Noiembrie 2008 - Japonia - 5. Hakone

In excursia noastra din Japonia am avut cu noi asa:

- un ghid despre Japonia in romaneste, dar care este mai mult o carte de citit decat un ghid de calatorie

- un dosar cu foi (vreo 300) printate de Miruna de pe site-ul http://www.jnto.go.jp/, despre toate provinciile Japoniei

- un ghid de calatorie lonely planet in engleza cumparat din aeroportul din Helsinki

In foile printate de Miruna am citit despre acest parc numit Hakone, ce reprezinta de fapt una dintre micile parti ale parcului national Fuji si avand o gramada de lucruri interesante de vazut. Este o zona muntoasa, cu multe statiuni mici si cochete. Cum noi venisem ca sa exploatam peisajele toamnei la maximum, ne-am decis sa mergem.

Zis si facut, exercitiul il stiam: trezirea dis-de-dimineata (cu deranjarea Valosului, bineinteles), fuga la inghesuiala printre corporatistii din metrou, urcatul in Shinkansen si mai departe... scrie-n carte (adica in blog, deci mai jos).

Hakone se afla in sud-vest, la mai putin de o ora de mers cu Shinkansenul. Trenul de mare viteza ne-a lasat in Odawara, punctul de plecare catre parc. In gara din Odawara am cumparat un bilet valabil doua zile, care ne permitea sa calatorim cu toate mijloacele de transport din parcul national si care mai includea reduceri sau intrari gratis la diverse atractii. Prima pe lista a fost o mocanita care ne ducea de-a dreptul in sus pe munte, printre statiuni, de la statiunea Hakone Yumoto pana la Gora (linia se numeste Hakone Tozan). Trenuletul acesta merge pe cea mai abrupta linie din intreaga Japonie si in unele statii isi schimba sensul de mers, astfel ca uneori merge cand cu fata, cand cu spatele. Mocanita este rosie si are aspectul unui trenulet de jucarie, dar cu inghesuiala din ea nu este de joaca - concureaza cu brio cu metroul din Tokyo. Prima statie la care ne-am decis sa coboram a fost Chokoku-no-Mori, unde se afla Muzeul Hakone - un muzeu special prin faptul ca este in aer liber. Muzeul este foarte interesant, seamana cu un parc in care sunt expuse diverse sculpturi de Rodin, Milo si Moore, precum si alte lucrari ale unor artisti mai putin cunoscuti (si japonezi), ce se imbina foarte frumos cu alcatuirea parcului. Mai este acolo si un pavilion dedicat lui Picasso, unde sunt expuse lucrarile lui in lut si un alt pavilion cu picturi. Totusi, poate partea cea mai interesanta a muzeului este un fel de onsen pentru picioare. Acolo te descalti si stai cu picioarele in apa fierbinte si aromata cu lamai si mandarine ce plutesc intregi in timp ce admiri parcul. Atmosfera de toamna calduta era foarte frumoasa si n-am mai fi plecat de acolo. Un nene japonez care se ocupa de onsen ne-a facut aici una dintre pozele mele preferate din toata calatoria noastra.

Tot in muzeu am mai gasit o balta (cred ca in toate gradinile din Japonia se gaseste o astfel de balta) plina cu cei mai mari bibani pe care i-am vazut vreodata. Erau literalmente imensi - cred ca aveau peste un metru lungime si erau grasi bine de tot. Cand s-a dus Mirunica mai aproape de apa au venit toti si au cascat gurile lor mari, asteptand sa fie hraniti.

Am plecat cu greu din parc si ne-am dus mai departe la gara, unde am asteptam mocanita sa ne duca mai departe. Am coborat la capat, adica la Gora, statiune in care se afla un parculet destul de simpatic, Gora-koen (probabil ca inseamna exact Parcul din Gora). In parculet se afla un pavilion unde poti invata sa faci sticlarie sau ceramica. Din pacate era destul de tarziu (aproape ora trei dupa-amiaza), iar ultimele grupe incepusera pe la ora doua. Orisicat, creatiile noastre ar fi trebuit sa se usuce si sa ne fie trimise prin posta dupa circa doua zile in cazul sticlei sau dupa trei luni in cazul oalelor de lut. Am stat sa ne gandim si pana la urma ne-am decis sa spunem pas - eventual aveam sa ne intoarcem a doua zi - biletele noastre erau valabile pentru doua zile. Am iesit din parc undeva mai sus si ne-am dus la o statie de funicular (iarasi destul de aglomerat) ce avea sa ne duca la o statie de telegondola. Am luat gondola si am urcat pana pe muntele So'un-zan. In gondola s-au intamplat mai multe lucruri interesante: am descoperit ca japonezii scot diverse sunete ciudate, maraituri, latraturi, hapaituri si alte asemenea, am zarit in fata noastra un cuplu de japonezi care se tot giugiuleau (nimic special pana aici), iar el avea un tricou care-i lasa jumatate de piept gol, tot in gondola a aparut de niciunde varful inzapezit al muntelui Fuji, iar undeva sub gondola a aparut un peisaj selenar - o vale de unde se extrage sulf. Am coborat in statie, la Owakudani, si ne-am dus mai intai sa ne pozam cu valea sulfuroasa - batea un vant incredibil de tare (e drept eram pe varful unui munte), dupa care am descoperit un locsor de unde puteam avea o viziune cat de cat buna asupra muntelui Fuji. Din pacate atmosfera nu era prea clara, astfel ca ne-am pozat cu un Fuji cam cetos. Ne-am suit mai departe in gondola, in dorinta de a face un circuit complet al zonei, circuit ce ar suna cam asa:

Odawara -> Hakone Yumoto (cu trenul); Hakone -> Gora (cu mocanita); Gora -> So'un-zan (cu funicularul); So'un-zan -> Owakudani (cu telegondola); Owakudani -> Togendai (pe malul lacului Ashi) (cu telegondola); Togendai -> Hakone-machi (cu vaporasul); Hakone-machi -> Odawara (cu autobuzul)

In dorinta de a merge catre lacul Ashi am urcat in gondola. Totusi, inainte de a ajunge la lac am dat de o statie de mijloc a gondolei, unde am avut un impuls de moment si am zbughit-o afara. Nu aveam vreo harta a drumului, dar speram ca daca o luam la vale ajungeam la lac. Am fost foarte inspirati, pentru ca drumul a fost foarte frumos si ne-am alergat ca niste copii. Am mers pe la marginea padurii, am dat de niste ryokanuri si de niste casute foarte cochete, ne-am mai pozat cu muntele Fuji, iar intr-un final am ajuns la statia de vaporas. Am descoperit ca vaporasele de pe lac sunt foarte chicioase - vor sa imite vasele de pirati de pe vremuri, dar in sfarsit - putine sunt lucrurile nechicioase la japonezi. Pe lac am vazut doua porti shintoiste rosiatice-portocalii, se pare ca destul de celebre. La coborare am dat nas in nas iarasi cu cuplul de indragostiti din gondola, iar el isi arata in continuare mandru jumatate din piept. Vaporasul ne-a dus la Hakone-machi, unde ne-am plimbat prin aleea de cedri seculari - una dintre micile ramasite ale drumurilor construite de shoguni de-a lungul Japoniei. Cedrii aveau menirea de a strajui drumul, oferind umbra vara si protejand de vant si de zapada iarna. Plimbarea a fost foarte placuta, dar se cam inserase, astfel ca pozele nu au prea iesit bine. Ne-am urcat intr-un autobuz cu gandul de a ne duce la Kowakidani - vazusem noi ca acolo se afla un parc acvatic (un fel de strand, daca mi se permite comparatia :-) ), cu multe bazine tematice. Totusi, era destul de tarziu, astfel ca parcul tocmai se inchisese, asa ca am luat autobuzul pana la Odawara. Am fugit repede prin statia de tren, dar nu suficient, pentru ca am privit Shinkansenul cum pleca de sub ochii nostri. Dragut era ca pe peron mai erau doi oameni care abia mai respirau si care probabil alergasera si ei, dar ratasera trenul. Vazandu-ne pe noi, au izbucnit in ras.

Am luat trenul urmator, care urma sa vina cam dupa jumatate de ora. Ajunsi in Tokyo, ne-am dus direct acasa (cred ca ne-am intalnit cu Vali si ne-am dus la supermarket), si nu am mai luat masa in oras. Ne-am decis ca a doua zi sa ne intoarcem in Hakone si sa incercam sa facem vase de lut, sa vizitam un parc cu begonii si sa mergem la parcul acvatic.

Ca o curiozitate, in statia Shinjuku (prin care trec zilnic trei milioane de oameni) din Tokyo am dat iarasi nas in nas cu pieptosul nostru din gondola si din vaporas, care de data asta era fara iubita. Cam care ar fi sansele sa te intalnesti de atatea ori pe zi cu aceeasi persoana, mai ales intr-un asemenea furnicar cum este Tokyo?

Zis si facut, a doua zi ne-am respectat ritualul de dimineata (trezit, metrou inghesuit, Shinkansen) si am ajuns in Odawara mai devreme decat in prima zi. Am luat un microbuz pana la parcul cu begonii. Parcul este de fapt un fel de gradina botanica, plina plina cu begonii foarte frumos colorate si aranjate. De mirosit nu mai vorbesc... Am putut observa si ne-a uimit si aici atentia japonezilor pentru detalii. Iesind din gradina am dat peste un atelier de flori presate. In atelier erau mai multe japoneze care invatau sa impodobeasca diverse obiecte cu flori presate. Am vazut acolo lampioane, tablouri, brelocuri, pixuri, betisoare si multe alte prostioare - toate decorate cu flori presate. Am cumparat cateva betisoare ca sa le facem cadou, iar apoi ne-am indreptat catre iesire. Ne-am decis sa mergem direct la Kowakidani, sa ne zbenguim prin parcul acvatic.

Parcul acvatic este special - n-am mai vazut asa ceva in Europa. Are doua sectiuni: una cu bazine de inot si cu diverse alte bazine cu apa incalzita si cu diverse arome, in care este obligatoriu sa porti costum de baie, si una de onsenuri, unde este obligatoriu sa nu porti costum de baie. Ne-am decis sa inchiriem un onsen privat pentru o ora la sfarsitul zilei. Cum intri in parc, trebuie sa te descalti si sa te schimbi la vestiar. Evident, vestiarul este high-tech, ti se da o bratara cu cip, care inchide si deschide usa de la vestiar numai daca o apropii. Aceeasi bratara o poti folosi si pentru a cumpara diverse sucuri sau mancare de la barurile si restaurantele din complex.

Partea cu costume de baie este si ea impartita in doua: o parte acoperita si alta parte in aer liber. Afara batea destul de tare vantul din cand in cand, iar temperatura nu cred ca depasea sapte - opt grade. Cu toate astea, am iesit afara doar in costume de baie si am inceput sa ne imbaiem. Noroc ca toate bazinele aveau apa calda. Nu fierbinte, dar suficient de calda. Primul bazin in care am intrat a fost un bazin cu cafea. Cum apa era calduta, iar cei din parc turnau cafea din cand in cand in bazin, aveai senzatia ca te imbaiai intr-o ceasca de cafea ce asteapta sa fie bauta de un urias. Dupa cafea, am mers tupa-tupa prin frig catre o cascada, iar apoi am urcat repejor pe niste trepte catre un bazin cu vin rosu. Din vinul rosu am trecut printr-o baie pentru picioare pe un soi de pietre si am ajuns la baia cu ceai verde. Din ceai am trecut pe langa un soi de gheizer si apoi am intrat intr-o baie fara nimic special in afara de faptul ca se afla la baza unor stanci. De acolo am mers catre o cabanuta acoperita si care, pe langa apa fierbinte, era si plina de aburi. De acolo am intrat intr-o baie de ardei iute si apoi in sake. Evident, ca tot periplul nostru era mai ales pentru poze. Mergeam prin frig in costume de baie si ne pozam cand intr-un bazin, cand in altul. Cand eu intram in bazin, Miruna facea poze si invers. Intr-un tarziu ni se facuse foame, asa ca am intrat sa luam masa. Am comandat ceva dubios la unul dintre restaurantele de acolo, iar de foame chiar am mancat. A fost o chestie ca un fel de snitel, dar cu o carne dubioasa si cu mult orez. Miruna parca si-a luat ceva cu cartofi prajiti. Dupa masa am plecat sa vedem si restul parcului, adica partea acoperita. Motivele erau mediteraneene: bai care imitau termele romane si coloane dorice ici si colo. Am intrat intr-o sauna umeda din care eu am iesit dupa primul minut, insa Mirunicii i se parea racoroasa, asa ca a stat inauntru pana a considerat ca ma plictisesc eu de unul singur afara. Mai erau acolo tot felul de bazine cu turbioane si mai multe jacuzzi-uri. Am observat atunci ca mai era o iesire acolo, catre un munte amenajat cu tobogane cu apa, o cascada si diverse alte izvoare. Am iesit afara si ne-am dat pe tobogan. Mai intai Miruna a venit ca o bomba, abia am reusit sa o prind in doua cadre, si apoi eu, care dintr-un motiv inexplicabil m-am blocat la jumatatea toboganului si a trebuit sa ma imping ca sa alunec la vale. Cel care facea poze statea intr-un jacuzzi fierbinte din fata toboganului, deci macar nu statea in frig. Cu toate astea, sus pe tobogan am asteptat sa se dea niste copii si m-a batut vantul bine de tot. Apoi am intrat in munte si am descoperit si acolo un fel de bai aromate si foarte aburinde. Ne-am dus putin pe langa cascada, iar apoi am intrat inapoi la caldurica, cu gandul de a ne duce din nou la bazinele aromate (de data asta fara sa facem poze). Ne-am balacit in voie inca vreo ora, dupa care ne-am luat hainele si ne-am dus la partea cu onsenuri (adica unde trebuie sa nu porti costum de baie), pentru ca se apropia ora inchirierii onsenului nostru privat. O japoneza foarte amabila ne-a condus catre onsen, de fapt un fel de apartament, cu tatami, masuta, chiuveta, loc de machiat, uscat si in fine, un onsen interior (cu loc de dus in fata lui) si unul exterior. Am profitat din plin de ora pe care am avut-o la dispozitie si ne-am catifelat pielea si mai tare (dupa ce toata ziua statusem in apa). Nu pot spune decat ca relaxarea a fost totala.

Dupa ce a expirat ora, ne-am indreptat catre Tokyo, unde Valos ne astepta ca sa ne duca in Odaiba, sa vedem Tokyo-ul din golf, pentru ca atmosfera fusese si era in continuare incredibil de clara. De data asta am alergat putin mai eficient asa ca n-am mai pierdut Shinkansenul din Odawara.

In Tokyo am luat din nou trenuletul fara conductor ca sa ajungem in Odaiba si am trecut din nou Podul Curcubeu (i.e. Rainbow Bridge). Vali si-a montat trepiedul si aparatul foto si noi pe al nostru si am purces la facut poze. Intr-adevar, atmosfera era mai limpede decat cristalul (probabil si datorita vantului care ne batea necrutator), iar luminile Tokyo-ului se vedeau de parca erau desprinse dintr-un film SF.

Dupa ce ne-am "racorit" bine si am facut suficiente poze, am intrat in mall-ul Aqua City ca sa mancam ceva. De data asta Vali ne-a dus la un restaurant cu tipic coreean, ce avea o vedere magnifica asupra golfului Tokyo. La acest restaurant aveam in mijlocul mesei un fel de gratar pe care il controlam noi cat sa fie de fierbinte. Am comandat tot soiul de carnuri si de legume. Se parea a aveau si pui, insa cand chelnerita a sosit cu niste bucati de carne cam ciudate, Miruna le-a examinat si le-a ales cu mare atentie, astfel ca cele doua ciuperci pe care le-a fript pe gratar au avut mai mare valoare nutritiva decat cele sase bucati de "pui". Totusi, am mancat aici o friptura de vaca din care nu am mai mancat niciunde in lume. Mi-a explicat Vali ca este specifica Americii de Sud si Asiei. Acea specie de vaca are o carne cu un gust foarte bun si nu numai atat, dar bucatelele de carne ti se topesc in gura. Orisicat, desi mancasem vreo patru feluri de carnuri si mai multe feluri de legume, nu prea ne-am saturat (deh, suntem in Japonia).

Am pornit-o spre casa cu gandul sa facem niscaiva cumparaturi de la un supermarket care, surpriza, era inchis, astfel ca am mai ocolit nitel ca sa ajungem la altul. As adauga aici un lucru important privind Japonia: majoritatea magazinelor si mijloacelor de transport sunt deschise si functioneaza pana seara tarziu si in weekend. Este o diferenta imensa fata de Europa de Vest in care toate se inchid cel mai tarziu la ora opt sau noua.

Ziua noastra s-a incheiat cu mine febril si cu durere in gat (destul de normal dupa tot vantul care m-a batut toata ziua cat umblam dezbracat din bazin in bazin, iar apoi seara in Odaiba), dar cu toate astea fericit ca mai traisem o zi cu totul si cu totul diferita.

Noiembrie 2008 - Japonia - 2. Nikko si imprejurimi

Dupa o noapte nedormita asteptam cu nerabdare masa de dimineata - una dintre bucuriile venirii in Japonia speram eu sa fie bucataria japoneza. Asa ca atunci cand cei de la ryokan au anuntat prin statie pe toata lumea din han sa coboare la parter ca micul dejun era gata, ne-am infiintat rapid in sala de luat masa. Am luat loc la masa care avea numarul camerei noastre si am admirat bucatele aranjate foarte frumos. Salivam abundent si m-am infipt rapid ca sa gust din fiecare "bunatate" in parte, insa surpriza: gustul nu era cel la care ma asteptam eu. Aproape la niciunul dintre felurile de mancare (cu exceptia orezului alb, pe care de altfel l-am mancat tot). Erau multe muraturi dulci, preparate din peste si icre - era o chestie ce semana cu niste icre presate, careia i-am simtit apoi gustul intreaga zi si m-a oripilat - alge si o delicatesa ce se chema "nato", adica fasole putrezita. Este de prisos sa spun ca n-am mancat aproape nimic si ca Miruna a trebuit sa-si aduca din camera niste paine cu niste pasta de somon cumparata din Romania. Ne-am ridicat flamanzi de la masa de dimineata si cum Valos ne zorea sa plecam, ne-am urcat in masina si am zbughit-o spre Nikko. Abia am avut timp sa admiram decorul tomnatic si de altfel foarte spectaculos din jurul ryokanului.

Drumul a fost foarte "interesant", pentru ca Valos se grabea ca sa evite aglomeratia (era sambata si zicea ca Nikko este foarte vizitat in acea perioada, ca ar fi varful de sezon) si sa gaseasca loc de parcare. Valos tragea de masina (el obisnuit cu motocicleta, i se parea ca masina nu trage suficient de tare), iar eu si cu Miruna eram ca niste saci de cartofi in spate, aruncati dintr-o parte in cealalta la fiecare serpentina. Centurile de siguranta n-au ajutat prea mult, iar dorinta Mirunei de a se machia in masina a esuat lamentabil. In cele din urma am ajuns la Nikko si am gasit

repede loc de parcare. Ne-am linistit, Miruna s-a machiat, am cautat un wc (ca sa incepem ziua de vizitat cu dreptul), iar apoi am pornit-o cu ghidurile in mana la colindat complexul de temple. Ceea ce mi s-a parut interesant a fost ca dupa ce am iesit de la toaleta, strazile erau pline de masini, parcarile si ele la fel de pline, deci daca am mai fi intarziat vreo zece minute cu siguranta am fi prins aglomeratie mare.

Cautam intrarea in complexul de temple si incepem seriile de poze. Peisajul este incredibil, copaceii rosii (un fel de artari) sunt fantastici, iar atentia pentru detalii este uimitoare. Am descoperit noi ulterior ca acei copacei nu au crescut pur si simplu acolo, ci au fost aranjati sa creasca intr-un anumit fel - adica trasi cu sfori, impinsi, tinuti sau rasuciti. Ma intreb daca nu s-a gandit cineva sa-i traga si pe roata. In sfarsit, dupa ce ne obisnuim cu rosul copacilor, pasim in complexul de temple si incepem cu Rinno-ji care contine o mare statuie de-a lui Buddha in postura de medic. Langa templul Rinno-ji se gaseste un mare stalp despre care se spune ca inauntru are cele 1000 de sutre (printre care si kamasutra probabil - singura de care am auzit pana acum). Cu ocazia asta am aflat ca de fapt templele au fost construite de o secta budista - Tendai - care cica ar fi una dintre cele mai mari secte budiste. Asta a fost o adevarata surpriza pentru ca in naivitatea si aroganta mea credeam ca secte exista numai la crestini. Un alt lucru foarte interesant a fost sa aflam ca se gasesc temple budiste si sintoiste in acelasi complex de temple. Poate parea ciudat la prima vedere, insa daca cineva s-ar interesa despre religia japoneza ar avea parte de o mica surpriza, deoarece japonezii sunt sintoisti atunci cand se refera la lucruri din timpul vietii si au zei aproape pentru orice - pentru ca sintoismul se refera la lumea asta - iar atunci cand se refera la moarte, sunt budisti.- o religie a sufletului si a lumii de dincolo. De altfel si templele sunt usor diferite - de fapt intrarile, pentru ca in rest nu am zarit vreo diferenta notabila. Intrarea in templele sintoiste (shinto shrine in engleza) este marcata de o poarta (de obicei portocalie) formata din doi stalpi uniti sus cu doua stinghii curbate, in timp ce poarta de intrare a templelor budiste (buddhist temple in engleza) este aproape o cladire in sine, de obicei avand doua statui alegorice in chip de paznici. Tot langa Rinno-ji am observat o gramada de bilete de hartie innodate de niste sfori, ca niste rufe puse la uscat. Vali ne-a explicat ca sunt un fel de ravase ghinioniste, iar ca sa nu se lipeasca ghinionul de ei, oamenii le agata prin diverse locuri (am vazut asemenea ravase agatate si prin tufisuri). Tot pe acolo am vazut niste placute de lemn agatate pe un fel de tabla, iar pe placute erau scrise diverse dorinte. Majoritatea erau in japoneza, insa am gasit si vreo cateva in spaniola sau engleza. Una m-a distrat copios - era a cuiva care din zece dorinte, in cinci cerea sa-i mearga bine la slujba.

Colindand in continuare prin complexul de temple, am ajuns la o pagoda cu cinci etaje, faimoasa prin faptul ca nu are fundatie dar are un fel de pendul care o ajuta sa ramana in picioare la cutremure. Am intrat apoi in marele complex Tosho-gu - centrul initial al templelor din Nikko - unde am vazut mai multe lucruri interesante si inedite. Un cal alb primit in dar de la Noua Zeelenda statea intr-un grajd special amenajat, fiind singurul cal sacru primit in dar de la o alta natiune. Langa grajd, erau sculptate cele trei faimoase maimute cu care se fac o gramada de tricouri sau pe care si le pune lumea ca avatar pe messenger, una cu mainile la ochi, alta cu mainile la urechi, iar alta cu mainile la gura. Cred ca putina lume stie (eu unul habar nu aveam pana acum) ca aceste maimute ilustreaza cele trei percepte ale budismului tendai: nu asculta raul, nu privi raul, nu vorbi (cu) raul (sau varianta englezeasca hear no evil, see no evil, speak no evil). Pe o alta cladire din complex sunt sculptati doi elefanti al caror creator se pare ca nu a vazut niciodata modelul viu. Am trecut apoi printr-o poarta (Yomei-mon) facuta in stil chinezesc (bine, majoritatea lucrurilor sunt in stil chinezesc daca ma intrebati pe mine), despre care se spune ca era atat de frumoasa incat oamenii s-au speriat ca zeii se vor supara pe ei, pentru ca numai divinitatea poate crea lucruri perfecte, asa ca au facut o coloana care trece prin mijlocul ei pe diagonala, ca sa-i mai ia din perfectiune.

Am urmat apoi multimea care devenea tot mai densa si am pornit-o catre mormantul marelui shogun Tokugawa Ieyasu. Mai intai am trecut de o poarta deasupra careia trona Nemuri-neko - o pisica sculptata, faimoasa in japonia pentru cat de reala pare. Dupa ce am trecut de poarta am inceput a urca multe trepte printr-o padure de cedri seculari. In varful dealului am gasit mormantul (de fapt urna in care se gaseste cenusa) marelui shogun care a impus disciplina atat de drastica ce i-a educat pe japonezi. Acest shogun a expulzat toti strainii de pe insule si a izolat Japonia de restul lumii. Izolarea a durat doua sute de ani, timp in care au fost impuse reguli stricte pentru fiecare categorie de oameni. Aceste reguli spuneau ce are voie sa faca si in ce fel un om de o anumita categorie sociala. Erau atat de minutios gandite, incat ajungeau pana la pozitia de defecare. Orice abatere era aspru pedepsita, de cele mai multe ori prin executie. Tot in aceasta vreme a fost impus si formalizat codul Bushido pentru samurai. Astfel, Tokugawa a dorit sa tina sub control tagma samurailor - care in fapt erau niste mercenari cunoscuti pentru tradarile si uneltirile lor. Astfel ca in aceasta epoca au devenit ei renumiti pentru onoarea de care dadeau dovada (este celebra povestea cu roninii care au comis sepuku dupa ce si-au razbunat stapanul obligat sa se sinucida pe nedrept). De asemenea, Ieyasu si urmasii sai, pentru a evita comploturile, tineau ostatice familiile marilor nobili in capitala Edo (care mai tarziu a devenit Tokyo) si ii obliga si pe acestia sa petreaca o buna bucata de timp in capitala.

Miruna a tinut neaparat sa se fotografieze cu mormantul shogunului in pielea caruia intra la fiecare joc de Shogun (boardgame-ul) si cu care castiga de cele mai multe ori ;-). Langa mormantul lui Tokugawa este un trunchi de copac cu o mare scorbura in fata caruia oamenii aruncau banuti si isi puneau dorinte. Se zice ca s-ar indeplini, asa ca am zis ca n-are ce sa strice daca ne punem si noi o dorinta si aruncam un banut.

Ne-am intors in complexul de temple si am intrat in templul Honji-do (ne-am descaltat, bineinteles) care are o poveste foarte interesanta: pe tavan are pictat un dragon despre care se zice ca plange. Este in sala un calugar care ne arata cum se intampla aceasta: are in mana doua lemne mai groase pe care le loveste tare unul de celalalt. Atunci cand le loveste oriunde in sala, se aude un zgomot normal - ca doua lemne care se lovesc unul de celalalt. Insa cand se muta sub gura dragonului si le loveste se aude un ecou incredibil de lung si de puternic - dragonul care plange. In fapt, sala are o acustica fantastica in acel punct (te atentioneaza la intrare sa nu aplauzi in acel loc). Ceea ce este foarte nostim insa este reactia multimii cand se aude ecoul. Toata lumea scoate un sunet de admiratie ce se transforma intr-un "oooooooooooooooooooooooooooooo" general.

Am mers apoi la Taiyuin-bio, un complex de temple mai mic, construit de nepotul lui Tokugawa, Iemitsu. Ne-au uimit multele lanterne de piatra din acest templu. Am ascultat in genunchi si desculti o ghida japoneza care povestea despre acel loc, iar Vali ne traducea cand apuca. Am aflat astfel ca pe tavanul salii principale sunt pictati o suta patruzeci de dragoni, unii ce cara perle - aceia duc rugaciunile oamenilor la ceruri - iar altii fara - acestia se intorc sa adune rugaciuni. Ni s-a mai povestit cate ceva despre locul unde dormea shogunul si despre o armura de samurai daruita de shogun. Am dat o tura si pe afara salii principale si am plecat spre centrul orasului.

Ne era destul de foame, dar mie imi venea in continuare pe gat mancarea de dimineata. Pana la urma am intrat la un seven-eleven, de unde am cumparat un fel de cartofi prajiti si niste pui pe bat, din care Miruna nu a putut sa manance, ca aveau un gust usor ciudat - cred ca sos de soia. Oricum, in magazin mirosea ingrozitor acel oden - o mancare traditionala japoneza - in fapt o fiertura care miroase mai rau decat ciorapii cu micoze de un an de zile. Iti intoarce efectiv pe dos stomacul. Partea mai rea este ca aproape in orice supermarket (sau in fine, combini) din Japonia gasesti asa ceva.

Am terminat de mancat in timp ce ne indreptam catre Gamman-ga-fuchi, o alee de la marginea padurii, pe langa un rausor. Este un loc extraordinar, in parte datorita multelor statuete a lui Buddha ce strajuiesc aleea (se zice ca una dintre statui rade de turistii care incearca sa numere statuile - se spune ca sunt imposibil de numarat). Noi nu am incercat sa-i numaram, insa am incercat sa gasim acea statuie ranjitoare - n-am gasit-o, deci cu siguranta cineva a ras de noi. Era foarte dragut ca toate statuile aveau caciulite brodate si fulare sau bavetici rosii brodate. Raul care curgea era o alta parte fantastica a locului, pentru ca avea cea mai curata si mai albastra apa pe care am vazut-o vreodata intr-un rau. Nu ne puteam crede ochilor si am ramas minute bune inmarmuriti - fara exagerare. Am facut o gramada de poze, dupa care am plecat inapoi catre masina. Pe drum am realizat ca japonezii nu prea au cosuri de gunoi. Cu toate astea este foarte curat la ei. Drept urmare am fost nevoit sa stau cu gunoiul in buzunar pana am gasit cu greu un cos. Evident ca am bombanit intruna "marea natiune civilizata japoneza care nu are cosuri de gunoi". In cele din urma am ajuns la un pod foarte frumos, care in ghidurile de calatorie este prezentat ca unul din podurile din Nikko. De fapt este PODUL din Nikko. Pe acest pod trecea doar shogunul si imparatul, asa ca am trimis-o pe Miruna sa se cocoate pe el si sa o pozam, ca o adevarata shoguneasa ce este. Povestea podului Shin-kyo ar fi urmatoarea: atunci cand calugarul budist Shodo Shonin (care a initiat budismul tendai) cauta locul in care sa intemeieze templele a dat peste raul involburat. S-a rugat, iar zeii i-au trimis doi serpi uriasi pe spinarea carora calugarul a reusit sa treaca. In acel loc s-a construit apoi podul, iar Shodo Shonin a construit templele din Nikko pe malul celalalt. In ziua de azi podul este

folosit pe post de loc de casatorie.

Astfel am terminat ziua de vizitat Nikko. Ne indreptam catre masina cu stomacurile stranse, pe de o parte ca urmam sa devenim iar saci de cartofi, pe de alta parte pentru ca asteptam cu infrigurare masa de seara.

Am ajuns la ryokan intr-un tarziu, dupa ce ne-am oprit pe drum sa facem cateva poze unui viaduct destul de spectaculos, putin inainte de ora mesei. Am coborat atunci cand gazdele au anuntat prin statie ca masa este gata. Am descoperit ca japonezii s-au prins ca nu prea le avem cu mancarea lor, asa ca ne-au asezat la o masa dintr-un colt si ne-au dat o mancare usor mai mancabila.

Dupa masa a urmat onsenul - ah, incununarea unei zile minunate. Evident, fetele au fost iarasi extrem de reticente. M-am dus cu Vali si am palavragit in onsen vreo ora si ceva, iarasi ca in liceu. Cand am iesit am auzit-o pe Miruna care ma striga. Fusese la dus - se spalase in costum de baie de fata cu alte cateva japoneze - iar acum ma astepta ca sa mergem la onsenul privat. Mi-am pus pe mine yukata si ne-am dus in cabana privata, unde am stat vreo jumatate de ora si ne-am incins bine de tot. Nu stiu sincer daca exista vreun lucru mai relaxant decat onsenul. Ne-am intors in camera si ne-am culcat linistiti. De fapt eu am dormit vreo 2 ore, pentru ca apoi fusul orar s-a gandit sa ma zgandare din nou si sa ma faca sa stau restul noptii cu ochii pe pereti.

A doua zi am pornit-o catre cascada Kegon-no-taki - una dintre cele mai mari cascade din Japonia - are 97 de metri. Pe drumul absolut superb cu serpentine pe care am mers am dat nas in nas cu alt lucru inedit: un macac traversa strada. Am oprit masina sa-l pozam si atunci am descoperit ca in padure era o familie intreaga catarata prin copaci. Erau foarte nonsalanti si nu prea ne dadeau atentie. Valos ne-a povestit ca cica daca mergi cu motocicleta pe acolo este destul de periculos, pentru ca macacilor le place sa sara pe motociclisti - au si ei sporturile lor extreme... Oricum, maimutele astea sunt chiar haioase - am citit intr-unul din ghidurile de calatorie ca si lor le place sa faca baie in onsen, in special iarna. In sfarsit, am ajuns la cascada, unde a trebuit sa coboram cu un lift pana la o platforma de observatie. Am facut poze, ne-am invartit, am chicotit pana cand s-a lasat un mare nor de ceata si a acoperit intreaga cascada. Am ras de niste turisti americani care nu apucasera sa vada nimic, asa ca si-au cumparat o vedere cu cascada, au pus-o in fata aparatului foto cam pe unde ar trebui sa curga cascada si au fotografiat-o. Dupa ce am admirat cascada am plecat catre un lac din apropiere, Chuzenji-ko, despre care se spune ca are o apa incredibil de albastra atunci cand este senin. N-am putut verifica pentru ca cerul era cam plumburiu si mai si ploua marunt. Totusi am facut niste poze foarte reusite, cu un peisaj dramatic la care a contribuit si vulcanul de langa lac.

Nu-mi amintesc sincer daca si unde am mancat, insa am plecat catre casa lui Vali pe la orele pranzului, urmand ca seara sa luam o prima gura mai serioasa de Tokyo.