Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 4. Azi ne culturalizam un pic

Ce ar fi Parisul fara aglomerarea de opere de arta care se inghesuie in muzee mai ceva ca Fat Frumos si Zmeul in autobuzul 102? Nu prea stiu raspunsul la aceasta intrebare, insa certe sunt doua lucruri: primul este ca francezii, oricat de belicosi si nepoliticosi ar fi (unii dintre ei, e drept ca majoritatea, insa nu toti), sunt si au fost un popor foarte “luminat”, iar al doilea este ca mereu au reusit sa atraga (uneori si sa naturalizeze) talentele. Astfel, fara teama de a gresi, pot spune ca Parisul este paradisul cultural.

Ne-am decis sa gustam putin din acest paradis, si am dedicat o zi muzeelor. Musee d’Orsay a fost primul pe lista. Pass-urile cumparate ne-au ajutat sa evitam o coada maricica, ceea ce nu e lucru mic atunci cand esti pus pe vizitat. Orisicat, muzeul nu este atat de grandios ca Luvrul, dar asta il face mai cald, iar operele de arta par mai apropiate de privitor. In plus, cladirea este o fosta gara reamenajata, iar asta ii da o nota aparte. Ar fi inutil sa incerc sa trec in revista tot ce am vazut acolo, asta pentru ca mintea devine la un moment dat saturata si nu mai poate aprecia arta la adevarata ei valoare. Ceea ce am retinut insa, au fost multe dintre sculpturi. Aceasta arta mi se pare atat de “fizica”, incat se explica de ce este una dintre cele mai expresive. Un alt lucru care mi-a atras atentia a fost pavilionul dedicat picturilor lui van Gogh. Am zarit acolo o pictura pe care o vazusem si la muzeul dedicat pictorului din Amsterdam. Explicatia am gasit-o in ghidul audio: se pare ca van Gogh a pictat mai multe variante ale tabloului, una pe care a trimis-o mamei lui si inca doua. Una a fost distrusa si au mai ramas doua, care sunt expuse la Amsterdam si la Paris.

Vizita ne-a hamesit, iar eu oricum nu ma simteam prea bine ca nu mancasem cine stie ce de dimineata, astfel ca ne-am asezat sa luam o gustare la bistroul din interiorul muzeului. Ne-am ametit putin foamea ca sa avem energie sa pornim mai departe. La iesirea din Musee d’Orsay am cumparat o carte ilustrata cu cele mai importante opere de arta expuse in muzeu. Am traversat apoi Sena si, avand o misiune precisa, am intrat intr-una din agentiile de turism japoneze cautate in prealabil pe internet, ca sa cumparam doua abonamente de tren de Japonia pentru Mihai si Madalina. Am cautat apoi un restaurant, iar alegerea facuta a fost poate cea mai nefericita din intreaga excursie, pentru ca am nimerit la un local scump, cu mancare proasta si servire execrabila. Era din genul acela care trebuie evitat de turisti. Acum nu-mi dau seama daca ne-a orbit foamea sau a fost altceva de vina, cert e ca am nimerit tare prost.

Ceasurile erau inaintate, cam trei dupa-amiaza, astfel ca ne-am decis sa dam o tura foarte foarte rapida si prin Luvru, ca sa vedem obiectivele cele mai importante.

Cu harta Luvrului intr-o mana am alergat la Victoria din Samotrace, apoi la Gioconda, apoi la Venus din Milo, apoi la Victoria din Samotrace, apoi la sclavii lui Michelangelo, apoi la Victoria din Samotrace, apoi la apartamentele lui Napoleon, iar apoi am fost dati afara, caci se inchidea muzeul. Ni s-au intamplat doua lucruri nostime: primul era ca oricum o dadeam ajungeam la Victoria din Samotrace. Al doilea a fost ca am gasit o statuie a unui porc mistret care era o copie (sau aici era originalul, nu mi-e prea clar) a unei sculpturi (care acolo este din bronz si este de fapt si fantana) dintr-o piata din Florenta. Imediat ce am facut poza cu porcul mistret, a mai aparut un turist care m-a rugat sa-i fac si lui poza cu porcul.

De la Luvru n-a fost greu sa ajungem la Arc de Triomphe de l’Etoile, in care ne-am si urcat. Mai intai am urcat pe scari pe unul din picioarele turnului, iar cand am ajuns la un nivel intermediar si ne-am tras sufletul, am gasit un lift. Crezand ca duce pe acoperis, i-am trimis pe mama si pe tatal Mirunei cu el, urmand ca noi sa mergem pe scari. Urcam noi scarile, ajungem pe acoperis (nici nu mai era mult de urcat de altfel), cand surpriza! Nici urma de lift! Dupa cum v-ati putut da seama, acel lift doar cobora. Din fericire s-au descurcat si au rugat-o pe liftiera sa ii aduca inapoi, dupa care au urcat pana pe acoperis pe scari in timp ce eu coboram ca sa-i caut. Pana la urma ne-am intalnit si am putut sa ne facem ochii roata din piata Charles de Gaulle (nu, nu fosta Piata a Aviatorilor) si sa admiram Parisul de sus.

Trocadero a fost urmatoarea oprire. I-am urmarit un pic pe break-dancerii de acolo si ne-am pozat cu fantanile si cu turnul Eiffel. Am incercat sa urcam, insa cozile erau prea mari (cand nu sunt mari cozile la urcarea in turn?), astfel ca ne-am multumit sa mergem pe Champ de Mars si sa ne pozam pe inserat cu turnul care tocmai se luminase.

Oboseala insa ne ajunsese destul de tare, astfel ca ne-am suit in metrou (ne-a luat ceva vreme sa ajungem la statia de metrou, iar vizavi de statie am vizitat si o farmacie) si asteptam sa treaca cele 17 sau 18 statii, cand… am vazut un magazin Carrefour deschis. Am luat-o pe Mirunica pe mana si am zbughit-o afara din metrou, lasandu-i pe parinti sa se duca singuri acasa. Am intrat in magazin cu 20 de minute inainte de inchidere (era ora zece si zece), iar prada a fost bogata: branzulici de capra, ciocolata si doua baxuri cu apa. Incarcati ca doi pomi de craciun, evident ca am ratat iesirea de metrou cea mai apropiata de hotel, dar pana la urma am supravietuit.

Astfel am mai terminat o zi, nu fara peripetii insa, pentru ca spalatul pe dinti necesita o pozitie de stat cu capul deasupra chiuvetei, dar cu fundul si picioarele afara din impresionant de marea camera de baie.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 3. Paris, Paris!

Ok, Bruges-ul este frumos, chiar foarte frumos, dar dupa trei zile nu prea mai ai ce face acolo… Si uite asa am ajuns la vorba lui Colin Farrell din mult-citatul In Bruges: “Maybe that’s what hell is, an eternity spent in fuckin’ Bruges”. Noi insa nu mergeam in iad, ci plecasem in vacanta, asa ca ne-am luat bagajele si, ca sa evitam piatra cubica, le-am impins pe pista de biciclete pana la gara. Totusi, nu este atat de usor sa parasesti orasul pe cat se pare. La gara ne astepta un anunt cum ca trenul de Bruxelles avea 25 de minute intarziere. Eh, nu e atat, de rau, ne-am zis – aveam suficient timp sa prindem Thalys-ul. Am asteptat pe peron, unde brizele venite dinspre Marea Nordului alternau cu momentele caldura si de soare. Totusi, pe masura ce asteptam, intarzierea se marea, astfel ca a ajuns la 55 de minute, iar trenul urmator, care in mod normal ar fi fost la o ora diferenta fata de cel pe care il asteptam noi, avea si el 25 de minute intarziere. Intr-un final trenul a venit, dar de data asta peisajele cu vacute grupate dupa culoare si cu mori de vant se derulau in reluare. Mai mult, ne-am mai oprit inexplicabil pe parcurs de cateva ori inainte sa ajungem in Bruxelles Zuid / Midi. Din fericire mai aveam inca vreo jumatate de ora pana sa plece Thalys-ul de Paris, asa ca ne-am asezat intr-una din cele doua sali de asteptare. Dupa putina vreme am fost nevoiti sa ne mutam in cea de-a doua sala, pentru ca un individ a gasit de cuviinta sa se descalte si de incaltari si de ciorapi si sa-si intinda picioarele. Nu stiu de cata vreme nu se mai spalase pe picioare, dar oricum, de suficienta vreme, fiindca ne-a obligat sa ne mutam, si nu numai pe noi. In sfarsit, venise vremea sa o pornim catre Paris cu trenul de mare viteza operat de liniile belgiene Thalys, asa ca ne-am urcat binisor in tren si ne-am lasat bagajele mari la capatul vagonului. Cu siguranta insa, acea zi nu a fost ziua trenurilor: nici nu parasisem bine Bruxelles-ul, ca trenul s-a oprit inexplicabil undeva in mijlocul campului. A pornit o alarma automata, cu o voce linistitoare care ne spunea in patru limbi sa stam linistiti ca vom fi informati asupra problemei. Trenul a pornit incetisor in cele din urma, insa nu ne-a informat nimeni de ce ne oprisem.

Am ajuns in Gare du Nord, iar primul anunt pe care l-am auzit spunea ca Thalys isi cere scuze pentru intarziere si ca daca ne-a afectat in vreun fel planurile noastre, atunci sa mergem la ghiseele din gara ale companiei. Noi nu eram atat de afectati, asa ca am cautat mai intai oficiul de informatii turistice. Gara o stiam destul de bine, dar nu si locul unde ar putea fi acest oficiu. Pana la urma nasul ne-a dus destul de bine si l-am gasit. Am cumparat abonamentele de metrou si de muzee (Paris Visite – s-au dovedit extrem de utile), iar apoi am inceput cautarea statiei de metrou La Chapelle de pe linia 2. Pe harta arata ca are legatura cu gara, astfel ca trebuia sa fie pe undeva pe acolo. Am intrebat doi agenti de paza si o doamna angajata la metrou, care ne-au indrumat pe un culoar luuuuung luuuuung. Cred ca avea vreun kilometru, ca am mers destul de multisor tragand bagajele dupa noi. Am ajuns bine insa, si apoi am coborat la capat, adica la Nation. Metroul poate fi destul de derutant pentru cei care nu cunosc Parisul, pentru ca pasajele sunt adevarate labirinturi. Asta, combinata cu agitatia din gara si cu multitudinea de rase care se perindau prin metrou, l-au facut pe taticul Mirunei sa fie destul de debusolat. Oricum, noi trebuia sa ajungem pe Phillippe Auguste, dar nu am nimerit iesirea care trebuia, normal as putea zice. Hotelul Camelia Nation era la 30 de metri in sus pe strada, deci destul de aproape. (Editare ulterioara: Familia Atanasiu junior tine sa multumeasca pe aceasta cale familiei Manea junior, fara de care alegerea hotelului din Paris s-ar fi transformat intr-o loterie. Experienta si spiritul lor de convingere ne-au indrumat pasii catre acelasi loc in care au tras si ei cu ceva vreme in urma, pe cand au venit sa viziteze Orasul Luminilor.) Holul arata ca in poze, destul de cochet si de ingrijit. Partea nasoala a fost ca aveam camerele la etajul 3, iar lift – ioc. Eh, cu chiu cu vai am urcat scarile, iar adevarata parte nasoala abia acum venea: camerele erau mici mici, iar ca tacamul sa fie complet, baia de la una din camere avea maxim (cu indulgenta) un metru in latime. Oricum, fiind in vacanta ne-am pastrat buna dispozitie si l-am pozat pe tatal Mirunei testand baia (imbracat, desigur), in care abia incapea (cu usa deschisa!). Ne-am distrat foarte bine, iar partea de vacanta pariziana incepea promitator (pana la urma am luat noi, cei mici, acea camera).

Mirunica a inceput sa desfaca bagajele, iar intre timp eu am scos capul pe geam sa scrutez imprejurimile. Inspre piata Nation erau un bistro si o braserie, care aratau binisor. In partea cealalta, in sus pe strada, era un mic magazin general, iar vizavi, o brutarie-patiserie (adica boulangerie in frantuzeste) si un restaurant indian. Am coborat pana la magazin si am cumparat niste apa si niste paine, iar apoi am urcat si am facut sandvisuri din ce aveam cu noi de mancare. Indestulati, am stat nitel ca sa ni se aseze, dupa care am pornit in “plimbarea de orientare”, cum ii zice Mirunica.

Primul obiectiv cu care ne-am pozat a fost statuia din piata Nation. Nu este cine stie ce obiectiv turistic, dar am vrut sa “marcam” locul unde stateam. Wikipedia spune ca monumentul se cheama Le Triomphe de la Republique. De acolo am mers pe strada Picpus crezand ca mergem pe bulevardul Picpus. Tinta noastra era promenada plantata, care din fericire se intersecteaza si cu bulevardul si cu strada omonima. Era sa o ratam, pentru ca traverseaza strada pe dedesubt. Am coborat cateva trepte si ne-am trezit in mijlocul unei alei impadurite de unde nu se vedea niciun bloc, nicio strada, nimic, de parca nu ne-am fi aflat in mijlocul Parisului. Am mers pe alee pana am mai trecut pe sub un bulevard si pe sub un bloc imens (tunelul avea amenajate un fel de caderi mici de apa, foarte de efect), iar apoi am iesit pe o promenada asfaltata la nivelul strazii, care se continua cu un parc si o zona rezidentiala plina de familii cu copii. Peste parc era un pod in forma de arc, la capatul caruia incepea “Le viaduc des Arts”, de fapt o gradina suspendata, creata pe o veche cale ferata dezafectata. Desi gradina nu este cea mai ingrijita din cate am vazut (totusi aranjamentele plantelor sunt bine gandite), ideea este absolut remarcabila. Poate cel mai dragut moment al zilei l-am trait aici, cand pe o banca am intalnit un cuplu de proaspat casatoriti, singuri-singurei, dar cu zambete largi pe buze, si totusi putin stanjeniti cand trecea lumea pe langa ei. Noi credem ca s-au casatorit pe ascuns, pentru ca totusi, era marti, la ora trei dupa-amiaza. Poate ca fugisera in pauza de pranz de la serviciu si s-au casatorit. Oricum ar fi, pareau atat de fericiti ca ne-au molipsit si pe noi, iar mie personal mi s-a parut un semn de bun-venit perfect pentru Paris. Mirunica i-a felicitat, iar ei s-au bucurat foarte tare si au multumit politicos.

Dar lumea se invarte, iar noi am continuat sa mergem mai departe pana am ajuns la capatul viaductului, care nu este foarte departe de Place de la Bastille. Acolo Mirunica ne-a aratat pe jos pavajul care marcheaza zidurile vechii cetati (recunosc ca inainte nu o crezusem ca exista un asemenea pavaj, pentru ca niciodata pana acum nu il vazusem). Din Place de la Bastille am luat-o pe Rue de Rivoli, unde am intrat in biserica Saint Paul. A urmat Place de Vosges, iar in timp ce o vizitam m-a sunat mama ca sa-mi povesteasca ce mai face nepotelul proaspat venit pe lume. Am iesit din nou pe Rivoli si am mers pana la primarie (Hotel de Ville in frantuzeste). Am facut poze printre picaturile de ploaie si porumbei, dupa care am traversat Sena si ne-am amestecat printre multimile de turisti care misuna in fata catedralei Notre Dame de Paris si care contribuie din plin la scufundarea inceta dar sigura a Île de la Cité. Dupa o binemeritata pauza am traversat pe malul stang al Senei si am mers pe chei. Din pacate, fie din cauza ploii, fie ca era destul de tarziu, buchinistii inchisesera. Pont du Carrousel a fost ocazia perfecta sa trecem din nou Sena si sa ajungem fix in curtea Louvre-ului. Aici am gasit ocazia perfecta de a-i face cateva poze artistice Mirunicii, pe care am cocotat-o pe o balustrada de piatra.

Plimbarea a continuat prin gradinile Tuileries pana la Place de la Concorde. Cred ca am asteptat zece minute intregi ca sa traversam piata (pana s-a pus verde adica) si sa ajungem in capatul faimosului bulevard Champs-Elysées. Desi picioarele ne dureau ingrozitor, am continuat sa mergem pana la Arc de Triomphe de l’Etoile.

Mai inainte totusi am intrat in magazinul Disney. Cum in Japonia pierdeam multa vreme ca sa-l studiem de la un capat la celalalt, nici aici nu am facut altfel. Poate totusi am incercat sa stam mai putin ca afara ne asteptau parintii Mirunei.

Un alt moment tare al zilei a fost ca pe scarile din magazin l-am vazut pe George Clooney. Da, chiar el, alaturi de o tipa misto. Din pacate Mirunica nu l-a vazut asa ca nu poate sa confirme. Totusi, eu zic ca nu mi s-a parut. Orisicat, din magazin i-am luat lui Iancu niste hainute tare simpatice si un ursulet haios, dupa care i-am pescuit pe parintii Mirunei, am tras cateva poze rapide Arcului de Triumf luminat, dupa care am luat RER-ul direct pana la Nation.

Nu pot spune decat ca plimbarea “de orientare” ne-a terminat pe toti, pentru ca, in caz ca nu v-ati dat seama, am parcurs treisprezece statii de metrou pe jos (si nu in linie dreapta)! Asa ca nu este de mirare ca am picat lati si am adormit bustean imediat, incununand cum se cuvine o zi plina.