Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 8. Ultima zi in Paris

Eh… dupa numeroase insistente din partea lui Raduc, povestirea vacantelor noastre are de acum un co-autor. Stiu ca ma prinde mai bine un rol din umbra, de spectator-comentator, dar o sa incerc, sa vedem ce iese.
Dupa un Paris-maraton care i-a sleit pe parinti de puteri (erau ei obisnuiti cu plimbarile lungi de la Cheia, dar nu chiar in ritmul asta…) si-i facea sa se intrebe “oare pe unde ne mai alearga astazi copiii nostri”, am hotarat, in timpul micului dejun, sa petrecem aceasta ultima zi in Paris vizitand cateva parcuri dintre cele recomandate de Cristinuta si relaxandu-ne la shopping. Ce nu stiau ei era ca eu aveam in plan sa “bifez” toate parcurile ramase pe lista, iar despre shopping, ca nu-mi ajungea doar o locatie. Dar sa le luam pe rand.

Primul obiectiv a fost micutul parc Bercy. Dupa ce am ocolit arena sportiva, am intrat intr-o oaza de verdeata, cu alei cochete, pline de flori cu care am inceput sa ne pozam. Era luni dimineata si in parc domnea linistea. In afara de o echipa ce parea a filma un reportaj, nu era niciun alt trecator. Ce diferenta fata de forfota de turisti din zilele trecute!

Ne-am plimbat in lung si-n lat, ne-am oprit pe bancute, am admirat blocurile moderne ce se zareau din cand in cand, ne-am urcat pe pasarelele ce traversau bulevardele si am iesit din parc pe pasarela Simone de Beauvoir care duce peste Sena pana in mijlocul Bibliotecii Nationale (un exemplu de arhitectura moderna si peisagistica).    

Am luat apoi metroul pana in Pere Lachaise (nu mai inainte de a intra intr-o boulangerie si de a cumpara cate ceva de-ale gurii de la o doamna boulangereasa), cimitirul unde se odihnesc Balzac, Delacroix, Bizet, La Fontaine, Moliere, Enescu, Jim Morrison, Edith Piaf, Proust, Rossini (lui Rossini nu i-au placut vecinii cei noi, asa ca s-a mutat la Santa Croce in 1887). De ce oare sa vizitezi un cimitir? Pentru aleile cu cavouri sculptate, pentru a vedea macar locul de veci al unor personalitati pe care nu le-am prins in viata, pentru ca e celebru si recomandat, pentru ca am crezut ca vom avea parte si de ceva gradini amenajate. Am intrat pe o alee secundara si ne-am oprit la un panou cu harta cimitirului indicand locul unde sunt inmormantate personalitatile. Am luat cateva repere si am pornit-o catre mormantul lui Jim Morrison. Pe alei, cavou langa cavou, unele mai aratoase, altele mai in paragina, dar nici urma de gradini. Cum nu intrasem pe aleea principala de unde am fi putut cumpara o harta cu mormintele celebre, ne-am pierdut rapid reperele printre atatea alei. N-am intalnit nici grupuri de rockeri pe care sa-i putem urmari asa ca n-am stat mult pe ganduri si am decis sa iesim repede de acolo. In drum spre iesire, surpriza, mami a observat mormantul lui Enescu, deci putem spune ca nu a fost o vizita total lipsita de succes. Mai trecusera si alti romani pe acolo. In loc de flori, ei au lasat cativa banuti de-ai nostri, lei, la capataiul sau. Asa se explica zambetul de pe fata lui mami. Tocmai facuse aceasta descoperire. Cativa pasi mai incolo se afla mormantul lui Bizet.
Next stop, Parc des Buttes Chaumont. Am avut proasta inspiratie de a nu lua liftul la iesirea de la metrou, asa ca am urcat scarile. Si am tot urcat. Raduc isi aminteste ca din loc in loc erau bancute ca sa-si mai traga omul sufletul. Urcusul a continuat si pe aleile parcului, constuit pe un deal, din ordinul lui Napoleon III. Daca in alte parcuri era plin de flori, in acesta erau foarte multi copaci, de diferite soiuri si cu forme fistichii. Cand mergeam noi linistiti spre punctul de belvedere din mijlocul parcului, un negru care manca pe o banca, ne-a rugat sa-l ajutam sa-si termine mancarea, ca se saturase, dar noi am refuzat politicos aceasta invitatie (de care sincera sa fiu, nici nu mai imi aminteam).

Dupa o tura aproape completa de parc ne-am indreptat spre cea mai apropiata statie de metrou, cu destinatia galeriile Lafayette. Nu de alta, dar aveam niste “papornite” de ridicat pe baza cuponului din Paris Visite. Cum nu poti ridica papornitele fara sa faci cumparaturi la magazin, ne-am pus pe treaba. Fond de ten, cate o geanta de piele foarte fina pentru mine si mami - au fost doar cateva din articolele cumparate. Intre timp, tati facea poze, iar Raduc ture intre ghiseul de papornite si casele de plata.
Ne-am oprit la o braserie din apropiere, unde ne-am potolit foamea, inainte sa pornim in tura doi de shopping, mall-ul din La Defence. Si aici am avut succes. Am gasit pentru mami o geaca de piele foarte smechera la Promod, semn ca este inca tanara, mie cateva lucrusoare dragute, iar lui Raduc, ca sa nu ma mustre constiinta prea tare, i-am cumparat un set de chiloti. Dupa o incursiune in Auchan pentru doua baxuri de apa, am luat RER-ul spre hotel.
Pentru mami si tati, ziua s-a incheiat aici. Pentru noi a continuat cu ceva ce Raduc si-a dorit sa faca de prima data cand a vizitat Parisul. Acum, la a patra vizita, si a lui si a mea, planul a fost pus in aplicare. Dupa ce am mancat ceva, ne-am indreptat spre Notre Dame, pentru a ajunge in capatul lui Ile de la Cite si a admira Sena pe timp de noapte, vaporasele si podurile luminate. Cand am iesit de la metrou, dupa mai putin de jumatate de ora de la plecarea din hotel, totul era ud in jurul nostru. Rapaiala rapida de toamna timpurie se oprise, asa ca am inaintat spre obiectivul nostru cu curaj si buna dispozitie. Ploaia ne ratase.

Ajunsi pe malul Senei, curajul mi s-a mai diminuat la vederea primului sobolan. Ce-i drept mai vazusem unul si la Venetia, pe inserat, dar atunci eram in gondola, ferita de scarbosul animal. Am mai zarit inca doi pana sa ajungem in capatul insulitei, ce sa zic, moartea romantismului. Nu voiam sa merg pe langa zid, ca acolo era teritoriul sobolanilor, dar nici prea departe, ca sa nu pic in apa daca s-ar fi napustit bestia asupra mea. Ne-am bucurat amandoi cand am ajuns in varful lui Ile de la Cite si ne-am pus pe pozat. Treceau vaporase turistice pe langa noi, pe stanga se indreptau spre Notre Dame, pe dreapta se intorceau spre Tour Eiffel.
Cele neacoperite fusesera udate bine de ploaie si turistii stateau in picioare. Ma gandeam, ce bine ca nu suntem in locul lor. In scurta vreme a reinceput ploaia. Mai intai incet, asa ca am facut cativa pasi inapoi si ne-am adapostit sub o salcie plangatoare, iar mai apoi a inceput sa toarne cu galeata. Am inceput sa alergam prin ploaie plini de adrenalina. Alti oameni se adaposteau pe sub acoperisurile cladirilor, dar noi inaintam voiosi. Au fost suficiente cele zece minute pana la statia de metrou pentru a ne uda pana la piele.
Am incheiat ziua cu un dus fierbinte si un pumn de medicamente, dar eu tot am racit.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 6. Inca o zi plina in Paris

Eu am tinut neaparat sa imi incep ziua cu un ceai si un croissant (de fapt doua) la braseria din colt. Ceea ce am si facut in timp ce ceilalti se pregateau .

Ne trezisem ca niste adevarati turisti, adica dis-de-dimineata, ca sa fim printre primii care se aseaza la coada pentru turnurile de la Notre Dame. A fost nostim ca dupa ce au deschis, ne-au lasat sa intram doar pana la magazinul de suveniruri, unde ne-au pus sa asteptam ceva vreme. Evident ca nu am cumparat nimic. In schimb am fost primii care au zbughit-o pe scari in sus atunci cand ne-au lasat.

Am urcat pana in clopotnita, am admirat garguii si acoperisurile din Paris, ne-a batut vantul si ne-am bucurat de inceputul unei zile insorite.

La coborare, pe una dintre scarile spiralate am speriat-o pe Mirunica (intentionat, am facut ca un monstru), chestie care pe mine m-a distrat teribil, insa pe ea nu prea. Totusi, am ramas bine-dispusi si am pornit-o mai departe. Bine, nu am ajuns prea departe, ci doar pana la Sainte Chapelle, care nu cred ca este la mai mult de trei sute de metri distanta. Din prea mult simt de raspundere am stat la o coada mai mare decat ar fi trebuit, dar esential este ca pana la urma am ajuns inauntru, nu mai inainte de a trece printr-un filtru de securitate (deh, intram in curtea Palatului de Justitie) la care a trebuit sa ne scoatem tot maruntisul din buzunare ca sa nu piuie. Am vizitat catedrala dispusa poate in mod ciudat pe doua nivele si am admirat vitraliile faimoase citind povestea lor de pe mapele scrise intr-o gramada de limbi. Dupa ce am iesit am cochetat cu ideea de a intra si la Conciergerie, insa in cele 5 minute cat am stat acolo coada nu s-a miscat deloc.

Drept urmare am traversat Sena, si am luat-o catre Pantheon pe acelasi bulevard Saint-Michel ca si cu o seara inainte. De data asta vanzatoarea a fost amabila si i-a vandut Mirunei cizmele pe care le vazuse cu o seara inainte. Si, ca sa fie sigura, a cumparat doua perechi. Cu sarsanalele dupa noi am ajuns si la Pantheon, iar vizita a fost impresionanta. Pe mine m-a fascinat cel mai mult Pendulul lui Foucault, despre care citisem mult (chiar si cartea lui Umberto Eco), insa nu este acesta singura atractie. Pe langa multele sculpturi si monumente ce rememoreaza momente din istoria Frantei, mai este cripta, unde sunt pastrate ramasitele unora dintre cele mai mari personalitati franceze. Am vazut mormintele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas – tatal, Jean Jaques Rousseau, precum si pe cel iradiat al lui Marie Curie. Dar destul despre morti acum.

Iesind de la Pantheon am mers catre Hotelul Invalizilor, caruia i-am dat ceva tarcoale pana sa gasim mormantul lui Napoleon. Ceea ce mi s-a parut incredibil (iarasi vorbesc despre morti), este ca Napoleon a lasat cu limba de moarte sa fie inmormantat in 3 sarcofage aflate unul in celalalt. Sa fie oare semnul unei frustrari? Sa fi incercat sa cultive Napoleon un altfel de simbol falic, gandindu-se la viata de dupa moarte? Cum ar fi o discutie intre Napoleon si o alta moarta: “Ia uite ce cosciug mare am, ce zici?” (si ii face cu ochiul). Oricum, m-am luat cu vorba si nu am povestit ce se intampla la Hotelul Invalizilor. Acest stabiliment avea rolul de spital si azil pentru veteranii de razboi. Chiar si astazi mai traiesc cativa veterani in incinta acestuia, insa principalul scop al cladirii este cultural: adaposteste 3 muzee, cam toate avand legatura cu armata. Ok, intrerup din nou firul povestirii, insa imi pare rau pentru ceea ce am spus despre Napoleon, nu am vrut sa-i intinez memoria in niciun fel. Sper ca fanii (printre care ma numar si eu) sa nu se supere, iar poporul francez sa inteleaga de gluma si sa nu ma linseze cu prima ocazie cu care as incerca sa pun din nou piciorul pe taramul lor (ceea ce s-ar intampla foarte curand, hmmm).

Vremea era din ce in ce mai frumoasa, astfel ca gradina plina cu sculpturi de la Muzeul Rodin, aflat in apropiere, a fost foarte primitoare cu noi. De altfel am si reusit sa ne intindem cateva minute la soare pe un sezlong de lemn. Gradina este amenajata incredibil de frumos, cu un gazon verde verde si cu sculpturile de bronz (nu stiu daca sunt replici sau originale) aruncate ici si colo. Trebuie spus ca acest muzeu este facut in fostul Hotel Biron, pe care Rodin l-a inchiriat si pentru care a luptat destul de mult ca sa nu fie demolat. Sculpturile expuse in muzeu sunt de exceptie, dar asta nu este o mare mirare, avand in vedere ca discutam despre Rodin. Este frumos ca sunt expuse si tehnicile de sculptura, precum si multe din modele si studii. Personal, cel mai mult si mai mult m-au impresionat sculpturile din seria Sarutul (care mi se pare ca exprima pasiunea si dragostea dintre cei doi iubiti mai bine decat o mie de cuvinte). Sunt mai multe sculpturi, studii, unele lasate parca neterminate in mod voit, dar care una peste alta sunt de un erotism si in acelasi timp de un dramatism izbitor.

Am lasat in urma Muzeul Rodin si am ponit catre Tour Eiffel, iar in drum am gasit o piata (marché, nu place), si in piata niste restaurante. Din pacate inspiratia ne-a cam jucat feste aici, pentru ca mancarea nu a fost buna, iar servirea nici atat. M-am bucurat doar de vin, iar parintii Mirunei de bere.

Coada la Tour Eiffel era evident ingrozitor de mare, asa ca ne-am decis sa mergem pe chei si sa ne plimbam cu vaporasul pe Sena. Zis si facut, ghidati in vreo cinci limbi si ascultand inregistrari de calicate proasta cu Yves Montand si Edith Piaf, am admirat malurile Senei. Acum i-am aratat Mirunei varful lui Ile de la Cité, unde imi doresc sa merg inca de prima data de cand am fost la Paris, dar nu am reusit. Imi doream sa mergem acolo ca sa stam si sa admiram vapoarele si Sena si Parisul si sa simtim un pic aerul lui boem… Aveam sa facem asta, partial cel putin, peste cateva zile.

Incheierea plimbarii cu vaporasul a dat startul goanei catre frumosul parc André Citroen, pe care, cu parere de rau spun ca l-am cam expediat. Parcul in sine nu trebuie ratat dupa parerea mea, pentru ca este un exemplu superb de peisagistica urbana (recunosc, si pe acest parc il stiu de la sora mea, Cristina).

Pe langa o serie de gradini tematice care te lasa cu gura cascata, incadrarea lui in cartierul in care se afla este admirabila, francezii dovedind ca sunt cu adevarat artisti (nu numai ca au fost, ci ca si sunt inca). Dar cum spuneam, se insera, lumina crepusculului nu ne-a lasat sa facem poze prea bune, se facuse racoare, iar mama Mirunei era imbracata destul de subtire. In plus eram cam disperati sa gasim un wc (am alergat dintr-un colt in celalalt al parcului ca sa descoperim ca cele doua wc-uri erau inchise), astfel ca nu ne-am oprit sa studiem detaliile parcului si imi cam pare rau. Dar asta este, data viitoare.

Esential este ca la statia de metrou din apropiere am gasit un wc public la care am facut coada (si s-a facut coada si in spatele nostru), pentru ca ciclurile de spalare automata ale wc-ului dureaza cam 2 minute – timp pretios pentru niste oameni presati. Linia de metrou ne ducea direct acasa, astfel ca dupa ce am petrecut vreo 45 de minute in metrou, am avut din nou sansa de a iesi pe alta iesire decat pe cea buna din Place de la Nation.

Dupa ce am dus bagajele sus si ne-am tras nitel sufletul eu si cu Mirunica am coborat la braseria din colt. Localul era foarte agreabil, era o adevarata placere sa te uiti la oameni, iar chelnerul a fost extrem de amabil si de haios (ne-am gandit noi ca astia de la periferie sunt mai simpatici decat cei din zonele turistice) ceea ce a contribuit din plin la buna noastra dispozitie si la masa minunata pe care am servit-o. Ne-am luat niste salata si un croque, un vin minunat si un chocolat mousse (sau pe romaneste spuma de ciocolata) dumnezeiesc si uite asa am incheiat ziua en fanfare.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 5. Ile de France si nu numai

Ile de France e un fel de sectorul agricol Ilfov, cu cateva diferente. Sunt mai multe castele si foste resedinte regale in Ile de France decat in Ilfov. De asemenea ei chiar au o retea de trenuri si autostrazi care sa lege imprejurimile Parisului cu orasul in sine, astfel ca alternativa de a trai la cateva zeci de kilometri distanta de oras nu este rea deloc. In fine, e cam de 8 ori mai mare si cam tot de-atatea ori mai curat si mai ingrijit (cel putin).

Pentru ca pass-ul nostru de muzee era valabil si pe cateva obiective din jurul Parisului, ne-am hotarat sa le bifam (cum ar zice Mirunica). Am inceput cu Chateau de Vincennes, in mare parte si datorita faptului ca era foarte aproape de statia noastra de metrou si RER, adica de Nation. Acest castel a fost inital resedinta regala de vanatoare, dar mai apoi a fost imbunatatit si transformat intr-o adevarata fortareata. Cica partea centrala (donjonul) este cel mai vechi ramas in picioare in Franta, cam de pe la 1300. Mai tarziu, castelul a fost transformat in inchisoare si ca loc de executie. Istoria leaga de el nume celebre, precum Marchizul de Sade, Diderot sau Mata Hari. Toate aceste lucruri le-am citit plimbandu-ne prin camerele cetatii si pe ziduri, in fluturasii primiti la intrare si care erau, surprinzator, in limba romana.

Vizita nu a fost foarte lunga, astfel ca la ora 12 plecam din Gare de Lyon catre Fontainebleau. Dupa jumatate de ora ne-am dat jos intr-o gara mica, unde nu era nimic. Am dibuit o harta pe un panou si ne-am lamurit ca trebuie sa luam un autobuz. A venit un autobuz, l-am intrebat pe sofer daca merge la castel, iar acesta mi-a explicat ca trebuie sa asteptam sa vina altul. Intr-adevar, autobuzul urmator ne-a dus pana in fata castelului, unde era un birou de informatii turistice, de la care ne-am ales cu niste harti si brosuri.

Am intrat in curtea impresionanta a castelului, apoi in castel, iar cand sa trecem la vizitat, o tanti paznica foarte intepata ne-a pus sa ducem rucsaceii nostri minusculi la garderoba. Pe langa noi treceau tipe cu genti de umar de 2 ori mai mari decat rucsaceii nostri, dar ea nu si nu, ca nu-i voie cu “sac-a-dos”. Cat m-am dus sa las rucsaceii, tipa, ca sa para prietenoasa a intrebat-o in engleza pe Miruna de unde suntem, iar Miruna i-a raspuns ca nu vrea sa vorbeasca cu ea.

Dupa ce am trecut de paznica, am inceput efectiv vizita. Trebuie spus ca palatul de la Fontainebleau a beneficiat mult de pe urma lui Napoleon I, care l-a facut resedinta sa. Astfel castelul nu a ramas in paragina si mai mult decat atat, a fost imbunatatit si infrumusetat, pentru ca Napoleon a vrut ca palatul sa reflecte grandoarea sa (nu ma refer la inaltime, desigur) si sa eclipseze fosta resedinta regala de la Versailles. Interiorul castelului este magnific, de un lux si o opulenta incredibile, dar si cu mult bun gust. De asemenea si aici sunt inghesuite destul de multe opere de arta, iar faimoasa biblioteca ocupa un pavilion intreg. Nu in ultimul rand as vrea sa amintesc ca acest castel a fost construit de Francisc I, si a reprezentat poarta de intrare a renascentismului in Franta. O dovada in acest sens sta vasul gravat din sala garzilor, care il reprezinta pe Leonardo da Vinci pictand Monalisa in fata regelui Francisc I.

Iesind din castel ne-am dus sa vizitam gradinile. Nu prea am ce sa spun despre acestea, decat ca sunt mari, au multe flori si niste lebede care m-au atacat. O curte interioara a castelului adaposteste o statuie-fantana a zeitei Diana inconjurata de patru ogari pisaciosi, ca deh, e zeita vanatorii. Este clar ca statuia avea legatura cu Diane de Poitiers, faimoasa amanta a regelui Henric al II-lea, despre care o sa mai povestesc si cand ajung la castelele de pe Valea Loirei.

Am pornit-o inapoi catre Paris si ne-am oprit fix in fata catedralei Notre Dame, deoarece planuisem sa ne urcam in turn. Totusi, neinsipirati fiind, am intrat mai intai sa o vizitam, iar asta ne-a facut sa ratam ultima intrare in turn. De fapt, cand am incercat sa ne asezam la coada, un nene de la intrare a pus bariera fix in fata noastra. Ufff, ce ma enerveaza barierele acelea din banda derulanta, cu stalpii aceia nichelati! Parca sunt niste monstri care creeaza labirinturi din nimic.

In sfarsit, dezamagiti ca n-am putut admira privelistea de pe Notre Dame, am luat-o la pas catre Jardins de Luxembourg. Foamea ne-a facut sa tragem la un restaurant italienesc, unde am mancat cu totii foarte foarte bine si am baut un vin minunat. Mai inviorati, am continuat in sus pe bulevardul Saint-Michel. Admiram noi agitatia din cartierul latin, cand Mirunei ii pica ochii pe o pereche de cizme dintr-o vitrina. Cu siguranta asta nu a fost ziua in care sa-i admiram pe francezi pentru amabilitatea lor, pentru ca atunci cand Miru a vrut sa probeze cizmele, vanzatoarea i-a spus ca nu se poate, pentru ca magazinul se va inchide in curand (cred ca era ora sase fara cinci minute). Am ramas cam interzisi, dar n-am avut ce sa facem si am continuat drumul catre gradini. Ajunsi in sfarsit acolo, dam sa intram, cand un jandarm ne inchide poarta in nas. Mergem la urmatoarea poarta, dar jandarmul, mai rapid decat noi, o inchide si pe aia. Ne-am infuriat si am luat-o la fuga, astfel ca am reusit sa ajungem inaintea jandarmului la una dintre porti. De fapt am descoperit ca inchidea doar portile secundare, iar poarta principala ramanea deschisa pana pe la ora sapte si jumatate, cand parcul se inchidea cu totul.

Jardins de Luxembourg este intr-adevar un parc foarte ingrijit si agreabil pentru promenada si relaxare. De altfel, lumea de acolo era foarte colorata si parea foarte fara de griji. Partea intr-adevar inedita a inceput la sapte si jumatate, cand jandarmii din parc au inchis toate portile mai putin una dintre ele, si au inceput sa fluiere prin parc, manand oamenii ca pe vite spre iesire. Eu n-am mai vazut asa ceva niciunde si sincer am fost pe cat de amuzat, pe atat de socat sa vad ca se intampla asta intr-o tara ce se vrea civilizata. Acum ce sa spun, pe de alta parte este o modalitate eficienta de a da lumea afara din parc si de a-ti termina in felul asta programul la timp (daca faci parte din jandarmii care pazesc gradinile).

Seara a continuat intr-o nota vesela, pentru ca eu si cu Mirunica ne-am dus in vizita la unchiul si la matusa mea. Pregatisera o multime de bunatati si ne-am chinuit cu greu sa le facem fata, pentru ca nu mancasem de mai mult de doua ore. Orisicat, s-au dus mai bine pe gat cu sampanie si cu o conversatie care ne-a bine-dispus si ne-a facut sa radem copios. Cand am ajuns la hotel, parintii Mirunei dormeau dusi…