Noiembrie 2008 - Japonia - 14. Ultima zi si plecarea

Iata ca a venit si ultima zi in Japonia. Destul de repede as zice. Totusi, ca sa fiu corect suta la suta, in aceasta ultima postare este vorba despre doua zile: ultima zi plina petrecuta pe taram japonez si ziua plecarii noastre. Dar sa incep…

Sambata….

Auzisem si citisem multe despre faimoasa piata de peste din Tokyo, denumita Piata Tsukiji, astfel ca pentru ultima zi am planuit ca acesta sa fie unul din locurile in care sa mergem. Trebuie stiut ca pentru a te bucura de ceea ce-i este caracteristic pietei de peste, trebuie mers acolo dimineata. Ideea este ca dis-de-dimineata are loc licitatia pentru pestele proaspat sosit de la pescari in cursul noptii. Ne-am trezit destul de devreme (parca pe la cinci), insa am ajuns in piata abia pe la ora sapte. Licitatia se terminase, dar piata era un furnicar: oameni carand lazi de colo-colo, masinute electrice pline cu peste, multa galagie si miros de peste si fructe de mare. Ne-am dus catre locul unde se tine licitatia in speranta ca mai prindem ceva, dar fara succes. Totusi, spectacolul oferit de restul pietei era fascinant: varietati nenumarate de caracatite, crabi, homari, scoici de toate felurile, alge, icre si bineinteles, peste erau insirate pe tarabele vanzatorilor foarte preocupati sa-si vanda marfa. Piata nu este curata deloc - ar fi si greu sa mentii curat asa ceva, dar asta nu inseamna ca este neigienica.

Oricum, plimbandu-ne (ca turistii) printre tarabe, am fost imbranciti de multe ori de indivizi care (culmea!) chiar aveau treaba si nu puteau sta dupa noi sa fotografiem sau sa admiram peisajul. Tot asa era sa fim accidentati de masinutele electrice care zumzaiau de colo-colo. Senzatiile tari nu s-au oprit aici: la un moment dat, un nene vanzator pe langa care tocmai treceam, a smuls brusc un satar, a saltat dintr-un bazin un peste care dadea vesel din coada si l-a decapitat dintr-o miscare, fix in fata noastra. Involuntar Miruna a tras un tipat. Nenea s-a uitat foarte urat la ea, asa ca am luat-o din loc repejor, pentru ca satarul ii zabovea inca in mana. Mergand mai departe, am dat peste niste toni imensi… Frumosi pesti, chiar si morti. Daca scapi de plasele pescarilor, cred ca e misto sa fii ton, pentru ca nu prea ai alti dusmani in ocean. Si in plus, chiar daca esti prins, esti in continuare admirat si laudat pentru gustul minunat.

Dar sa trecem mai departe… Dupa ce am colindat si pozat in lung si-n lat cat am putut din piata, am luat-o spre iesire. Catre iesire, dupa ce treci o strada, sunt restaurante care vand sushi. Vali ne-a spus ca acolo este cu siguranta cel mai bun sushi din Japonia (una din conditiile esentiale pentru sushi este sa fie proaspat – iar mai proaspat decat in piata de peste nu se poate decat pe pescadoare cred) si ca sa incercam. Eh, am fi incercat, daca nu ar fi fost atat de mare aglomeratia. Fiecare restaurant era burdusit de oameni, iar la iesire era o coada imensa de oameni care isi asteptau randul. N-am mai vazut asa ceva undeva, deci pot sa confirm ceea ce a zis Vali, fara a gusta sushi-ul: acolo se serveste cel mai bun sushi din Japonia.

Am parasit Piata Tsukiji (apropo, am spus ca este cea mai mare piata de peste din lume? Sau ca frigiderele sale pot adaposti mancarea pe o saptamana pentru intreaga zona metropolitana Tokyo (adica pentru circa treizeci de milioane de locuitori)? Sau ca un ton poate ajunge sa coste la licitatia din piata si aproape o suta de mii de dolari? Daca nu am zis, atunci spun acum), iar urmatoarea oprire pe lista “to do”-urilor erau gradinile imperiale (ultima data cand incercasem sa le vedem ne fusese inchisa poarta in nas). Totusi, nu am plecat direct intr-acolo, ci am mers pe jos pana la sediul Sony din Ginza. Am admirat peisajul Tokyo-ului si am facut cateva poze (absolut din intamplare am prins si un Teatru Noh – anume teatrul Kabuki-za), dupa care am luat metroul pana la gradinile imperiale.

La intrarea in gradini eram noi si o gasca de turisti japonezi batrani care vorbeau si radeau impreuna cu paznicii. Cand s-au deschis portile, au dat toti navala inauntru si s-au facut nevazuti pe alei inainte sa ne dam noi seama ce se intampla. Ne-am plimbat prin parculet (pentru ca in realitate este un parc), dar parca nu am fost atat de impresionati ca in alte locuri. Cele mai interesante chestii ni s-au parut o viespe mare pe care am vazut-o pe o floare si vechile cazarme ale samurailor.

In cele din urma ne-am asezat pe o banca in fata unei ruine (reminescente a vechii cetati) si am asteptat cu fata la soare sa ne sune Valos. Ramasese ca ne suna cand se trezeste ca sa incercam sa mergem la un magazin ca sa cumparam un kimono pentru o colega de-a mea de serviciu. Intr-un tarziu inevitabilul s-a produs si Vali ne-a sunat.

Bucurandu-ne pentru una din ultimele dati de minunatul sistem de transport in comun al Tokyo-ului, am luat trenul pana in Shinjuku, unde ne dadusem intalnire. Nu mai tin minte prea bine daca tot acum ne-a ajutat Vali sa ne rezervam locuri la trenul pana la aeroport sau a fost alta data cand am fost impreuna la agentia de bilete din Shinjuku. As inclina sa cred ca totusi a fost acum. Orisicat, ne-am dus intr-un soi de mall de la etajele inferioare ale unui zgarie-nor, cam pe langa primarie. Acolo aflase Valos ca s-ar afla un magazin prestigios de kimono-uri. Intr-adevar, am gasit magazinul – foarte fancy – a trebuit sa ne descaltam la intrare. Cei de la magazin au fost foarte incantati sa-l auda pe Vali vorbind japoneza si i-au spus ca avusesera o strangere de inima cand ne-au vazut, ca nu prea stiau cat de bine se vor intelege cu noi. Aici ma voi opri un moment si ii voi face reclama lui Valos: daca aveti nevoie de un translator sau un ghid pentru Japonia, puteti apela la el oricand! Daca nu sunteti prieten cu el, atunci sa stiti ca are onorarii foarte convenabile pentru cunostintele sale: vorbeste japoneza aproape la perfectie si cunoaste si locurile foarte bine! Revenind insa, magazinul era superb, avea materiale si accesorii pentru kimono-uri, vanzatoarele erau foarte amabile, dar preturile erau mari de tot. Cel mai scump kimono costa aproximativ zece mii de euro. Vazand ca ne tot codim, vanzatoarele au propus sa o imbrace pe Miruna in kimono. Evident ca Miruna a fost de acord, de fapt ea isi dorea asta de cand venisem in Japonia. Doua vanzatoare au inceput sa roiasca in jurul ei si dupa circa cincisprezece minute (a fost varianta rapida de imbracat – fara nu stiu ce haine si doar prinzand funda la spate, nu legand-o) era infasurata intr-un kimono de toata frumusetea! I-a placut atat de mult ca nu prea ar mai fi vrut sa il dea jos si as fi fost de acord cu ea daca nu ar fi costat vreo trei mii de euro.

Orisicat, ca sa fie gata, dura aproximativ o luna, pentru ca trebuia cusut, ajustat la marimile ei, etc… Vanzatoarele ne-au adus un catalog cu kimono-uri gata facute (pentru nu stiu ce eveniment al lor) si care erau mai ieftine, adica, de la cateva sute la vreo o mie – o mie cincisute de euro. Totusi, fiind mai scumpe (am sunat-o pe colega mea desi in Romania era cinci dimineata) decat ne asteptam, nu am cumparat nimic.

Am decis de comun acord sa cautam ceva de mancare asa ca am colindat noi ce am mai colindat si am dat peste un restaurant de sushi, in care am intrat si ne-am asezat la “bar” – doar ca in fata noastra nu erau barmani, ci bucatari de sushi. Drept urmare in timp ce am mancat am vazut “pe viu” cum e facut sushi-ul. Dupa aceasta masa foarte buna am pornit inspre casa, iar in drum am dat peste gogoseria aceea unde era mereu coada. Iata ca acum coada era mai mica, asa ca manati de curiozitate, ne-am asezat. O tanti angajata a gogoseriei impartea pliante cu “meniul” si zbiera ceva. Noroc cu Valos (iata, din nou), care ne-a tradus ca cei care doresc un carton gata facut cu gogosi sa intre in fata.

Acest carton era un fel de mix cu toate soiurile de gogosi pe care le vindeau, asa ca am acceptat. Am intrat, am platit, am luat cartonul cu gogosile fierbinti si am intins-o. Ajunsi pe podul de deasupra liniilor de tren din fata magazinului Tokyu Hands, ne-am ales fiecare cate o gogoasa si am inceput sa molfaim. Am fost placut impresionati de acele gogosi, dar trebuie sa recunosc, nu dati pe spate. Mancati si linistiti ca ne-am mai satisfacut o curiozitate, ne-am dus acasa pentru a trage un binemeritat somn de dupa-amiaza.

Pe la ora cinci dupa-amiaza, Vali a plecat la o receptie de la ambasada (nu mai stiu daca era ambasada Romaniei si receptia era cu ocazia zilei de 1 Decembrie sau era vorba de alta ambasada si alta ocazie – ma voi lamuri si voi reveni cu detalii), iar noi am plecat spre Roppongi Hills. Miruna a tinut sa merg si eu, pentru ca ei ii placuse foarte mult (reamintesc ca fusesem doborat de raceala atunci cand s-a dus ea impreuna cu Vali). Am stat la o mare coada ca sa urcam pe terasa, dar in cele din urma am reusit. Destul de infrigurati din cauza vantului, am admirat metropola de sus cat am rezistat de mult. Panorama era magnifica – orasul era luminat foarte frumos si ne emotiona destul de tare. Din pacate, sentimentele de acolo nu pot fi redate in cuvinte sau in imagini.

In cele din urma am coborat de pe cladire la etajul “de belvedere”, adica de unde poti admira panorama la adapost, dinauntru. Acolo erau tot felul de aranjamente – chiar si un “brad de Craciun” facut numai si numai din crini. Mireasma te dadea pe spate la propriu. Apoi ne-am asezat pe o bancuta… Stand si admirand luminile orasului ce parca nu se mai termina, ne-am dat seama ca era ultima seara acolo… Melancolia ne-a cuprins pe amandoi si ne simteam acum atat de departe de lumea aceea, desi eram in mijlocul ei, desi pe langa noi treceau tineri si oameni ce lansau un suvoi de exclamatii incantate, desi intr-un fel ne doream tare mult sa facem parte din ea si sa nu trebuiasca sa ne intoarcem “maine” acasa. Am stat si am stat si am stat… si o vreme n-am zis nimic… o alta vreme ne-am ciondanit un pic pentru ca nu stiam asupra cui sa ne indreptam supararea… apoi ne-am gandit ca ar fi o idee buna sa facem o plimbare cat mai lunga pe jos. Si am plecat.

Un lucru curios - la iesirea din cladire am gasit o sculptura cu un paianjen urias pe care o mai vazusem si in Bilbao cu doi ani inainte. Am plecat din Roppongi pe langa barul si clubul de karaoke unde fusesem cu Vali cu o seara inainte si am continuat de-a dreptul. Am trecut pe langa un sediu IBM, pe langa ambasada Rusiei si am ajuns la Tokyo Tower – acea copie grosolana a Turnului Eiffel. Nu a fost greu sa rezistam tentatiei de a ne urca, asa ca am mers mai departe. Am trecut pe langa un mic templu destul de impodobit, am continuat sa mergem si am ajuns la o statie de Yurikamome (adica acel tren fara conductor cu care mai fusesem in Odaiba). Am luat trenul, am mers pana in Odaiba si ne-am intors. Dragut a fost ca la intors trenul a avut conductor. Cred ca din cand in cand mai trece cineva sa dea la manete, nu lasa chiar mereu totul in seama calculatoarelor. Dupa aceasta plimbare am decis sa punem punct serii si sa mergem acasa la Vali.

Ajunsi acolo ne-am apucat sa impachetam. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam sa fi strans atatea cadouase, pliante si alte prostioare in toata sederea noastra in Japonia. Totodata trebuie sa recunosc ca Mirunica este o adevarata artista la facut bagaje. A reusit sa impacheteze absolut tot si sa inchida bagajele fara sa fie nevoie sa ne suim pe ele. Ultima noapte a fost neplacuta: am adormit greu si ne-am trezit si mai greu.

Duminica…

Cu toate ca avionul nostru decola la ora doisprezece a trebuit sa plecam de dimineata, pentru ca de obicei trebuie sa fii in aeroport cu doua ore inainte de decolare si in plus, pana la aeroport se fac circa doua ore si un pic. Deci pe la sapte si jumatate am luat-o din loc cu zgomot, cu huruit de roti de bagaje adica. Traseul? Simplu: cu metroul de la Nakano-simbashi pana la Tokyo Station. Cu trenul de la Tokyo Station pana la aeroportul Narita.

La check-in-ul din Narita am avut primul semn al intoarcerii acasa: un cuplu de romani stransesera un purcoi de bagaje (aveau chiar si niste undite de trei metri) si negociau ca sa plateasca mai putin overweight. Ghinionul a facut ca in avionul acela urias (pentru ca Airbusul A340 este destul de mare) sa stea in fata noastra alti trei romani, foarte vorbareti (am aflat fara sa dorim ce au vizitat, ce si unde au mancat) si “spirituali” care credeau ca avionul este al lor, iar stewardesele servitoarele. Am inceput sa ne dezmortim simturile incet-incet si sa intelegem ca acestea sunt primele palme ale revenirii la realitate. Mai erau elemente totusi care ne tineau in vis: langa noi statea o ghida japoneza care (dupa cum am vazut pe biletele pe care le tinea in mana) mergea intr-un tur al Italiei cu un grup de compatrioti de-ai sai. La un moment dat acea ghida a plecat sa le spuna ceva turistilor si si-a lasat geanta (Louis Vuitton) deschisa complet langa noi. Am putut zari cele doua mobile, portofelul cu bani si cu cartile de credit si toate biletele de avion ale turistilor. Saraca de ea! De unde pleaca! Cel putin bine ca nu vine in Romania, ne-am gandit.

Editare ulterioara: In avion am vazut doua lucruri inedite. Avionul mergea spre vest, pe deasupra Siberiei, chiar la limita dintre noapte si zi, astfel ca daca te uitai pe ferestrele din partea dreapta a avionului vedeai noapte, iar in partea stanga lumina soarelui sau un soi de rasarit. Alt lucru dragut a fost la aterizare. Fiecare scaun avea "media center" cu jocuri, muzica, filme, dar pe care puteai vedea si deplasarea avionului in timp real si ce filmeaza doua camere video plasate in fata si sub avion. La dus au inchis camerele la aterizare, dar acum le-au lasat deschise, astfel ca am putut vedea aterizarea - apropierea de pista, apoi corectarea traiectoriei din cauza vantului lateral, aterizarea propriu-zisa si apoi manevrele de taxi. A fost prima aterizare pe care am vazut-o "in direct" din avionul in care ne aflam.

Am schimbat avionul la Helsinki cu unul care parea de jucarie, la cat era de mic. La Otopeni prima problema a fost ca un bagaj fusese pierdut la Helsinki (din fericire in seara urmatoare ne-a fost adus). Lucrul care ne-a adus insa la realitate ca ne-am intors a fost coada pentru plata parcarii: tocmai se instalasera (sau devenisera functionale) acele automate pentru plata. Bineinteles ca romanii habar n-au sa foloseasca asa ceva si injura (“…pe agentul sanitar: [… ] ce-ai cu noi ba, pentru ce sa dam cu var?”).

Senzatia finala a fost ca am aterizat de undeva din viitor in evul mediu… Iar apoi ne-am trezit acasa.

-----

Epilog: Aceasta a fost aventura noastra in Japonia. Pana la impresiile din urmatoarea vacanta interesanta, va multumim pentru atentie si va spunem la revedere !

Miruna si Radu

Noiembrie 2008 - Japonia - 5. Hakone

In excursia noastra din Japonia am avut cu noi asa:

- un ghid despre Japonia in romaneste, dar care este mai mult o carte de citit decat un ghid de calatorie

- un dosar cu foi (vreo 300) printate de Miruna de pe site-ul http://www.jnto.go.jp/, despre toate provinciile Japoniei

- un ghid de calatorie lonely planet in engleza cumparat din aeroportul din Helsinki

In foile printate de Miruna am citit despre acest parc numit Hakone, ce reprezinta de fapt una dintre micile parti ale parcului national Fuji si avand o gramada de lucruri interesante de vazut. Este o zona muntoasa, cu multe statiuni mici si cochete. Cum noi venisem ca sa exploatam peisajele toamnei la maximum, ne-am decis sa mergem.

Zis si facut, exercitiul il stiam: trezirea dis-de-dimineata (cu deranjarea Valosului, bineinteles), fuga la inghesuiala printre corporatistii din metrou, urcatul in Shinkansen si mai departe... scrie-n carte (adica in blog, deci mai jos).

Hakone se afla in sud-vest, la mai putin de o ora de mers cu Shinkansenul. Trenul de mare viteza ne-a lasat in Odawara, punctul de plecare catre parc. In gara din Odawara am cumparat un bilet valabil doua zile, care ne permitea sa calatorim cu toate mijloacele de transport din parcul national si care mai includea reduceri sau intrari gratis la diverse atractii. Prima pe lista a fost o mocanita care ne ducea de-a dreptul in sus pe munte, printre statiuni, de la statiunea Hakone Yumoto pana la Gora (linia se numeste Hakone Tozan). Trenuletul acesta merge pe cea mai abrupta linie din intreaga Japonie si in unele statii isi schimba sensul de mers, astfel ca uneori merge cand cu fata, cand cu spatele. Mocanita este rosie si are aspectul unui trenulet de jucarie, dar cu inghesuiala din ea nu este de joaca - concureaza cu brio cu metroul din Tokyo. Prima statie la care ne-am decis sa coboram a fost Chokoku-no-Mori, unde se afla Muzeul Hakone - un muzeu special prin faptul ca este in aer liber. Muzeul este foarte interesant, seamana cu un parc in care sunt expuse diverse sculpturi de Rodin, Milo si Moore, precum si alte lucrari ale unor artisti mai putin cunoscuti (si japonezi), ce se imbina foarte frumos cu alcatuirea parcului. Mai este acolo si un pavilion dedicat lui Picasso, unde sunt expuse lucrarile lui in lut si un alt pavilion cu picturi. Totusi, poate partea cea mai interesanta a muzeului este un fel de onsen pentru picioare. Acolo te descalti si stai cu picioarele in apa fierbinte si aromata cu lamai si mandarine ce plutesc intregi in timp ce admiri parcul. Atmosfera de toamna calduta era foarte frumoasa si n-am mai fi plecat de acolo. Un nene japonez care se ocupa de onsen ne-a facut aici una dintre pozele mele preferate din toata calatoria noastra.

Tot in muzeu am mai gasit o balta (cred ca in toate gradinile din Japonia se gaseste o astfel de balta) plina cu cei mai mari bibani pe care i-am vazut vreodata. Erau literalmente imensi - cred ca aveau peste un metru lungime si erau grasi bine de tot. Cand s-a dus Mirunica mai aproape de apa au venit toti si au cascat gurile lor mari, asteptand sa fie hraniti.

Am plecat cu greu din parc si ne-am dus mai departe la gara, unde am asteptam mocanita sa ne duca mai departe. Am coborat la capat, adica la Gora, statiune in care se afla un parculet destul de simpatic, Gora-koen (probabil ca inseamna exact Parcul din Gora). In parculet se afla un pavilion unde poti invata sa faci sticlarie sau ceramica. Din pacate era destul de tarziu (aproape ora trei dupa-amiaza), iar ultimele grupe incepusera pe la ora doua. Orisicat, creatiile noastre ar fi trebuit sa se usuce si sa ne fie trimise prin posta dupa circa doua zile in cazul sticlei sau dupa trei luni in cazul oalelor de lut. Am stat sa ne gandim si pana la urma ne-am decis sa spunem pas - eventual aveam sa ne intoarcem a doua zi - biletele noastre erau valabile pentru doua zile. Am iesit din parc undeva mai sus si ne-am dus la o statie de funicular (iarasi destul de aglomerat) ce avea sa ne duca la o statie de telegondola. Am luat gondola si am urcat pana pe muntele So'un-zan. In gondola s-au intamplat mai multe lucruri interesante: am descoperit ca japonezii scot diverse sunete ciudate, maraituri, latraturi, hapaituri si alte asemenea, am zarit in fata noastra un cuplu de japonezi care se tot giugiuleau (nimic special pana aici), iar el avea un tricou care-i lasa jumatate de piept gol, tot in gondola a aparut de niciunde varful inzapezit al muntelui Fuji, iar undeva sub gondola a aparut un peisaj selenar - o vale de unde se extrage sulf. Am coborat in statie, la Owakudani, si ne-am dus mai intai sa ne pozam cu valea sulfuroasa - batea un vant incredibil de tare (e drept eram pe varful unui munte), dupa care am descoperit un locsor de unde puteam avea o viziune cat de cat buna asupra muntelui Fuji. Din pacate atmosfera nu era prea clara, astfel ca ne-am pozat cu un Fuji cam cetos. Ne-am suit mai departe in gondola, in dorinta de a face un circuit complet al zonei, circuit ce ar suna cam asa:

Odawara -> Hakone Yumoto (cu trenul); Hakone -> Gora (cu mocanita); Gora -> So'un-zan (cu funicularul); So'un-zan -> Owakudani (cu telegondola); Owakudani -> Togendai (pe malul lacului Ashi) (cu telegondola); Togendai -> Hakone-machi (cu vaporasul); Hakone-machi -> Odawara (cu autobuzul)

In dorinta de a merge catre lacul Ashi am urcat in gondola. Totusi, inainte de a ajunge la lac am dat de o statie de mijloc a gondolei, unde am avut un impuls de moment si am zbughit-o afara. Nu aveam vreo harta a drumului, dar speram ca daca o luam la vale ajungeam la lac. Am fost foarte inspirati, pentru ca drumul a fost foarte frumos si ne-am alergat ca niste copii. Am mers pe la marginea padurii, am dat de niste ryokanuri si de niste casute foarte cochete, ne-am mai pozat cu muntele Fuji, iar intr-un final am ajuns la statia de vaporas. Am descoperit ca vaporasele de pe lac sunt foarte chicioase - vor sa imite vasele de pirati de pe vremuri, dar in sfarsit - putine sunt lucrurile nechicioase la japonezi. Pe lac am vazut doua porti shintoiste rosiatice-portocalii, se pare ca destul de celebre. La coborare am dat nas in nas iarasi cu cuplul de indragostiti din gondola, iar el isi arata in continuare mandru jumatate din piept. Vaporasul ne-a dus la Hakone-machi, unde ne-am plimbat prin aleea de cedri seculari - una dintre micile ramasite ale drumurilor construite de shoguni de-a lungul Japoniei. Cedrii aveau menirea de a strajui drumul, oferind umbra vara si protejand de vant si de zapada iarna. Plimbarea a fost foarte placuta, dar se cam inserase, astfel ca pozele nu au prea iesit bine. Ne-am urcat intr-un autobuz cu gandul de a ne duce la Kowakidani - vazusem noi ca acolo se afla un parc acvatic (un fel de strand, daca mi se permite comparatia :-) ), cu multe bazine tematice. Totusi, era destul de tarziu, astfel ca parcul tocmai se inchisese, asa ca am luat autobuzul pana la Odawara. Am fugit repede prin statia de tren, dar nu suficient, pentru ca am privit Shinkansenul cum pleca de sub ochii nostri. Dragut era ca pe peron mai erau doi oameni care abia mai respirau si care probabil alergasera si ei, dar ratasera trenul. Vazandu-ne pe noi, au izbucnit in ras.

Am luat trenul urmator, care urma sa vina cam dupa jumatate de ora. Ajunsi in Tokyo, ne-am dus direct acasa (cred ca ne-am intalnit cu Vali si ne-am dus la supermarket), si nu am mai luat masa in oras. Ne-am decis ca a doua zi sa ne intoarcem in Hakone si sa incercam sa facem vase de lut, sa vizitam un parc cu begonii si sa mergem la parcul acvatic.

Ca o curiozitate, in statia Shinjuku (prin care trec zilnic trei milioane de oameni) din Tokyo am dat iarasi nas in nas cu pieptosul nostru din gondola si din vaporas, care de data asta era fara iubita. Cam care ar fi sansele sa te intalnesti de atatea ori pe zi cu aceeasi persoana, mai ales intr-un asemenea furnicar cum este Tokyo?

Zis si facut, a doua zi ne-am respectat ritualul de dimineata (trezit, metrou inghesuit, Shinkansen) si am ajuns in Odawara mai devreme decat in prima zi. Am luat un microbuz pana la parcul cu begonii. Parcul este de fapt un fel de gradina botanica, plina plina cu begonii foarte frumos colorate si aranjate. De mirosit nu mai vorbesc... Am putut observa si ne-a uimit si aici atentia japonezilor pentru detalii. Iesind din gradina am dat peste un atelier de flori presate. In atelier erau mai multe japoneze care invatau sa impodobeasca diverse obiecte cu flori presate. Am vazut acolo lampioane, tablouri, brelocuri, pixuri, betisoare si multe alte prostioare - toate decorate cu flori presate. Am cumparat cateva betisoare ca sa le facem cadou, iar apoi ne-am indreptat catre iesire. Ne-am decis sa mergem direct la Kowakidani, sa ne zbenguim prin parcul acvatic.

Parcul acvatic este special - n-am mai vazut asa ceva in Europa. Are doua sectiuni: una cu bazine de inot si cu diverse alte bazine cu apa incalzita si cu diverse arome, in care este obligatoriu sa porti costum de baie, si una de onsenuri, unde este obligatoriu sa nu porti costum de baie. Ne-am decis sa inchiriem un onsen privat pentru o ora la sfarsitul zilei. Cum intri in parc, trebuie sa te descalti si sa te schimbi la vestiar. Evident, vestiarul este high-tech, ti se da o bratara cu cip, care inchide si deschide usa de la vestiar numai daca o apropii. Aceeasi bratara o poti folosi si pentru a cumpara diverse sucuri sau mancare de la barurile si restaurantele din complex.

Partea cu costume de baie este si ea impartita in doua: o parte acoperita si alta parte in aer liber. Afara batea destul de tare vantul din cand in cand, iar temperatura nu cred ca depasea sapte - opt grade. Cu toate astea, am iesit afara doar in costume de baie si am inceput sa ne imbaiem. Noroc ca toate bazinele aveau apa calda. Nu fierbinte, dar suficient de calda. Primul bazin in care am intrat a fost un bazin cu cafea. Cum apa era calduta, iar cei din parc turnau cafea din cand in cand in bazin, aveai senzatia ca te imbaiai intr-o ceasca de cafea ce asteapta sa fie bauta de un urias. Dupa cafea, am mers tupa-tupa prin frig catre o cascada, iar apoi am urcat repejor pe niste trepte catre un bazin cu vin rosu. Din vinul rosu am trecut printr-o baie pentru picioare pe un soi de pietre si am ajuns la baia cu ceai verde. Din ceai am trecut pe langa un soi de gheizer si apoi am intrat intr-o baie fara nimic special in afara de faptul ca se afla la baza unor stanci. De acolo am mers catre o cabanuta acoperita si care, pe langa apa fierbinte, era si plina de aburi. De acolo am intrat intr-o baie de ardei iute si apoi in sake. Evident, ca tot periplul nostru era mai ales pentru poze. Mergeam prin frig in costume de baie si ne pozam cand intr-un bazin, cand in altul. Cand eu intram in bazin, Miruna facea poze si invers. Intr-un tarziu ni se facuse foame, asa ca am intrat sa luam masa. Am comandat ceva dubios la unul dintre restaurantele de acolo, iar de foame chiar am mancat. A fost o chestie ca un fel de snitel, dar cu o carne dubioasa si cu mult orez. Miruna parca si-a luat ceva cu cartofi prajiti. Dupa masa am plecat sa vedem si restul parcului, adica partea acoperita. Motivele erau mediteraneene: bai care imitau termele romane si coloane dorice ici si colo. Am intrat intr-o sauna umeda din care eu am iesit dupa primul minut, insa Mirunicii i se parea racoroasa, asa ca a stat inauntru pana a considerat ca ma plictisesc eu de unul singur afara. Mai erau acolo tot felul de bazine cu turbioane si mai multe jacuzzi-uri. Am observat atunci ca mai era o iesire acolo, catre un munte amenajat cu tobogane cu apa, o cascada si diverse alte izvoare. Am iesit afara si ne-am dat pe tobogan. Mai intai Miruna a venit ca o bomba, abia am reusit sa o prind in doua cadre, si apoi eu, care dintr-un motiv inexplicabil m-am blocat la jumatatea toboganului si a trebuit sa ma imping ca sa alunec la vale. Cel care facea poze statea intr-un jacuzzi fierbinte din fata toboganului, deci macar nu statea in frig. Cu toate astea, sus pe tobogan am asteptat sa se dea niste copii si m-a batut vantul bine de tot. Apoi am intrat in munte si am descoperit si acolo un fel de bai aromate si foarte aburinde. Ne-am dus putin pe langa cascada, iar apoi am intrat inapoi la caldurica, cu gandul de a ne duce din nou la bazinele aromate (de data asta fara sa facem poze). Ne-am balacit in voie inca vreo ora, dupa care ne-am luat hainele si ne-am dus la partea cu onsenuri (adica unde trebuie sa nu porti costum de baie), pentru ca se apropia ora inchirierii onsenului nostru privat. O japoneza foarte amabila ne-a condus catre onsen, de fapt un fel de apartament, cu tatami, masuta, chiuveta, loc de machiat, uscat si in fine, un onsen interior (cu loc de dus in fata lui) si unul exterior. Am profitat din plin de ora pe care am avut-o la dispozitie si ne-am catifelat pielea si mai tare (dupa ce toata ziua statusem in apa). Nu pot spune decat ca relaxarea a fost totala.

Dupa ce a expirat ora, ne-am indreptat catre Tokyo, unde Valos ne astepta ca sa ne duca in Odaiba, sa vedem Tokyo-ul din golf, pentru ca atmosfera fusese si era in continuare incredibil de clara. De data asta am alergat putin mai eficient asa ca n-am mai pierdut Shinkansenul din Odawara.

In Tokyo am luat din nou trenuletul fara conductor ca sa ajungem in Odaiba si am trecut din nou Podul Curcubeu (i.e. Rainbow Bridge). Vali si-a montat trepiedul si aparatul foto si noi pe al nostru si am purces la facut poze. Intr-adevar, atmosfera era mai limpede decat cristalul (probabil si datorita vantului care ne batea necrutator), iar luminile Tokyo-ului se vedeau de parca erau desprinse dintr-un film SF.

Dupa ce ne-am "racorit" bine si am facut suficiente poze, am intrat in mall-ul Aqua City ca sa mancam ceva. De data asta Vali ne-a dus la un restaurant cu tipic coreean, ce avea o vedere magnifica asupra golfului Tokyo. La acest restaurant aveam in mijlocul mesei un fel de gratar pe care il controlam noi cat sa fie de fierbinte. Am comandat tot soiul de carnuri si de legume. Se parea a aveau si pui, insa cand chelnerita a sosit cu niste bucati de carne cam ciudate, Miruna le-a examinat si le-a ales cu mare atentie, astfel ca cele doua ciuperci pe care le-a fript pe gratar au avut mai mare valoare nutritiva decat cele sase bucati de "pui". Totusi, am mancat aici o friptura de vaca din care nu am mai mancat niciunde in lume. Mi-a explicat Vali ca este specifica Americii de Sud si Asiei. Acea specie de vaca are o carne cu un gust foarte bun si nu numai atat, dar bucatelele de carne ti se topesc in gura. Orisicat, desi mancasem vreo patru feluri de carnuri si mai multe feluri de legume, nu prea ne-am saturat (deh, suntem in Japonia).

Am pornit-o spre casa cu gandul sa facem niscaiva cumparaturi de la un supermarket care, surpriza, era inchis, astfel ca am mai ocolit nitel ca sa ajungem la altul. As adauga aici un lucru important privind Japonia: majoritatea magazinelor si mijloacelor de transport sunt deschise si functioneaza pana seara tarziu si in weekend. Este o diferenta imensa fata de Europa de Vest in care toate se inchid cel mai tarziu la ora opt sau noua.

Ziua noastra s-a incheiat cu mine febril si cu durere in gat (destul de normal dupa tot vantul care m-a batut toata ziua cat umblam dezbracat din bazin in bazin, iar apoi seara in Odaiba), dar cu toate astea fericit ca mai traisem o zi cu totul si cu totul diferita.

Noiembrie 2008 - Japonia - 3. Tokyo - prima plimbare

Ziua in care ne-am intors de la Nikko nu se terminase si trebuia sa o incununam cumva, pentru ca altfel ar fi fost timp pierdut. Oricum, chiar voiam sa mancam ceva bun (sau eu cel putin), asa ca Vali ne-a promis ca ne duce sa mancam sushi. Astfel se face ca dupa ce ne-am tras nitel sufletul am pornit-o catre "oras". Mmmbine, nu stateam nici noi la tara... Cum spuneam, am luat metroul pana la Shinjuku doar, pentru ca l-am rugat pe Vali sa ne ajute sa facem rost de abonamentele de tren, iar acolo era unul din birourile JR (adica un fel de CFR japonez). Faza mai interesanta a fost ca desi Shinjuku este la 2 statii de metrou distanta, un metrou era blocat (cred ca fusese un accident), astfel ca toti calatorii erau redirectionati gratis catre o alta linie de metrou (care apartine municipalitatii si pentru care in mod normal sunt necesare alte bilete).

Dupa ce am facut rost de abonamentele de tren care ne permiteau sa calatorim timp de 2 saptamani cat voiam in susul si in josul Japoniei, am luat trenul spre Ginza. Ginza, dupa cum ni s-a spus de catre ghidul nostru personal, adica Vali, este cel mai scump cartier comercial din lume. Se pare ca la un moment dat, prin anii '70-'80 spatiile comerciale de aici se vindeau si inchiriau la centrimetru patrat. Ajunsi acolo am vrut sa confruntam realitatea cu povestirile, asa ca eram foarte atenti la tot ce era in jurul nostru. Si intr-adevar, reclame luminoase peste tot (plus ca tot orasul era impodobit pentru  Craciun), cate o autostrada sau linie suspendata de tren brazda strada, o intersectie imensa unde se traversa si pe diagonala si unde intr-unul din colturile sale trona cladirea Sony (unul din locurile populare de intalnire din Ginza), doua magazine Tiffany's la mai putin de 200 de metri distanta unul de celalalt intercalate de alte magazine cum ar fi Louis Vuitton sau Chanel. Si ca veni vorba de Louis Vuitton, iata o curiozitate: se pare ca majoritatea vanzarilor marcii este in Japonia. Vali ne-a povestit ca un procentaj fabulos de familii din Japonia are cel putin cate o geanta Louis Vuitton. Orisicat, ce am mai vazut in Ginza: multe, foarte multe magazine de bijuterii - majoritatea (daca nu toate) cu diamante. Am vazut la un moment dat intr-o vitrina niste preturi la un colier si am facut socoteala ca daca as munci zece ani si nu as cheltui nimic in plus, atunci i l-as putea darui Mirunei. In cele din urma am intrat intr-un magazin de jucarii, pentru ca Alexandra voia sa cumpere niste cadouri (ea pleca a doua zi inapoi in Romania). Magazinul avea vreo patru etaje in care ne-am tot invartit. La inventarul de la iesire aveam cu noi: un Wall-e si un ren de plus, o gramada de globuri si de ornamente de brad (foarte frumoase toate - n-am ce zice) si o droaie de cupoane de reduceri. Miruna a stat mult pe ganduri daca sa nu ne intoarcem sa mai luam inca un ren de pus in brad din cupoanele de reduceri sau sa i le dam lui Valos. Pana la urma au ajuns la Vali.

Ni se facuse destul de foame asa ca am plecat sa luam masa. Pentru asta a trebuit sa luam trenul. Dar nu orice tren, ci un tren suspendat fara conductor, care traversa golful. De fapt nu il traversa, ci ajungea in Odaiba - o insula care in al doilea razboi mondial a servit drept baza pentru tunurile de aparare, iar mai tarziu a fost inaltata cu gunoaie. Astazi este unul din centrele Tokyo-ului, un loc unde se afla cel mai mare mall - cu cele mai multe restaurante (parca vreo treizeci de mii de metri patrati de restaurante), un sediu de televiziune si bineinteles o arhitectura de Star Trek la intregul complex urbanistic. Am coborat la statia unde se afla mall-ul si mai intai am incercat sa privim Tokyo-ul iluminat, dar atmosfera nu era foarte clara. Totusi se vedea destul de frumos Podul Curcubeu sau "Rainbow Bridge", pe unde am venit cu trenul nostru robotizat. Dupa ce am facut cateva poze am intrat sa mancam. In drum spre restaurant ne-am oprit la un magazin de tip "duty-free" de unde am mai luat diverse cadouase pentru cei de acasa... Restaurantul avea ferestre mari astfel ca privelistea era uimitoare, ne-am gandit noi ca daca atmosfera ar fi fost mai clara s-ar fi vazut si mai frumos. Ne-am ales platourile de sushi (Miruna a sarit peste masa asta) si am inceput sa le devoram.Gustos rau sushi-ul asta. N-ai zice ca niste bucati crude de peste puse pe un pat de orez si intre ele niste wasabi pot fi atat de bune. Vali m-a invatat un lucru foarte interesant: cum sa mananc sushi-ul cu sos de soia.   Pestele trebuie inmuiat in sosul de soia, nu orezul, iar apoi prima parte care atinge limba trebuie sa fie tot pestele. Si intr-adevar, gustul este fabulos astfel. Eu, unul m-am indragostit de sushi. Miruna a mancat cu betele toate icrele dintr-un sushi din acela invelit intr-o mare alga si am fost tare mandru de ea. Cu ocazia aceasta m-am gandit sa incerc niste bere japoneza, insa dupa ce am baut cateva guri mi-a iesit o buba mare la tampla dreapta. Nu stiam daca era de la bere sau nu (pana la urma am depistat ca de la bere era, dar dupa trei seri n-a mai aparut - probabil ca s-a obisnuit organismul meu), asa ca am continuat sa beau. La sfarsitul mesei Vali a comandat o delicatesa (trei sushi-uri care au costat aproape cat o portie normala la un loc) - un ton foarte gras. Recunosc, mi-a placut. Eram fericit ca totusi se poate manca ceva in Japonia.

Am plecat agale spre casa (in drum Vali ne-a pozat pe mine si pe Miruna intr-o inimioara de neon care se tot aprindea si stingea) dar pana sa ajungem... am facut vreo ora si ceva. 

Acasa Alexandra s-a apucat sa-si faca bagajele, iar noi pe a le noastre fiindca a doua zi aveam sa plecam la Sendai si la Matsushima (se zice ca este unul dintre cele mai frumoase locuri din Japonia si ca nu trebuie ratat nicidecum) in ceea ce era prima noastra excursie pe cont propriu. Vali ne-a dat cartelele reincarcabile pentru metrou (ca sa nu  trebuiasca sa cumparam mereu bilete) si mobilul lui personal ca sa putem comunica mai usor. Eu si cu Mirunica ne-am culcat in bucatarie, pe canapea - aveam oricum sa ne trezim primii, ca trebuia sa prindem un Shinkansen dis-de-dimineata. Am spus noapte-buna si dusi am fost in lumea viselor (in sfarsit, dupa atatea nopti de insomnii...).