Noiembrie 2008 - Japonia - 11. Yamadera

Auzisem de acest loc inca dinainte sa venim in Japonia, de la mama lui Vali, care ne spunea cat este de frumos si ca trebuie neaparat sa mergem acolo. Drept urmare am urmarit zi de zi vremea in zona (acolo ar fi cam in creierii muntilor, iar in timpul iernii este statiune de schi). Miercuri urma in sfarsit sa fie soare si frumos, dupa ce pana atunci daduse numai cu lapovita si ninsoare.

Actiunea logica a fost ca dis-de-dimineata am luat shinkansenul pana la Sendai, iar de acolo un trenulet ca de jucarie pana in Yamadera. Trenuletul acesta serpuieste printre munti, peste ape, peste si pe sub sosele. Fix inainte de a ajunge la Yamadera trece printr-un tunel lung de vreun kilometru, ce pare ca nu se mai termina, pentru ca nici trenul nu merge foarte repede. In plus mai este si zgomotos.

Gara din Yamadera este mica, nu are decat un peron si doua linii, o cocioaba pe post de sala de asteptare si de vanzare a biletelor si evident, wc-uri. Dar ce wc-uri! Ca de obicei, aveau colac incalzit, capac cu bideu, zgomot de pasarele si de tras apa, daca, in sfarsit, vrei sa nu se auda in afara anumite zgomote.

Parasind gara am pasit catre sat (pentru ca Yamadera este un satuc), iar unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat cautand drumul catre vestitul templu Ryushaku-ji, a fost ca peste tot predomina mirosul acela ingrozitor care ne intorsese pe dos stomacurile de la venirea noastra in tara soarelui-rasare: oden. Ne-a spus Vali seara abia ca zona aceasta este recunoscuta pentru specialitatile culinare de tipul odenului, doar ca aici se numesc altfel, tama-kon. Trecand peste faptul ca ne tineam respiratia cat puteam cand treceam pe langa un magazin ce parea deschis, am bajbait pana la templu, pentru ca statiunea parca era pustie, iar semne in engleza ioc.

La un magazin de ceramica am gasit un fel de ghid turistic desenat si scris in engleza de copiii de la scoala locala. Am luat doua. Am intrat in complexul de temple, in care domnea ca peste tot in sat mirosul gretos al specialitatii locale - pregatita chiar acolo. Depasind momentul, am inceput sa pozam tot ce ne iesea in cale, statui, temple, pestisori aurii... Pana la urma am nimerit la intrarea templului efectiv, adica a partii cu trepte, care serpuiesc prin padure pana ajung in varful muntelui. Cum nu era afisat niciun pret, iar preotul sau calugarul de la intrare nu parea sa stie engleza i-am dat o suma de bani, asteptand sa-mi dea el restul inapoi.

Pornind pe cararea cu trepte din padure, am trecut pe langa tot felul de sculpturi in piatra, copaci ciudati, turisti japonezi (incredibil de putini) si am pozat tot ce am prins.

Tot urcand, padurea a lasat loc cerului liber si astfel ne-am vazut ajunsi pe un platou de unde se putea admira toata valea. Am mers catre un foisor ce parea special amenajat in acest sens si am fost uimiti de panorama ce se intindea in fata ochilor nostri. Efectiv ti se taia respiratia. Jos puteam vedea satul de parca era pentru papusi, nu pentru oameni, iar trenurile care treceau imi aduceau aminte de trenuletele electrice cu care ador sa ma mai joc din cand in cand. In departare se vedeau muntii si vaile, observandu-se foarte clar pantele dulci datorita originii vulcanice ce domina intregul arhipelag...

Ne-am mai plimbat in sus si in jos pe platou, ocazie cu care am descoperit cum de fac japonezii sa arate copacii lor atat de bine. Le "indruma" cresterea cu sfori si pari. Am fost foarte incantati de micuta noastra descoperire. De asemenea, nu am putut sa nu observam ca desi ne aflam in creierii muntilor exista un sistem foarte bine pus la punct de colectare a apei si de scurgere. In fata templului aflat cel mai sus era un morman de zapada imaculata si am stat in cumpana daca sa ne aruncam in el sa facem ingerasi sau nu. Pana la urma ne-a fost rusine si nu ne-am aruncat.

Am mirosit niste betigase parfumate, ne-am intrebat la ce folosesc niste pari cu niste rotite care se vedeau peste tot in templu (apropo, daca stie cineva, l-as ruga sa-mi spuna si mie), apoi am luat-o in jos, pe aceleasi trepte pe care am urcat. Mai intai ne-am intalnit cu o femeie care avea in spate un cos impletit din nuiele, iar langa ea mergea un copilas. Apoi ne-am intalnit cu un catel. I-am pozat pe toti. Iar langa mai pun niste poze care mie imi plac foarte mult.

Am intrat in padure si am incercat sa numar treptele pana jos. La un moment dat m-am incurcat, dar oricum nu-mi ieseau cele o-mie-si-nu-stiu-cate trepte despre care ziceau in toate ghidurile turistice. Ajunsi in sat, ne-am indreptat catre gara si ne-am suit in tren.

In tren am studiat cu interes prin ghidurile noastre ce mai este de vizitat in zona pana am gasit o cascada. La prima statie am sarit din tren ca arsi si surpriza: niciun indicator in engleza. Am iesit din gara si am gasit o harta si o statie de autobuz marcate ca pentru turisti (straini), adica in engleza. Arata acolo ca acea cascada se afla la vreo saisprezece kilometri distanta si ca autobuzele care duc acolo mergeau din ora in ora sau cam asa ceva. Ei bine, tocmai ratasem autobuzul si ar fi trebuit sa asteptam destul de mult, iar cum seara se apropia, am decis in unanimitate sa ne intoarcem la Tokyo. Ne-am suit in primul trenulet de Sendai, ne-am luat din gara ceva de mancare de la o patiserie pe care o descoperisem la prima noastra excursie prin zona aceasta si in final am luat shinkansenul (am uitat sa spun ca am fotografiat si un wc tipic japonez). De data aceasta am mers cu un shinkansen cu doua etaje. Ne-am intristat intr-un fel deoarece ne-am dat seama ca era ultima data cand aveam sa auzim in acea vacanta vocea calda care spunea:

"Welcome to the Shinkansen! This is the Komachi superexpress bound to ... Tokyo."

Ma rog, au fost Hayate, alteori Hikari sau Kodama, iar destinatiile in care ne-au dus mereu altele - Sendai, Odawara, Osaka, Himeji, Kobe - locuri care ne-au umplut de amintiri frumoase pe care le vom uita incetul cu incetul...

Dar sa revin... Ajunsi la Tokyo ne-am dus acasa si acolo am ramas toata seara, pentru ca ma cam durea stomacul. Vali s-a intors destul de suparat de la o intalnire cu niste prieteni, iar seara ne-am incheiat-o urmarind toti trei din pat de la Vali cele mai misto episoade din Tom si Jerry (le are Valos pe dvd).

Noiembrie 2008 - Japonia - 10. Tokyo

Luni, 24 Noiembrie… Este inceputul ultimei saptamani a vizitei noastre in Japonia.

Ei bine, ploaia care cadea marunt nu prea ne-a incurajat sa ramanem inca o zi in Osaka, iar prognoza vremii ne-a facut sa renuntam sa mai mergem in sud spre Miyajima sa vedem vestita poarta plutitoare (care apare in majoritatea pozelor ce prezinta Japonia) a templului shintoist Itsukushima-jinja. Tot ploaia (si probabil oboseala acumulata) ne-a facut sa renuntam si la vizita in parcul Mino sau Mino-koen, unde pe langa natura tomnatica superba traiesc niste maimute – probabil macaci – care cica vin la turisti si cersesc bani, pe care-i folosesc sa-si cumpere bauturi si mancare de la automate. Acum cand scriu, chiar imi pare rau ca nu ne-am dus.

  

Orisicat, pana la gara am luat un monorail care ne-a permis sa vedem de sus o parte din suburbiile Osakai. Dupa o lunga alergatura prin imensa gara Shin-Osaka am reusit sa prindem shinkansenul spre Tokyo.              

Am dus bagajele acasa la Valos, am mancat ceva frugal (cred ca asta este cuvantul cel mai potrivit pentru mancarea din Japonia) si am plecat toti trei sa colindam orasul. N-am ajuns prea departe – doar pana in Shinjuku – un oras in sine. Ne-am mai minunat inca o data de imensa statie de tren / metrou prin care trec zilnic mult peste trei milioane de oameni, dupa care am intrat in magazine. Din magazin in magazin, trecand printre zgarie-nori, am observat in fata sediului companiei de cai ferate JR East o coada mare de oameni. Vali ne-a spus ca acolo era nu-stiu-ce gogoserie vestita, dupa care e toata lumea innebunita, insa el n-a stat niciodata la coada sa vada daca gogosile sunt atat de bune pe cat se spune. Am trecut apoi pe un pod peste liniile ferate si am intrat in Tokyu Hands – un magazin cum n-am mai vazut. Are vreo zece etaje si este plin de prostioare, incepand cu portofele de tinut pe sub haine, la instrumente si accesorii pentru bucatarie, stickuri USB cu caini in calduri, aparatura de fitness, unelte de gradinarit, genti, tot felul de cutiute, costume de carnaval, machete, motorase, panouri solare, pantofi, haine, produse de infrumusetare, sfarcuri false, accesorii pentru baie, jucarii, jocuri, marochinarie si multe multe altele pe care nu am loc si nici timp sa le enumar. Am iesit victoriosi cu un cos de gunoi pentru baie si cu un cutit de taiat branza de tip gouda. Plimbarea a continuat pe stradutele din Shinjuku, iar Vali a profitat de ocazie sa ne duca intr-un centru de jocuri electronice, cu etaje tematice – jocuri pentru copii la un etaj, la altul jocuri de razboi si tot asa. Dupa ce ne-am invartit printre japonezi si japoneze cu ochii rosii si care nu vedeau nimic in jur, ne-am oprit la niste jocuri de curse cu masini. Ne-am asezat fiecare in cate o consola si am inceput sa ne jucam. Vali a castigat de fiecare data, dar la limita, trebuie sa spun. Apoi am dat o raita si prin Yodobashi Camera, pentru ca intre timp primisem de acasa dimensiunile wc-urilor romanesti. Totusi dezamagirea a fost maxima, pentru ca din pacate capacele de wc nu se potriveau in partea cea mai importanta: distanta dintre suruburile de fixare. Cum adaptabile nu aveau, am plecat dezumflat. Langa magazin era un restaurant mexican, destul de simpatic, undeva la un subsol. Din pacate, ne-am inteles gresit cu chelnerita, asa ca Mirunei i-a adus un fel de chiftele de pui intr-un sos iute. Nu erau rele, pana la urma le-am mancat eu si cu Vali, iar Mirunei i-a adus ceva mai mancabil pentru ea. Dupa masa, Vali ne-a aratat in drum spre casa pe unde sa iesim din statia Shinjuku si exact pe unde sa o luam a doua zi – cand aveam in plan sa mergem sa vizitam primaria orasului. Am ajuns acasa destul de obositi, ca de obicei.

A doua zi, desi planuisem sa ne trezim odata cu Vali care trebuia sa plece la lucru, am dormit pana tarziu, asa ca micul dejun l-am facut un pic mai consistent. Si apropo de micul dejun, de obicei seara mergeam pe la supermarket sa cumparam diverse de-ale gurii, cum ar fi rosii, banane, mandarine, suc, carne, oua... Eh, intr-o dimineata, cand voiam sa facem o omleta, am descoperit cu stupoare ca primul ou spart era deja fiert, dar fiert putin, nici macar cleios. Cum eu nu mananc oua fierte, iar Miruna nu a vrut sa-l manance, i l-am lasat lui Vali, care ne-a explicat ca in supermarket se mai gasesc cateodata si oua fierte in onsen, iar cele pe care le cumparasem erau exact de acest soi. Deci iata ca in afara de oameni si de maimute in onsen se mai imbaiaza si ouale… hmmm…

Am plecat catre primaria din Tokyo, care se gaseste printre zgarie-norii din Shinjuku si care se vede din balcon de la Vali. Evident insa ca printre atatia calatori si ametiti de somn am incurcat iesirile, asa ca nu am luat-o pe unde ne indurmase Vali cu o seara inainte. Nici nu prea ne-am dat bine seama pe unde suntem, asa ca doar cu ochii dupa primarie, am dat o tura mare mare de tot intregii statii Shinjuku. Acest mic ocol ne-a luat vreo jumatate de ora spre trei sferturi de ora. In cele din urma ne-am setat cursul corect, adica pe niste stradute umbrite de zgarie-nori.

In fata primariei ne-am minunat de inaltimea sa (sunt doua turnuri paralele) si de tot aranjamentul urbanistic din jur, dupa care am urcat cu liftul pana la etajul patruzeci si cinci, unde era amenajat un etaj numai pentru turisti.

 

Am admirat metropola de sus – era o zi destul de senina, asa ca am avut ce vedea – am cumparat niste vederi si niste carti de joc cu Japonia, iar la coborare am dat nas in nas cu un centru de informatii turistice de unde ne-am inarmat cu fluturasi, pliante si harti.

Am luat-o spre statia Shinjuku (intre timp mi-am dat seama ca a devenit statia mea preferata, de orice – daca ar ateriza avioane in Shinjuku, sigur ar fi aeroportul meu preferat) ca sa luam un tren sau un metrou catre palatul si gradinile imperiale. De obicei preferam trenul, pentru ca era gratis, datorita JR pass-ului care era valabil pentru doua saptamani. Totusi trenul nu ajungea peste tot pe unde voiam noi, asa ca de multe ori apelam la metrou.

Palatul este asezat intr-o oaza de verdeata in mijlocul orasului, asa ca de aici se vede linia orizontului foarte frumos conturata de zgarie-nori. Ne-am tot invartit in jurul palatului – este inchis publicului pentru tot timpul anului mai putin o zi – cea a imparatului. Dupa ce am tot facut o gramada de poze ne-am decis sa mergem sa vizitam gradinile imperiale.

 

Problema a fost ca ultima intrare in gradini se facea la ora 15:30, iar noi am ajuns la 15:40. Cum Vali mai avea pana sa termine programul ne-am dus sa ne plimbam prin Ginza, de data asta de capul nostru. Nu era foarte departe, iar noi oricum eram aproape de statia Tokyo, asa ca in vreo zece-cincisprezece minute am si ajuns. Am recunoscut locurile pe unde fusesem in seara intoarcerii de la Nikko, am reusit dupa ceva intortocheli – am gresit drumul – sa ajungem la sediul Sony – unul dintre locurile cele mai vestite de intalnire din Ginza. De acolo am luat-o in jos pe unul dintre bulevarde si am ajuns la un alt magazin vestit (cica) Mitzukoshi. Nu am gasit mare lucru pe acolo, oricum preturile erau foarte mari, asa ca am luat-o la pas. In plimbarea noastra am trecut pe langa o patiserie/brutarie cu nume frantuzesc si tocmai ne bucuram de mirosul familiar cand prin fata noastra a trecut un soarece (eu zic ca era sobolan, dar Miruna nu). Aha! Deci iata ca nici macar Japonia nu e perfecta, au si ei gunoaiele lor. In sfarsit, am mers mai departe, insa aceasta zi a fost nefasta pentru spiritul meu de orientare, de altfel foarte ascutit in mod normal. Se inserase si am reusit sa pierd drumul pentru a treia oara in aceeasi zi. Ne-a sunat Vali care planuise sa ne plimbe prin cartierul cel mai la moda din Tokyo, Omotesando. Din pacate nu am realizat ca eram la o statie de metrou de pe o linie care ne ducea fix la punctul de intalnire cu Valos, asa ca am mai pierdut vremea sa ajungem la statia Tokyo si de acolo sa luam metroul.

Ajunsi in Omotesando, ne-am plimbat pe niste bulevarde foarte largi cu multe magazine. Din pacate incepuse sa ploua marunt. Toata ziua fusese senin, dar brusc vremea se stricase. Ne-am bucurat de decoratiunile de Craciun care impodobeau tot orasul, ocazie cu care Vali ne-a explicat ca imediat dupa Craciun le strang si peste noapte apar decoratiuni de Anul Nou – care la ei este cea mai importanta sarbatoare. Iar asta se intampla in toate orasele, deci stransul vechilor decoratiuni si montatul celor noi reprezinta probabil o desfasurare de forte impresionanta. In cele din urma am cotit-o pe niste stradute mici, dar foarte animate si am ajuns - spre bucuria mea si a Mirunei mai tarziu - la Friday’s, unde stiam ca se mananca bine din peregrinarile mele cu serviciul la Moscova. Intr-adevar, restaurantul nu s-a dezmintit si am mancat mult si bine. Mirunica a vazut primul piept de pui care chiar arata si avea gust de piept de pui, din toata vacanta prin Japonia. Am plecat fericiti catre casa, insa prin Shibuya, pe la intersectia cea mai aglomerata din lume. Totusi, pentru ca ploua nu erau atat de multi oameni si nu am mai scos aparatul foto. Am trecut pe langa statuia catelului cu poveste trista (dar pe care o voi spune la povestea zilei de joi), ne-am suit in metrou si dusi am fost. La Nakano-shimbashi am coborat, am dat o tura pe la supermarket si am pus la cale ziua urmatoare.

Noiembrie 2008 - Japonia - 8. Himeji si Kobe

A doua sambata in Japonia. Ultima ne prinsese la Nikko, iar acum eram la Osaka, pregatindu-ne sa plecam spre Himeji. Localitatea Himeji este faimoasa pentru Himeji-jo sau pe romaneste Castelul Himeji. Acest castel, impreuna cu gradinile care-l inconjoara erau si tinta vizitei noastre.

Dupa ritualul de dimineata – mancat, imbracat, spalat (nu neaparat in ordinea asta) – am luat iarasi trenuletul de jucarie (liniile Hankyu) pana la gara centrala din Osaka. Ah, am uitat sa spun ca Mirunei i se stricase fermoarul de la o cizma, asa ca ne-a luat vreun sfert de ora ca sa il inchidem si sa plecam. Cum isi lasase la Tokyo cealalte pereche de incaltari, n-am avut de ales decat sa ne razboim cu domnul fermoar. In sfarsit, din gara din Osaka am mers la Shin-Osaka, iar acolo era sa ne urcam intr-un Shinkansen care nu oprea in Himeji, insa din fericire ne-am dat seama la timp. Drumul n-a fost lung, doar vreo douazeci de minute. De la gara nu este greu sa ajungi la castel (iti arata si la biroul de informatii turistice, ca sa nu mai vorbim de panourile bilingve de pe strada care indica spre castel), se merge drept inainte pe un bulevard care incepe la gara si se termina in fata intrarii castelului.

Pe masura ce ne apropiam de castel, apareau puhoaie si puhoaie de lume inarmate cu aparate de fotografiat si cu ghizi cu stegulete ridicate. Totusi, ca si in restul Japoniei, majoritatea turistilor sunt japonezi (ne-a spus Vali ca Japonia este tara cu cel mai dezvoltat turism intern) si rar vezi niste turisti straini – care sunt(em) la randul lor (nostru) o curiozitate turistica pentru japonezi. 

Intrarea in castel este minunata – un zid de aparare parca desprins din povestile cu samurai si inconjurat cu un sant de aparare plin cu apa in care inoata, evident, pesti aurii. Dupa ce trecem de poarta neagra ne trezim fata in fata cu castelul alb ce troneaza sus pe deal. Unul dintre motivele faimei castelului este tocmai aceasta culoare alba – este construit numai din lemn si din gips. Toata lumea facea poze peste poze, la fel si noi – incercand sa incadram si cate un copacel frumos impestritat de toamna. Un grup de japonezi au rugat-o pe Miruna sa le faca o poza (probabil ca i-a impresionat, la cat e ea de frumusica ;-) ). Mergand catre deal am dat peste casa de bilete si punctul de intrare in castel, de altfel. Am lasat o parte din haine intr-un dulap, pentru ca era soare si destul de cald.

Am trecut de poarta interioara, iar acolo surpriza! O gheisa statea sa se pozeze cu turistii. Nu numai atat, insa erau acolo doi oameni (un tip si o tipa), care aveau lipit pe spate un afis: Photo Clicker. Iti luau zambind aparatul foto, tu te duceai langa gheisa, iar ei iti faceau cateva poze cu aparatul tau. Pe langa bucuria de a ne fotografia cu cineva costumat in gheisa, ne-a surprins job-ul acelor oameni – folositor si totusi nu de care sa nu te poti lipsi in acelasi timp, dar ca si in cazul celorlalti employed-unemployed din Japonia e mai bine decat sa cerseasca sau sa fure pe strada. In plus, oamenii acestia isi iau slujbele in serios si le fac cu constiinciozitate, chiar daca in realitate nu inseamna mare lucru. Uimitor si inspaimantator in acelasi timp. De altfel aveam sa ne mai gandim la asta de fiecare data cand vedeam in metrou hoardele de corporatisti ducandu-se sau intorcandu-se de la lucru. Vali ne spusese ca japonezii sunt invatati din scoala sa-si faca treaba cat mai bine cu putinta, pentru ca ei reprezinta o rotita mica din angrenajul societatii, astfel ca daca nu-si fac treaba bine, atunci societatea nu mai functioneaza cum trebuie. Nu spun ca este rau acest lucru, dimpotriva, datorita acestui fapt au ajuns unde au ajuns, dar cu toate astea mi se pare ca un om caruia i se da orice treaba si nu cracneste pentru ca trebuie sa o faca este de asemenea un om usor de manipulat. Poate fanatismul japonezilor din al doilea razboi mondial pornea fix din acelasi motiv. Nu stiu, este doar o presupunere. Dar sa revin la minunata Japonie de astazi si la plimbarea noastra.

Curtea interioara este strajuita de ziduri prin care se poate merge si pe care le-am si vizitat. In aceste ziduri se gaseau apartamentele unde samuraii si lorzii isi ascundeau femeile de navalitori, iar tot aici erau diverse sisteme de aparare – usite si ferestruici secrete de unde se tragea cu sageti, se arunca apa sau ulei clocotind.

Dupa ce am vizitat zidurile, in care nu am putut intra incaltati, astfel ca ni s-au dat pungute in care sa ne caram incaltarile, ne-a luat inca vreun sfert de ora ca sa reusim sa o incaltam pe Mirunica, inainte sa pornim prin labirintul de alei ce duc la castel. Sistemul de aparare al castelului este foarte complex, astfel ca aceste alei sunt menite sa-i incurce pe navalitori si sa-i duca in multe locuri fara iesire de unde puteau fi nimiciti mai usor. In acest labirint am gasit un copacel inflorit. Toata lumea se minuna si zicea intruna: Sakura! Sakura!. Drept urmare am crezut ca este un cires inflorit, desi parea cam ciudat ca doar eram in noiembrie. Totusi, dand vina pe clima calda, i-am crezut. Tot dand tarcoale castelului incercand sa gasim intrarea am dat nas in nas cu un ninja. Cand ne-a vazut, simtul onoarei l-a obligat sa scoata o sabie si sa i-o dea Mirunei inainte sa porneasca la lupta. Am facut cateva poze, dupa care am admirat zidurile in forma de evantai care aveau un rol dublu: sa sustina structura castelului si sa faca mai greu asaltul atacatorilor.

 

Aceste ziduri mai au o poveste interesanta: in tinutul acela nu se prea gaseau pietre, astfel ca oamenii simpli au donat din pietrele lor pentru a se construi aceste ziduri. Este amintita in special povestea unei vaduve care a donat piatra de mormant a sotului ei. Ajunsi fix in fata castelului o japoneza draguta s-a oferit sa ne faca poze. Amabilitatea asta a lor este dezarmanta si totusi binevenita. Intr-un tarziu am gasit intrarea in castel si, dupa ce ne-am descaltat, am pornit sa-l vizitam si in interior. Castelul efectiv are cinci etaje, fiecare cu destinatia lui. Am putut admira locul unde erau vechile toalete, armele samurailor, ascunzatori, dormitoare, iar la ultimul etaj, un templu. Se pare ca inainte de a fi construit castelul pe acel loc se afla un templu, care a fost stramutat. Totusi, pentru a nu supara zeii, l-au reabilitat in interiorul castelului, la ultimul etaj. De la ferestre am admirat intregul orasel, care, presarat cu delusoare si spatii verzi arata absolut superb. La coborare am vazut macheta castelului si un model al intregului schelet din lemn. In anii saizeci palatul a fost refacut folosindu-se metodele traditionale de constructie, la fel ca in cazul tuturor obiectivelor vechi din Japonia.

Incaltarea s-a dovedit iarasi o treaba dificila, dar ca de obicei, am dovedit-o. Urmand traseul descris in ghid am dat peste Harakiri-maru, adica locul unde se facea sepuku. Era un loc unde se putea scurge sangele si sterge usor urmele. De asemenea, avea si un loc pentru privitori, ca un fel de auditorium. Cum ar zice un prieten, japonezii sunt practici si cand vine vorba de moarte. Apoi am dat peste un put care are o poveste cu o fantoma – nu foarte interesanta totusi. Ne-am desprins cu greu de palat – am iesit mai mult cu spatele, tot facand poze. Undeva inspre iesire, cat asteptam sa iasa Miruna de la toaleta, am fost atacat pe neasteptate de o pasare.  

S-a invartit de cateva ori deasupra capului meu ciripind suparata, dupa care s-a infipt in puloverul meu de cateva ori, cu forta. Pana la urma a plecat, speriata de mainile mele care se agitau amenintator. 

La magazinul de suveniruri de la iesire nu am gasit mare lucru de cumparat – chiciurile obisnuite – in schimb imi doream tare mult sa-mi cumpar un ceai de la automatele de bauturi. M-am tot codit ce sa iau, iar in final, cand am ales, mare mi-a fost surpriza sa descopar ca luasem ceai cu lapte. Pana la urma tot l-am baut dar mai greu.

Totusi trebuia sa ne grabim pentru ca in curand se intuneca (era aproape ora patru) si mai aveam de vizitat gradinile Koko-en – locul unde se strangeau samuraii inainte de lupta. De asemenea, aici unii dintre ei chiar traisera. Gradinile sunt superbe, impartite in arii cu diverse motive printre care sunt raspandite pavilioane cu fel de fel de intrebuintari. Intr-unul are loc ceremonia ceaiului, dar fiind destul de tarziu era inchis. Apa si pestii sunt omniprezenti, iar rosul de foc al copacilor este atat de bine pus in valoare de reflectoare incat nu-ti vine sa crezi ca sunt reali. Am plecat tristi din gradini – daca ar fi fost dupa noi nu am mai fi plecat de acolo. In drum spre gara am gasit un restaurant cu motive italiene, in care ne-am luat vreo trei portii de mancare, astfel ca a fost una dintre putinele dati cand am mancat in Japonia si am reusit sa ma satur.

 

   

Am luat Shinkansenul spre Kobe. In gara din Kobe ne asteptau Vali si Raluca. Veseli si voiosi ne-au luat si ne-au dus prin niste pasarele futuriste, pe langa niste cladiri colorate, pana am ajuns la o statie de telegondola. Gondola ne-a urcat sus pe un munte in parcul Nunobiki Habu-koen. De sus am putut admira orasul Kobe, golful si imprejurimile lui. Pentru cine nu stie, in 1995 zona a fost devastata de un cutremur care a daramat practic tot orasul. Ei bine, acum Kobe straluceste la propriu. Totul este nou-nout, cladirile, pasarelele, autostrazile, garile, liniile de tren au fost reconstruite si parca sunt scoase din cutie. Pentru noi - care venim dintr-o tara in care in treisprezece ani nu s-au construit nici macar doua sute de kilometri de autostrada – pare de necrezut. Si intr-adevar, Kobe este un oras incredibil, pulseaza de viata mai tare decat oricand, fiind una dintre cele mai cosmopolite arii urbane din zona.

Am coborat muntele pe jos, prin parc. Am admirat intruna panorama Kobe-ului si am facut poze copacilor rosii. Am intrat intr-un pavilion “al ierburilor”, unde erau expuse tot felul de mirodenii, dar unde cresteau si tot felul de plante exotice, de sera, intr-un cadru evident foarte studiat si aranjat, cu apa si pietricele.

Iesind din parc, ne-am indreptat catre centrul orasului. Acolo aveam sa ne intalnim cu un grup de romani care studiau in Japonia. Intalnirea a avut loc intr-un bar, Hobgoblin – plin de americani in special. Aveau si o formatie care canta hituri clasice, precum “Bohemian Rapsody” sau “Hit the Road Jack”, iar atmosfera era chiar placuta. Fumul dens de tigara te facea sa-ti amintesti bine de tot de barurile europene. Oamenii cu care ne-am intalnit pareau de treaba si destul de simpatici, dar nu poti sa-ti faci o parere pertinenta dupa o intalnire de cateva ore. Totusi intalnirea cu ei mi-a adus aminte de Tarragona si de perioada cand imi faceam doctoratul acolo… Cu o urma de melancolie am plecat catre casa Ralucai, pentru ca ochii ne usturau ingrozitor de la fum, iar oboseala ne ajunsese destul de tare.

Am plecat cu trenuletul de jucarie, Hankyu, dar totusi distanta fiind destul de mare, am facut vreo ora si jumatate. Raluca si cu Vali au ajuns la vreo zece minute dupa ce ne-am culcat, pasind incet si vorbind in soapta ca sa nu ne trezeasca. Astfel s-a mai incheiat inca o zi in tara soarelui-rasare.