sufletului si a lumii de dincolo. De altfel si templele sunt usor diferite - de fapt intrarile, pentru ca in rest nu am zarit vreo diferenta notabila. Intrarea in templele sintoiste (shinto shrine in engleza) este marcata de o poarta (de obicei portocalie) formata din doi stalpi uniti sus cu doua stinghii curbate, in timp ce poarta de intrare a templelor budiste (buddhist temple in engleza) este aproape o cladire in sine, de obicei avand doua statui alegorice in chip de paznici. Tot langa Rinno-ji am observat o gramada de bilete de hartie innodate de niste sfori, ca niste rufe puse la uscat. Vali ne-a explicat ca sunt un fel de ravase ghinioniste, iar ca sa nu se lipeasca ghinionul de ei, oamenii le agata prin diverse locuri (am vazut asemenea ravase agatate si prin tufisuri). Tot pe acolo am vazut niste placute de lemn agatate pe un fel de tabla, iar pe placute erau scrise diverse dorinte. Majoritatea erau in japoneza, insa am gasit si vreo cateva in spaniola sau engleza. Una m-a distrat copios - era a cuiva care din zece dorinte, in cinci cerea sa-i mearga bine la slujba.

Colindand in continuare prin complexul de temple, am ajuns la o pagoda cu cinci etaje, faimoasa prin faptul ca nu are fundatie dar are un fel de pendul care o ajuta sa ramana in picioare la cutremure. Am intrat apoi in marele complex Tosho-gu - centrul initial al templelor din Nikko - unde am vazut mai multe lucruri interesante si inedite. Un cal alb primit in dar de la Noua Zeelenda statea intr-un grajd special amenajat, fiind singurul cal sacru primit in dar de la o alta natiune. Langa grajd, erau sculptate cele trei faimoase maimute cu care se fac o gramada de tricouri sau pe care si le pune lumea ca avatar pe messenger, una cu mainile la ochi, alta cu mainile la urechi, iar alta cu mainile la gura. Cred ca putina lume stie (eu unul habar nu aveam pana acum) ca aceste maimute ilustreaza cele trei percepte ale budismului tendai: nu asculta raul, nu privi raul, nu vorbi (cu) raul (sau varianta englezeasca hear no evil, see no evil, speak no evil). Pe o alta cladire din complex sunt sculptati doi elefanti al caror creator se pare ca nu a vazut niciodata modelul viu. Am trecut apoi printr-o poarta (Yomei-mon) facuta in stil chinezesc (bine, majoritatea lucrurilor sunt in stil chinezesc daca ma intrebati pe mine), despre care se spune ca era atat de frumoasa incat oamenii s-au speriat ca zeii se vor supara pe ei, pentru ca numai divinitatea poate crea lucruri perfecte, asa ca au facut o coloana care trece prin mijlocul ei pe diagonala, ca sa-i mai ia din perfectiune.

Am urmat apoi multimea care devenea tot mai densa si am pornit-o catre mormantul marelui shogun Tokugawa Ieyasu. Mai intai am trecut de o poarta deasupra careia trona Nemuri-neko - o pisica sculptata, faimoasa in japonia pentru cat de reala pare. Dupa ce am trecut de poarta am inceput a urca multe trepte printr-o padure de cedri seculari. In varful dealului am gasit mormantul (de fapt urna in care se gaseste cenusa) marelui shogun care a impus disciplina atat de drastica ce i-a educat pe japonezi. Acest shogun a expulzat toti strainii de pe insule si a izolat Japonia de restul lumii. Izolarea a durat doua sute de ani, timp in care au fost impuse reguli stricte pentru fiecare categorie de oameni. Aceste reguli spuneau ce are voie sa faca si in ce fel un om de o anumita categorie sociala. Erau atat de minutios gandite, incat ajungeau pana la pozitia de defecare. Orice abatere era aspru pedepsita, de cele mai multe ori prin executie. Tot in aceasta vreme a fost impus si formalizat codul Bushido pentru samurai. Astfel, Tokugawa a dorit sa tina sub control tagma samurailor - care in fapt erau niste mercenari cunoscuti pentru tradarile si uneltirile lor. Astfel ca in aceasta epoca au devenit ei renumiti pentru onoarea de care dadeau dovada (este celebra povestea cu roninii care au comis sepuku dupa ce si-au razbunat stapanul obligat sa se sinucida pe nedrept). De asemenea, Ieyasu si urmasii sai, pentru a evita comploturile, tineau ostatice familiile marilor nobili in capitala Edo (care mai tarziu a devenit Tokyo) si ii obliga si pe acestia sa petreaca o buna bucata de timp in capitala.

Miruna a tinut neaparat sa se fotografieze cu mormantul shogunului in pielea caruia intra la fiecare joc de Shogun (boardgame-ul) si cu care castiga de cele mai multe ori ;-). Langa mormantul lui Tokugawa este un trunchi de copac cu o mare scorbura in fata caruia oamenii aruncau banuti si isi puneau dorinte. Se zice ca s-ar indeplini, asa ca am zis ca n-are ce sa strice daca ne punem si noi o dorinta si aruncam un banut.

Ne-am intors in complexul de temple si am intrat in templul Honji-do (ne-am descaltat, bineinteles) care are o poveste foarte interesanta: pe tavan are pictat un dragon despre care se zice ca plange. Este in sala un calugar care ne arata cum se intampla aceasta: are in mana doua lemne mai groase pe care le loveste tare unul de celalalt. Atunci cand le loveste oriunde in sala, se aude un zgomot normal - ca doua lemne care se lovesc unul de celalalt. Insa cand se muta sub gura dragonului si le loveste se aude un ecou incredibil de lung si de puternic - dragonul care plange. In fapt, sala are o acustica fantastica in acel punct (te atentioneaza la intrare sa nu aplauzi in acel loc). Ceea ce este foarte nostim insa este reactia multimii cand se aude ecoul. Toata lumea scoate un sunet de admiratie ce se transforma intr-un "oooooooooooooooooooooooooooooo" general.

Am mers apoi la Taiyuin-bio, un complex de temple mai mic, construit de nepotul lui Tokugawa, Iemitsu. Ne-au uimit multele lanterne de piatra din acest templu. Am ascultat in genunchi si desculti o ghida japoneza care povestea despre acel loc, iar Vali ne traducea cand apuca. Am aflat astfel ca pe tavanul salii principale sunt pictati o suta patruzeci de dragoni, unii ce cara perle - aceia duc rugaciunile oamenilor la ceruri - iar altii fara - acestia se intorc sa adune rugaciuni. Ni s-a mai povestit cate ceva despre locul unde dormea shogunul si despre o armura de samurai daruita de shogun. Am dat o tura si pe afara salii principale si am plecat spre centrul orasului.

Ne era destul de foame, dar mie imi venea in continuare pe gat mancarea de dimineata. Pana la urma am intrat la un seven-eleven, de unde am cumparat un fel de cartofi prajiti si niste pui pe bat, din care Miruna nu a putut sa manance, ca aveau un gust usor ciudat - cred ca sos de soia. Oricum, in magazin mirosea ingrozitor acel oden - o mancare traditionala japoneza - in fapt o fiertura care miroase mai rau decat ciorapii cu micoze de un an de zile. Iti intoarce efectiv pe dos stomacul. Partea mai rea este ca aproape in orice supermarket (sau in fine, combini) din Japonia gasesti asa ceva.

Am terminat de mancat in timp ce ne indreptam catre Gamman-ga-fuchi, o alee de la marginea padurii, pe langa un rausor. Este un loc extraordinar, in parte datorita multelor statuete a lui Buddha ce strajuiesc aleea (se zice ca una dintre statui rade de turistii care incearca sa numere statuile - se spune ca sunt imposibil de numarat). Noi nu am incercat sa-i numaram, insa am incercat sa gasim acea statuie ranjitoare - n-am gasit-o, deci cu siguranta cineva a ras de noi. Era foarte dragut ca toate statuile aveau caciulite brodate si fulare sau bavetici rosii brodate. Raul care curgea era o alta parte fantastica a locului, pentru ca avea cea mai curata si mai albastra apa pe care am vazut-o vreodata intr-un rau. Nu ne puteam crede ochilor si am ramas minute bune inmarmuriti - fara exagerare. Am facut o gramada de poze, dupa care am plecat inapoi catre masina. Pe drum am realizat ca japonezii nu prea au cosuri de gunoi. Cu toate astea este foarte curat la ei. Drept urmare am fost nevoit sa stau cu gunoiul in buzunar pana am gasit cu greu un cos. Evident ca am bombanit intruna "marea natiune civilizata japoneza care nu are cosuri de gunoi". In cele din urma am ajuns la un pod foarte frumos, care in ghidurile de calatorie este prezentat ca unul din podurile din Nikko. De fapt este PODUL din Nikko. Pe acest pod trecea doar shogunul si imparatul, asa ca am trimis-o pe Miruna sa se cocoate pe el si sa o pozam, ca o adevarata shoguneasa ce este. Povestea podului Shin-kyo ar fi urmatoarea: atunci cand calugarul budist Shodo Shonin (care a initiat budismul tendai) cauta locul in care sa intemeieze templele a dat peste raul involburat. S-a rugat, iar zeii i-au trimis doi serpi uriasi pe spinarea carora calugarul a reusit sa treaca. In acel loc s-a construit apoi podul, iar Shodo Shonin a construit templele din Nikko pe malul celalalt. In ziua de azi podul este

folosit pe post de loc de casatorie.

Astfel am terminat ziua de vizitat Nikko. Ne indreptam catre masina cu stomacurile stranse, pe de o parte ca urmam sa devenim iar saci de cartofi, pe de alta parte pentru ca asteptam cu infrigurare masa de seara.

Am ajuns la ryokan intr-un tarziu, dupa ce ne-am oprit pe drum sa facem cateva poze unui viaduct destul de spectaculos, putin inainte de ora mesei. Am coborat atunci cand gazdele au anuntat prin statie ca masa este gata. Am descoperit ca japonezii s-au prins ca nu prea le avem cu mancarea lor, asa ca ne-au asezat la o masa dintr-un colt si ne-au dat o mancare usor mai mancabila.

Dupa masa a urmat onsenul - ah, incununarea unei zile minunate. Evident, fetele au fost iarasi extrem de reticente. M-am dus cu Vali si am palavragit in onsen vreo ora si ceva, iarasi ca in liceu. Cand am iesit am auzit-o pe Miruna care ma striga. Fusese la dus - se spalase in costum de baie de fata cu alte cateva japoneze - iar acum ma astepta ca sa mergem la onsenul privat. Mi-am pus pe mine yukata si ne-am dus in cabana privata, unde am stat vreo jumatate de ora si ne-am incins bine de tot. Nu stiu sincer daca exista vreun lucru mai relaxant decat onsenul. Ne-am intors in camera si ne-am culcat linistiti. De fapt eu am dormit vreo 2 ore, pentru ca apoi fusul orar s-a gandit sa ma zgandare din nou si sa ma faca sa stau restul noptii cu ochii pe pereti.

A doua zi am pornit-o catre cascada Kegon-no-taki - una dintre cele mai mari cascade din Japonia - are 97 de metri. Pe drumul absolut superb cu serpentine pe care am mers am dat nas in nas cu alt lucru inedit: un macac traversa strada. Am oprit masina sa-l pozam si atunci am descoperit ca in padure era o familie intreaga catarata prin copaci. Erau foarte nonsalanti si nu prea ne dadeau atentie. Valos ne-a povestit ca cica daca mergi cu motocicleta pe acolo este destul de periculos, pentru ca macacilor le place sa sara pe motociclisti - au si ei sporturile lor extreme... Oricum, maimutele astea sunt chiar haioase - am citit intr-unul din ghidurile de calatorie ca si lor le place sa faca baie in onsen, in special iarna. In sfarsit, am ajuns la cascada, unde a trebuit sa coboram cu un lift pana la o platforma de observatie. Am facut poze, ne-am invartit, am chicotit pana cand s-a lasat un mare nor de ceata si a acoperit intreaga cascada. Am ras de niste turisti americani care nu apucasera sa vada nimic, asa ca si-au cumparat o vedere cu cascada, au pus-o in fata aparatului foto cam pe unde ar trebui sa curga cascada si au fotografiat-o. Dupa ce am admirat cascada am plecat catre un lac din apropiere, Chuzenji-ko, despre care se spune ca are o apa incredibil de albastra atunci cand este senin. N-am putut verifica pentru ca cerul era cam plumburiu si mai si ploua marunt. Totusi am facut niste poze foarte reusite, cu un peisaj dramatic la care a contribuit si vulcanul de langa lac.

Nu-mi amintesc sincer daca si unde am mancat, insa am plecat catre casa lui Vali pe la orele pranzului, urmand ca seara sa luam o prima gura mai serioasa de Tokyo.

Noiembrie 2008 - Japonia - 1. Venirea si prima zi

Am plecat in Japonia pe 13 noiembrie si nu am realizat ca lumea in care am nimerit este alienata total de a noastra pana in momentul in care ne-am intors. Am dedus cu aceasta ocazie ca este usor sa te inveti cu binele si ca este greu sa revii la "normal".

Orisicat, ca sa-mi incep povestirea, Japonia este o lume paradoxala - cu orase SF, dar in acelasi timp avand colturi idilice de rai, parca neatinse de civilizatie. De ce nu-i spun tara? Pai Japonia este o lume in miniatura, un copil autist al planetei care a fost batut cand era mic, iar acum le impune el parintilor ritmul si le arata drumul. Nu poti intelege puterea de dezvoltare si conceptele care guverneaza viata si societatea japonezilor pentru ca pur si simplu nu faci parte dintre ei... Insa parca facand lucruri specific japoneze incepi cat de cat sa-ti faci o idee, adica exact ceea ce am intentionat si noi. Poate ca povestind calatoria noastra o sa tinem minte senzatiile prin care am trecut, iar cei care citesc vor capata o farama din gustul pe care l-am incercat si noi. Bine, poate gustul nu este cea mai potrivita senzatie in contextul actual, o sa si vedeti de ce...

Gata! Am trecut la povestit!

Am zburat pe ruta Bucuresti - Helsinki - Tokyo. Atat pentru mine cat si pentru sotia mea, Miruna, a fost primul zbor transcontinental, asa ca airbusul A340 a fost o incantare pentru noi, in primul rand pentru ca era mare, mai mare decat orice avion cu care zburasem pana atunci, in al doilea rand pentru ca aveam pernite, paturica, periuta de dinti, pasta, si cate un media center la fiecare scaun, iar in al treilea rand pentru ca si aterizarile si decolarile au fost foarte linistite, de parca ar fi fost un mare pasaroi care dadea greu din aripi. In sfarsit, zborul de la Helsinki la Tokyo a fost destul de lung (desi mai scurt cu vreo 2-3 ore fata de zborurile din vestul Europei), dar am vazut pe monitoare ca treceam pe deasupra Siberiei, si destul de aproape de Polul Nord, asa ca ne-am tot uitat dupa aurore boreale - fara succes insa (de Mos Craciun nici nu mai vorbesc, nici macar un ren n-am vazut). Oricum, dupa ce am aterizat la Narita, a trebuit sa schimbam terminalul, iar pentru asta am luat un tren automat, fara sofer - a fost primul semn de high-tech.

Dupa ce am trecut de controlul pasapoartelor, unde a trebuit sa lasam amprente si sa ni se faca poze, am urmat sfaturile prin telefon ale lui Valos (gazda noastra - colegul meu de liceu si bunul meu prieten) si am coborat sa luam trenul. Biletul pentru tren (trebuia sa luam Narita Express pana la statia Tokyo) a reprezentat primul contact cu cultura japoneza. Si eu si Miruna am ramas uimiti cum ne-a inmanat vanzatoarea biletele de tren, chitanta si cardul. E destul de greu de reprodus in cuvinte, dar gestul ar fi cam asa: plecand capul a intins ambele maini facute caus inainte, iar in ele stateau biletele, chitanta si cardul. Pe moment am ramas fara cuvinte, mai tarziu am vazut ca asa se intampla peste tot in Japonia - respectul fata de client si nu numai, ci chiar fata de oamenii din jur este incredibil de puternic (cel putin la nivel perceptual). In sfarsit, am coborat in statia de tren, unde ne uitam destul de chioras la panourile care anuntau trenurile, pentru ca erau evident in japoneza. Dupa ceva vreme ne-am dumirit ca din cand in cand scria si in limba engleza. De altfel aveam sa descoperim ca Tokyo si mai toate orasele mari din Japonia sunt bilingve - toate informatiile si denumirile sunt scrise in japoneza si in engleza.

Ajunsi in statia Tokyo am auzit de departe un "Radu!" strigat. Era evident Vali, care venise sa ne culeaga impreuna cu Alexandra, o fosta colega de-a lui de liceu (de-a doua ;-)) care mai statea cateva zile in vizita la el. Ne-am imbratisat, ne-am pupat, iar apoi am purces tuspatru catre casa Valosului. De fapt doar noi trei, pentru ca Valos era in pauza de pranz si trebuia sa se intoarca la serviciu.

Am coborat la statia de metrou Nakano-Shimbashi (anuntata in metrou ca: Nakano-Shimbasi, Nakano-Shimbashi des - am scris fix cum se aude, ca cica "des" se scrie de fapt "desu"), care cred ca este printre putinele, daca nu chiar singura statie de metrou din Tokyo fara scari rulante sau lift. Ce pot sa spun, mare "noroc" pe capul nostru, la cate bagaje aveam! Primul lucru care m-a frapat cand am ajuns in cartierul unde statea Valos era ca toate casele si stradutele erau foarte foarte mici. Se vedeau in departare zgarie-nori, dar in jurul nostru erau maxim 3 etaje. Stradutele... unele cu sens unic, altele cat abia sa incapa 2 masini una pe langa cealalta. M-am intrebat brusc unde este high-tech-ul si atat de faimoasa maretie japoneza a orasului? In acele bloculete mici si inghesuite si - intre noi fie vorba - nu prea aratoase? Ei bine... nu chiar. Apartamentul lui Valos este probabil in cel mai estetic bloculet de pe strada respectiva, insa cele doua camere reprezinta o gluma pentru perceptia noastra est-europeana. Inchipuiti-va o sufragerie nitel mai mare si in ea inghesuite bucataria, baia, o canapea si inca o camera de dormit... Ei bine, cam asta era apartamentul lui Vali. La intrarea in casa este un mic holisor, de vreo 50 cm lungime unde ai exact atata loc cat iti trebuie ca sa te descalti. Este musai sa te descalti pentru ca inauntru este o dusumea (ridicata cam cu 20-30 cm fata de nivelul etajului), iar la japonezi nu ai voie sa fii incaltat cand pasesti intr-o incinta cu dusumea de lemn sau mocheta sau tatami. Iar cum asa este in majoritatea locurilor, ei bine, descaltarea se produce destul de des, asa incat trebuie sa fii pregatit sa ti se vada ciorapii sau picioarele. Cum intri, imediat in stanga este WC-ul (o adevarata revelatie - are un capac cu spalator, bideu, uscator - o nebunie! mi-a placut atat de mult incat era sa vin si eu cu unul, insa pana la urma mi-am cumparat din Romania - e drept, un model coreean), iar in dreapta camera de baie. In camera de baie este un spatiu de dus si o cada. Vali ne-a explicat ca la ei trebuie sa faci dus mai intai ca sa intri in baie... Eu citisem in ghidurile turistice ca asa trebuie sa faci cand te duci la onsen. In fine, trecand mai departe dam in camera numarul unu, adica bucataria, unde gasim: o masa, doua scaune, o canapea (toate pe partea stanga), iar pe dreapta un aragaz, o chiuveta de bucatarie cu loc de scurs pentru vase, o chiuveta de baie (nu, chiuveta nu este in aceeasi camera cu wc-ul !) cu oglinda si un frigider. Mai departe urmeaza o sina cu trei paravane glisante in spatele carora urmeaza camera numarul doi: dormitorul. Pe stanga este un pat foarte foarte comod, apoi un birou unde isi gaseste loc si calculatorul, pe langa multe alte chestii, iar pe partea dreapta sunt dulapuri incastrate in perete si un corp de mobila cu multe rafturi. Mai departe iesi pe balcon de unde se vad foarte frumos zgarie-norii (printre care si turnurile primariei din Tokyo) din Shinjuku. Cam asta ar fi apartamentul lui Valos. Eram destul de uimiti, insa am lasat lamuririle pe mai tarziu. Eram mult prea obositi - in avion dormisem putin (vreo doua ore), iar peste circa patru ore trebuia sa plecam la Nikko cu Vali si cu Alexandra. Ideea cu apartamentul este urmatoarea: japonezii merg pe stilul functionalist-minimalist, ai de toate in casa, dar nu ca sa-ti petreci intreaga viata acolo. Esti incurajat in felul asta sa iesi, sa ai viata sociala, sa relationezi cu oamenii - iar la capitolul asta japonezii sunt repetenti, cel putin deocamdata. Totusi, urmarea acestui fapt este ca birourile, spatiile comerciale, si cam toate locurile de socializare inglobeaza in ele ce este mai nou, mai scump si mai high-tech in orice privinta - arhitectura, infrastructura, magazinele, gama de oferte...

Dar, intorcandu-ma la firul povestirii, dupa ce ne-am scotocit nitel prin bagaje (nu stiu exact de ce), Alexandra a plecat, iar noi ne-am culcat in pat la Valos. Am adormit instantaneu. Imi aduc aminte ca prin vis ca a sunat mobilul si ca am vorbit ceva cu mama Mirunei, insa nu prea mai stiu exact ce. Vali ne avertizase sa nu dormim prea mult, sa incercam sa dormim dupa fusul orar japonez ca sa ne obisnuim cat mai repede, asa ca am pus ceasul sa sune dupa vreo 2 ore. Am facut bagajele si nici una nici doua a aparut si Valos vesel de la serviciu. M-a luat cu el sa luam masina de inchiriat. Cand am ajuns acolo... surpriza, Valos rezervase masina cu o zi mai tarziu decat trebuia. Tipul de la ghiseu zicea ca avea totusi o masina libera dar ca nu poate sa i-o dea pana nu ii cerea voie sefului, cu toate ca nu exista vreo rezervare. Am observat atunci comportamentul acelui tip, care parea foarte obedient si se apleca mereu - un fapt foarte comun in Japonia. Pana la urma ne-a dat masina, un Subaru Impreza albastru. Din obisnuinta am dat sa ma urc in dreapta si vad ca pe "locul mortului" era volanul. Mda, la japonezi se circula pe stanga - ca in Anglia. In fine, ne-am dus acasa ca sa le luam pe fete si apoi am pornit-o catre Nikko.
Pe autostrada ni se face foame, asa ca ne oprim la un restaurant. Am luat niste paste, Miruna a rontait ceva dintr-o salata, dar portiile sunt foarte mici in Japonia asa ca nu prea ne-am saturat. Ma rog, mai aveam noi niste prajituri si niste biscuiti luati din Romania, asa ca dupa ce ne dregem si cu niste ciocolata suntem din nou gata de drum. Dupa o vreme am parasit autostrada si am intrat pe un drum de munte cu multe serpentine si cu spatiu intre zid si prapastie cat sa incapa o masina. La unele curbe erau oglinzi si strada largita nitel, ca sa poata trece totusi doua masini una pe langa cealalata. Se pare ca Valos a gustat foarte tare drumul si mai ales sa fie la volan, pentru ca parca se juca NFS.

Intr-un tarziu ajungem la ryokan-ul la care rezervase Vali locuri. Ryokanurile sunt un fel de hoteluri traditionale japoneze sau hanuri traditionale, unde japonezii (si turistii straini, dar in mai mica masura) vin pentru a evada din orasele lor high-tech, pentru a manca mancare traditionala si pentru a se relaxa la onsen. Exact ceea ce voiam sa facem si noi. Asa ca odata ajunsi si instalati in camera... dar am uitat sa spun ca la intrarea in ryokan trebuie sa te descalti. Exista un mare dulap la intrare ca lumea sa-si lase pantofii, iar fix vizavi era alt dulap de unde iti luai papuci de casa (toti marime prea mica pentru mine, insa foarte buni pentru Miruna). Camera noastra era cam asa: un holisor mic la intrare unde iti lasai papucii, iar apoi urma incaperea cu tatami-uri pe jos. In mijloc era o masuta mica inconjurata de perne mici, in dreapta un dulap in care erau 4 yukata (un fel de halate de vara), in stanga niste usi glisante de hartie in spatele carora era o chiuveta si un spatiu cu masuta si scaune unde te puteai schimba, iar pe peretele din spate (pe langa intrare) era un alt dulap in care aveam saltele, perne si toate cele de trebuinta pentru a dormi. Cam asta era camaruta noastra. WC-urile erau afara, pe culoar. Nu am putut sa nu observam cat de frig era in camera (totusi, eram la munte, iar afara era frig), asa ca am pornit caloriferul electric din camera si am dat si aerul conditionat pe cald. Insa Valos a venit cu o propunere pe care o asteptam de cand am citit in ghidurile despre Japonia: sa mergem la onsen. Ce este onsenul? Onsenul este un izvor termal. Partea interesanta este ca sunt prezente de-a lungul intregii Japonii si ca sunt una dintre marile atractii ale arhipelagului (lucru normal de altfel, pentru ca tot arhipelagul are o activitate vulcanica intensa - din fericire n-am prins niciun cutremur - iar sub pamantul japonez este o bolboroseala continua). In onsen faci baie gol, iar inainte de a intra in apa calda (de fapt fierbinte), trebuie sa faci dus. Dusurile sunt in fata bazinului cu apa termala, asa ca trebuie sa faci dus de fata cu toti cei prezenti. Trebuie spus ca la japonezi notiunea de pudoare nu prea exista, iar acesta este un lucru greu de inghitit pentru multi europeni sau ma rog, oamenii din cultura vestica. Astfel s-a intamplat si cu fetele, pentru ca Miruna si Alexandra nu au fost convinse sa se duca la onsenul pentru femei (totusi, in majoritatea locurilor onsenurile sunt separate pentru femei si barbati, iar ryokanul unde stateam noi avea pe langa aceste 2 onsenuri si un al treilea, privat, unde puteai sa te duci si nu te deranja nimeni pana nu ieseai). In cele din urma, m-am dus doar eu si cu Vali la onsen, unde am stat cam vreo ora si am vorbit o gramada de lucruri, ca in noptile din liceu cand innoptam unul dintre noi acasa la celalalt sau ca in excursiile de la munte. E o senzatie grozava sa stai dezbracat in aer liber la 4-5 grade si sa nu simti frigul deloc, sa auzi cum susura raul si cum fosnesc copacii, sa te uiti la stele si sa uiti de tine, sa uiti ca esti gol si ca nu insemni mai nimic in toata imensitatea asta a universului. Inhibitiile nu exista in lumea japonezilor, cel putin la onsen, pentru ca au alte multe "pasarele", cum a fost un caz pe care ni l-a povestit Valos si am ramas cu gura cascata: o colega de serviciu l-a reclamat la HR ca s-a apropiat prea mult de ea, desi el nu statuse de vorba de mai mult de doua-trei ori cu ea, si atunci chestii strict legate de serviciu. Ce pot sa spun... o lume ciudata... In sfarsit, am iesit din onsen si ne-am intors in camera, ca sa descoperim ca fetele inca isi faceau curaj :-) . Pana la urma am luat-o pe Mirunica si ne-am dus impreuna la onsenul privat. Se pare ca i-a placut destul de mult, pentru ca a luat aparatul foto si a facut o gramada de poze (decente).
In cele din urma ne-am intors in camera si somnul i-a doborat pe ceilalti (inclusiv pe Mirunica mea), doar eu eram inca afectat de diferenta de fus orar sau "jet lag" cum zic americanii. Urmarea a fost ca n-am dormit decat vreo doua ore, iar restul noptii am stat cu ochii pe pereti.