Noiembrie 2008 - Japonia - 14. Ultima zi si plecarea

Iata ca a venit si ultima zi in Japonia. Destul de repede as zice. Totusi, ca sa fiu corect suta la suta, in aceasta ultima postare este vorba despre doua zile: ultima zi plina petrecuta pe taram japonez si ziua plecarii noastre. Dar sa incep…

Sambata….

Auzisem si citisem multe despre faimoasa piata de peste din Tokyo, denumita Piata Tsukiji, astfel ca pentru ultima zi am planuit ca acesta sa fie unul din locurile in care sa mergem. Trebuie stiut ca pentru a te bucura de ceea ce-i este caracteristic pietei de peste, trebuie mers acolo dimineata. Ideea este ca dis-de-dimineata are loc licitatia pentru pestele proaspat sosit de la pescari in cursul noptii. Ne-am trezit destul de devreme (parca pe la cinci), insa am ajuns in piata abia pe la ora sapte. Licitatia se terminase, dar piata era un furnicar: oameni carand lazi de colo-colo, masinute electrice pline cu peste, multa galagie si miros de peste si fructe de mare. Ne-am dus catre locul unde se tine licitatia in speranta ca mai prindem ceva, dar fara succes. Totusi, spectacolul oferit de restul pietei era fascinant: varietati nenumarate de caracatite, crabi, homari, scoici de toate felurile, alge, icre si bineinteles, peste erau insirate pe tarabele vanzatorilor foarte preocupati sa-si vanda marfa. Piata nu este curata deloc - ar fi si greu sa mentii curat asa ceva, dar asta nu inseamna ca este neigienica.

Oricum, plimbandu-ne (ca turistii) printre tarabe, am fost imbranciti de multe ori de indivizi care (culmea!) chiar aveau treaba si nu puteau sta dupa noi sa fotografiem sau sa admiram peisajul. Tot asa era sa fim accidentati de masinutele electrice care zumzaiau de colo-colo. Senzatiile tari nu s-au oprit aici: la un moment dat, un nene vanzator pe langa care tocmai treceam, a smuls brusc un satar, a saltat dintr-un bazin un peste care dadea vesel din coada si l-a decapitat dintr-o miscare, fix in fata noastra. Involuntar Miruna a tras un tipat. Nenea s-a uitat foarte urat la ea, asa ca am luat-o din loc repejor, pentru ca satarul ii zabovea inca in mana. Mergand mai departe, am dat peste niste toni imensi… Frumosi pesti, chiar si morti. Daca scapi de plasele pescarilor, cred ca e misto sa fii ton, pentru ca nu prea ai alti dusmani in ocean. Si in plus, chiar daca esti prins, esti in continuare admirat si laudat pentru gustul minunat.

Dar sa trecem mai departe… Dupa ce am colindat si pozat in lung si-n lat cat am putut din piata, am luat-o spre iesire. Catre iesire, dupa ce treci o strada, sunt restaurante care vand sushi. Vali ne-a spus ca acolo este cu siguranta cel mai bun sushi din Japonia (una din conditiile esentiale pentru sushi este sa fie proaspat – iar mai proaspat decat in piata de peste nu se poate decat pe pescadoare cred) si ca sa incercam. Eh, am fi incercat, daca nu ar fi fost atat de mare aglomeratia. Fiecare restaurant era burdusit de oameni, iar la iesire era o coada imensa de oameni care isi asteptau randul. N-am mai vazut asa ceva undeva, deci pot sa confirm ceea ce a zis Vali, fara a gusta sushi-ul: acolo se serveste cel mai bun sushi din Japonia.

Am parasit Piata Tsukiji (apropo, am spus ca este cea mai mare piata de peste din lume? Sau ca frigiderele sale pot adaposti mancarea pe o saptamana pentru intreaga zona metropolitana Tokyo (adica pentru circa treizeci de milioane de locuitori)? Sau ca un ton poate ajunge sa coste la licitatia din piata si aproape o suta de mii de dolari? Daca nu am zis, atunci spun acum), iar urmatoarea oprire pe lista “to do”-urilor erau gradinile imperiale (ultima data cand incercasem sa le vedem ne fusese inchisa poarta in nas). Totusi, nu am plecat direct intr-acolo, ci am mers pe jos pana la sediul Sony din Ginza. Am admirat peisajul Tokyo-ului si am facut cateva poze (absolut din intamplare am prins si un Teatru Noh – anume teatrul Kabuki-za), dupa care am luat metroul pana la gradinile imperiale.

La intrarea in gradini eram noi si o gasca de turisti japonezi batrani care vorbeau si radeau impreuna cu paznicii. Cand s-au deschis portile, au dat toti navala inauntru si s-au facut nevazuti pe alei inainte sa ne dam noi seama ce se intampla. Ne-am plimbat prin parculet (pentru ca in realitate este un parc), dar parca nu am fost atat de impresionati ca in alte locuri. Cele mai interesante chestii ni s-au parut o viespe mare pe care am vazut-o pe o floare si vechile cazarme ale samurailor.

In cele din urma ne-am asezat pe o banca in fata unei ruine (reminescente a vechii cetati) si am asteptat cu fata la soare sa ne sune Valos. Ramasese ca ne suna cand se trezeste ca sa incercam sa mergem la un magazin ca sa cumparam un kimono pentru o colega de-a mea de serviciu. Intr-un tarziu inevitabilul s-a produs si Vali ne-a sunat.

Bucurandu-ne pentru una din ultimele dati de minunatul sistem de transport in comun al Tokyo-ului, am luat trenul pana in Shinjuku, unde ne dadusem intalnire. Nu mai tin minte prea bine daca tot acum ne-a ajutat Vali sa ne rezervam locuri la trenul pana la aeroport sau a fost alta data cand am fost impreuna la agentia de bilete din Shinjuku. As inclina sa cred ca totusi a fost acum. Orisicat, ne-am dus intr-un soi de mall de la etajele inferioare ale unui zgarie-nor, cam pe langa primarie. Acolo aflase Valos ca s-ar afla un magazin prestigios de kimono-uri. Intr-adevar, am gasit magazinul – foarte fancy – a trebuit sa ne descaltam la intrare. Cei de la magazin au fost foarte incantati sa-l auda pe Vali vorbind japoneza si i-au spus ca avusesera o strangere de inima cand ne-au vazut, ca nu prea stiau cat de bine se vor intelege cu noi. Aici ma voi opri un moment si ii voi face reclama lui Valos: daca aveti nevoie de un translator sau un ghid pentru Japonia, puteti apela la el oricand! Daca nu sunteti prieten cu el, atunci sa stiti ca are onorarii foarte convenabile pentru cunostintele sale: vorbeste japoneza aproape la perfectie si cunoaste si locurile foarte bine! Revenind insa, magazinul era superb, avea materiale si accesorii pentru kimono-uri, vanzatoarele erau foarte amabile, dar preturile erau mari de tot. Cel mai scump kimono costa aproximativ zece mii de euro. Vazand ca ne tot codim, vanzatoarele au propus sa o imbrace pe Miruna in kimono. Evident ca Miruna a fost de acord, de fapt ea isi dorea asta de cand venisem in Japonia. Doua vanzatoare au inceput sa roiasca in jurul ei si dupa circa cincisprezece minute (a fost varianta rapida de imbracat – fara nu stiu ce haine si doar prinzand funda la spate, nu legand-o) era infasurata intr-un kimono de toata frumusetea! I-a placut atat de mult ca nu prea ar mai fi vrut sa il dea jos si as fi fost de acord cu ea daca nu ar fi costat vreo trei mii de euro.

Orisicat, ca sa fie gata, dura aproximativ o luna, pentru ca trebuia cusut, ajustat la marimile ei, etc… Vanzatoarele ne-au adus un catalog cu kimono-uri gata facute (pentru nu stiu ce eveniment al lor) si care erau mai ieftine, adica, de la cateva sute la vreo o mie – o mie cincisute de euro. Totusi, fiind mai scumpe (am sunat-o pe colega mea desi in Romania era cinci dimineata) decat ne asteptam, nu am cumparat nimic.

Am decis de comun acord sa cautam ceva de mancare asa ca am colindat noi ce am mai colindat si am dat peste un restaurant de sushi, in care am intrat si ne-am asezat la “bar” – doar ca in fata noastra nu erau barmani, ci bucatari de sushi. Drept urmare in timp ce am mancat am vazut “pe viu” cum e facut sushi-ul. Dupa aceasta masa foarte buna am pornit inspre casa, iar in drum am dat peste gogoseria aceea unde era mereu coada. Iata ca acum coada era mai mica, asa ca manati de curiozitate, ne-am asezat. O tanti angajata a gogoseriei impartea pliante cu “meniul” si zbiera ceva. Noroc cu Valos (iata, din nou), care ne-a tradus ca cei care doresc un carton gata facut cu gogosi sa intre in fata.

Acest carton era un fel de mix cu toate soiurile de gogosi pe care le vindeau, asa ca am acceptat. Am intrat, am platit, am luat cartonul cu gogosile fierbinti si am intins-o. Ajunsi pe podul de deasupra liniilor de tren din fata magazinului Tokyu Hands, ne-am ales fiecare cate o gogoasa si am inceput sa molfaim. Am fost placut impresionati de acele gogosi, dar trebuie sa recunosc, nu dati pe spate. Mancati si linistiti ca ne-am mai satisfacut o curiozitate, ne-am dus acasa pentru a trage un binemeritat somn de dupa-amiaza.

Pe la ora cinci dupa-amiaza, Vali a plecat la o receptie de la ambasada (nu mai stiu daca era ambasada Romaniei si receptia era cu ocazia zilei de 1 Decembrie sau era vorba de alta ambasada si alta ocazie – ma voi lamuri si voi reveni cu detalii), iar noi am plecat spre Roppongi Hills. Miruna a tinut sa merg si eu, pentru ca ei ii placuse foarte mult (reamintesc ca fusesem doborat de raceala atunci cand s-a dus ea impreuna cu Vali). Am stat la o mare coada ca sa urcam pe terasa, dar in cele din urma am reusit. Destul de infrigurati din cauza vantului, am admirat metropola de sus cat am rezistat de mult. Panorama era magnifica – orasul era luminat foarte frumos si ne emotiona destul de tare. Din pacate, sentimentele de acolo nu pot fi redate in cuvinte sau in imagini.

In cele din urma am coborat de pe cladire la etajul “de belvedere”, adica de unde poti admira panorama la adapost, dinauntru. Acolo erau tot felul de aranjamente – chiar si un “brad de Craciun” facut numai si numai din crini. Mireasma te dadea pe spate la propriu. Apoi ne-am asezat pe o bancuta… Stand si admirand luminile orasului ce parca nu se mai termina, ne-am dat seama ca era ultima seara acolo… Melancolia ne-a cuprins pe amandoi si ne simteam acum atat de departe de lumea aceea, desi eram in mijlocul ei, desi pe langa noi treceau tineri si oameni ce lansau un suvoi de exclamatii incantate, desi intr-un fel ne doream tare mult sa facem parte din ea si sa nu trebuiasca sa ne intoarcem “maine” acasa. Am stat si am stat si am stat… si o vreme n-am zis nimic… o alta vreme ne-am ciondanit un pic pentru ca nu stiam asupra cui sa ne indreptam supararea… apoi ne-am gandit ca ar fi o idee buna sa facem o plimbare cat mai lunga pe jos. Si am plecat.

Un lucru curios - la iesirea din cladire am gasit o sculptura cu un paianjen urias pe care o mai vazusem si in Bilbao cu doi ani inainte. Am plecat din Roppongi pe langa barul si clubul de karaoke unde fusesem cu Vali cu o seara inainte si am continuat de-a dreptul. Am trecut pe langa un sediu IBM, pe langa ambasada Rusiei si am ajuns la Tokyo Tower – acea copie grosolana a Turnului Eiffel. Nu a fost greu sa rezistam tentatiei de a ne urca, asa ca am mers mai departe. Am trecut pe langa un mic templu destul de impodobit, am continuat sa mergem si am ajuns la o statie de Yurikamome (adica acel tren fara conductor cu care mai fusesem in Odaiba). Am luat trenul, am mers pana in Odaiba si ne-am intors. Dragut a fost ca la intors trenul a avut conductor. Cred ca din cand in cand mai trece cineva sa dea la manete, nu lasa chiar mereu totul in seama calculatoarelor. Dupa aceasta plimbare am decis sa punem punct serii si sa mergem acasa la Vali.

Ajunsi acolo ne-am apucat sa impachetam. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam sa fi strans atatea cadouase, pliante si alte prostioare in toata sederea noastra in Japonia. Totodata trebuie sa recunosc ca Mirunica este o adevarata artista la facut bagaje. A reusit sa impacheteze absolut tot si sa inchida bagajele fara sa fie nevoie sa ne suim pe ele. Ultima noapte a fost neplacuta: am adormit greu si ne-am trezit si mai greu.

Duminica…

Cu toate ca avionul nostru decola la ora doisprezece a trebuit sa plecam de dimineata, pentru ca de obicei trebuie sa fii in aeroport cu doua ore inainte de decolare si in plus, pana la aeroport se fac circa doua ore si un pic. Deci pe la sapte si jumatate am luat-o din loc cu zgomot, cu huruit de roti de bagaje adica. Traseul? Simplu: cu metroul de la Nakano-simbashi pana la Tokyo Station. Cu trenul de la Tokyo Station pana la aeroportul Narita.

La check-in-ul din Narita am avut primul semn al intoarcerii acasa: un cuplu de romani stransesera un purcoi de bagaje (aveau chiar si niste undite de trei metri) si negociau ca sa plateasca mai putin overweight. Ghinionul a facut ca in avionul acela urias (pentru ca Airbusul A340 este destul de mare) sa stea in fata noastra alti trei romani, foarte vorbareti (am aflat fara sa dorim ce au vizitat, ce si unde au mancat) si “spirituali” care credeau ca avionul este al lor, iar stewardesele servitoarele. Am inceput sa ne dezmortim simturile incet-incet si sa intelegem ca acestea sunt primele palme ale revenirii la realitate. Mai erau elemente totusi care ne tineau in vis: langa noi statea o ghida japoneza care (dupa cum am vazut pe biletele pe care le tinea in mana) mergea intr-un tur al Italiei cu un grup de compatrioti de-ai sai. La un moment dat acea ghida a plecat sa le spuna ceva turistilor si si-a lasat geanta (Louis Vuitton) deschisa complet langa noi. Am putut zari cele doua mobile, portofelul cu bani si cu cartile de credit si toate biletele de avion ale turistilor. Saraca de ea! De unde pleaca! Cel putin bine ca nu vine in Romania, ne-am gandit.

Editare ulterioara: In avion am vazut doua lucruri inedite. Avionul mergea spre vest, pe deasupra Siberiei, chiar la limita dintre noapte si zi, astfel ca daca te uitai pe ferestrele din partea dreapta a avionului vedeai noapte, iar in partea stanga lumina soarelui sau un soi de rasarit. Alt lucru dragut a fost la aterizare. Fiecare scaun avea "media center" cu jocuri, muzica, filme, dar pe care puteai vedea si deplasarea avionului in timp real si ce filmeaza doua camere video plasate in fata si sub avion. La dus au inchis camerele la aterizare, dar acum le-au lasat deschise, astfel ca am putut vedea aterizarea - apropierea de pista, apoi corectarea traiectoriei din cauza vantului lateral, aterizarea propriu-zisa si apoi manevrele de taxi. A fost prima aterizare pe care am vazut-o "in direct" din avionul in care ne aflam.

Am schimbat avionul la Helsinki cu unul care parea de jucarie, la cat era de mic. La Otopeni prima problema a fost ca un bagaj fusese pierdut la Helsinki (din fericire in seara urmatoare ne-a fost adus). Lucrul care ne-a adus insa la realitate ca ne-am intors a fost coada pentru plata parcarii: tocmai se instalasera (sau devenisera functionale) acele automate pentru plata. Bineinteles ca romanii habar n-au sa foloseasca asa ceva si injura (“…pe agentul sanitar: [… ] ce-ai cu noi ba, pentru ce sa dam cu var?”).

Senzatia finala a fost ca am aterizat de undeva din viitor in evul mediu… Iar apoi ne-am trezit acasa.

-----

Epilog: Aceasta a fost aventura noastra in Japonia. Pana la impresiile din urmatoarea vacanta interesanta, va multumim pentru atentie si va spunem la revedere !

Miruna si Radu

Noiembrie 2008 - Japonia - 12. Inca un pic de Tokyo

 

In joia aceasta vremea nu parea foarte prietenoasa. Ploua, iar zgarie-norii chiar zgariau norii, dupa cum se vedea de la Vali de pe balcon. Am decretat-o ca zi cu program de voie, asa ca ne-am dus prin magazine.

A fost o zi buna de observat japonezii si comportamentul lor. In primul rand in metrou sau in tren: cred ca nouazeci la suta dintre cei care stau pe scaun, dorm. La un moment dat un nene era sa se sprijine de Miruna ca tot aluneca in timp ce dormea. Pana la urma s-a redresat :-). Miruna zice ca sunt ca niste robotei care isi dau “shut down” cand nu e nevoie de ei. Apoi, tot in metrou sau trenuri, majoritatea (dintre cei treji) navigheaza pe internet, trimit mesaje si emailuri. Restul citesc ziare sau benzi desenate. Mai sunt si straini rataciti care vorbesc pe limbile lor. Desi citisem avertismente n-am vazut sau n-am avut de-a face cu acei frotteuri. Mai bine. La iesirea de la metrou, absolut toata lumea merge pe partea dreapta sau pe unde arata sagetile ca este sensul de mers. E o chestie, fata de invalmaseala de la noi de la Piata Victoriei de exemplu. Bine, de fapt orice comparatie cu ce este in Romania nu prea are sens. Dar sa trec la oameni. N-am putut sa nu observam ca in afara de corporatisti care se imbraca la costum, restul (si aceiasi corporatisti in timpul liber) habar n-au cum sa se imbrace. Haine si accesorii de firma, care mai de care mai fistichii si mai prost asortate. O data am vazut o tipa in sandale cu toc, cu jambiere, cu o fusta scurta, o bluza minuscula si cu un fes cu ciucure in cap !!! Iar asta nu este singurul exemplu, pentru ca la fiece pas dadeai de cate un asemenea specimen. Am vrut sa-i pozam, dar ne-am gandit sa nu-i suparam, asa ca am lasat aparatul foto la locul lui. Acum imi pare rau. Dar apropo de imbracaminte, majoritatea japonezelor poarta incaltari cu doua-trei numere mai mari. Ne intrebam si acum de ce, dar nu ne dam seama. Daca ne poate lumina cineva…

Orisicat, in afara de aceste ciudatenii, oamenii sunt extrem de binevoitori si de amabili. Bine, poate unii au reticente fata de straini (s-a intamplat de vreo doua ori sa nu se aseze langa noi nimeni in metrou, desi metroul nu era foarte gol), dar nu cred ca este un fenomen de masa. In plus, sunt foarte civilizati si constienti (sau mai bine zis indoctrinati) de rolul lor in societate. Un astfel de exemplu de civilizatie sunt mastile pe care le poarta cei care sunt raciti sau gripati pentru a nu raspandi boala.

Dar sa revin la ce am facut in aceasta zi… Trecand din nou prin fata sediului JR East am avut surpriza sa vedem ca era o coada imensa la gogosi chiar si pe timp de ploaie. Aproape ca ne venea si noua sa stam, vazand hotararea cu care oamenii indurau ploaia si vantul pentru ceva ce in aceste conditii ar fi trebuit sa fie foarte foarte bun. Totusi, am zis sa nu riscam, asa ca am trecut mai departe. Am facut cateva poze liniilor de tren, a statiei si a zonei Shinjuku (zau ca e statia mea preferata), dupa care am intrat in Tokyu Hands. Am luat la rand fiecare etaj in parte, cu meticulozitate, si am cumparat oarece nimicuri (pentru ca asta vinde magazinul in sine). La ultimul etaj insa am intrat in aripa alaturata a cladirii, care era un fel de mall sau in fine, magazin universal gen Unirea (sic!). Acolo am petrecut o buna bucata de vreme intr-un magazin Disney de unde cu greu am iesit, asta si pentru ca luasem ceva cadouri (unele pe care le-am pastrat pentru noi in cele din urma, atat de mult ne-au placut).

Ne-am mai invartit noi prin diverse alte magazine (as inclina sa zic ca tot din Shinjuku, desi nu mai tin bine minte), iar apoi ne-am indreptat catre locul unde stiam ca sigur aveam sa mancam bine: Friday’s. Probabil ca or mai fi restaurante Friday’s si in alte parti din Tokyo, dar noi ne-am dus pana in Shibuya, ca oricum suntem plimbareti. Ne-am invartit nitel pe niste stradute, dar pana la urma l-am gasit si am intrat fericiti. Am mancat iarasi pe saturate, desi nu pot sa nu mentionez ca Mirunei i-au gresit pentru a doua oara comanda, de cand suntem in Japonia. Totusi, a venit chiar un sef sa-si ceara scuze si ne-a rugat sa nu ne suparam ca mai asteptam inca sapte (!!!!) minute sa ne aduca mancarea pe care o cerusem. A venit dupa sase minute ! Si apropo de asta, nu cred ca am mai povestit, dar daca da, atunci imi cer scuze: in Japonia este politicos sa vorbesti de la acelasi nivel cu interlocutorii tai. Asa ca la restaurant, chelnerii sau chelneritele se aseaza in genunchi langa masa si scriu comanda pe carnetelul pe care si-l pun pe masa. La inceput ni s-a parut incredibil. Intorcandu-ne in Romania ni se pare si mai incredibil.

Dupa ce am mancat foarte bine, am ajuns in intersectia aglomerata din Shibuya pe care am si fotografiat-o de data aceasta. Era plina de oameni care traversau prin toate partile intersectiei. Uimitor ! In fata statiei de tren era statuia catelului cu poveste trista (cam siropoasa, dar ok). Pe caine il chema Hachikō, iar povestea spune ca prin 1924 isi conducea zi de zi stapanul la statia de tren cand pleca de dimineata, iar seara il astepta in fata statiei. Ei bine, intr-o zi stapanul sau a murit, dar cainele a continuat sa vina seara de seara in statia de tren asteptandu-l. Lucrul asta a durat zece ani, pana a murit cainele. Evident ca trecatorii au observat si s-a dus vorba peste tot, astfel ca a devenit faimos in intreaga Japonie. Ca un semn al recunoasterii loialitatii lui a fost facuta o statuie (la a carei dezvelire a asistat si cainele) in fata statiei, iar acum iesirea aceea este cunoscuta drept iesirea Hachikō (Hachikō-guchi).

Ziua s-a incheiat cu o plimbare pana acasa la Vali (cu diverse mijloace de transport) si o vizita la supermarket, de unde am cumparat diversi biscuiti cu alge pentru a-i face cadou.

Noiembrie 2008 - Japonia - 10. Tokyo

Luni, 24 Noiembrie… Este inceputul ultimei saptamani a vizitei noastre in Japonia.

Ei bine, ploaia care cadea marunt nu prea ne-a incurajat sa ramanem inca o zi in Osaka, iar prognoza vremii ne-a facut sa renuntam sa mai mergem in sud spre Miyajima sa vedem vestita poarta plutitoare (care apare in majoritatea pozelor ce prezinta Japonia) a templului shintoist Itsukushima-jinja. Tot ploaia (si probabil oboseala acumulata) ne-a facut sa renuntam si la vizita in parcul Mino sau Mino-koen, unde pe langa natura tomnatica superba traiesc niste maimute – probabil macaci – care cica vin la turisti si cersesc bani, pe care-i folosesc sa-si cumpere bauturi si mancare de la automate. Acum cand scriu, chiar imi pare rau ca nu ne-am dus.

  

Orisicat, pana la gara am luat un monorail care ne-a permis sa vedem de sus o parte din suburbiile Osakai. Dupa o lunga alergatura prin imensa gara Shin-Osaka am reusit sa prindem shinkansenul spre Tokyo.              

Am dus bagajele acasa la Valos, am mancat ceva frugal (cred ca asta este cuvantul cel mai potrivit pentru mancarea din Japonia) si am plecat toti trei sa colindam orasul. N-am ajuns prea departe – doar pana in Shinjuku – un oras in sine. Ne-am mai minunat inca o data de imensa statie de tren / metrou prin care trec zilnic mult peste trei milioane de oameni, dupa care am intrat in magazine. Din magazin in magazin, trecand printre zgarie-nori, am observat in fata sediului companiei de cai ferate JR East o coada mare de oameni. Vali ne-a spus ca acolo era nu-stiu-ce gogoserie vestita, dupa care e toata lumea innebunita, insa el n-a stat niciodata la coada sa vada daca gogosile sunt atat de bune pe cat se spune. Am trecut apoi pe un pod peste liniile ferate si am intrat in Tokyu Hands – un magazin cum n-am mai vazut. Are vreo zece etaje si este plin de prostioare, incepand cu portofele de tinut pe sub haine, la instrumente si accesorii pentru bucatarie, stickuri USB cu caini in calduri, aparatura de fitness, unelte de gradinarit, genti, tot felul de cutiute, costume de carnaval, machete, motorase, panouri solare, pantofi, haine, produse de infrumusetare, sfarcuri false, accesorii pentru baie, jucarii, jocuri, marochinarie si multe multe altele pe care nu am loc si nici timp sa le enumar. Am iesit victoriosi cu un cos de gunoi pentru baie si cu un cutit de taiat branza de tip gouda. Plimbarea a continuat pe stradutele din Shinjuku, iar Vali a profitat de ocazie sa ne duca intr-un centru de jocuri electronice, cu etaje tematice – jocuri pentru copii la un etaj, la altul jocuri de razboi si tot asa. Dupa ce ne-am invartit printre japonezi si japoneze cu ochii rosii si care nu vedeau nimic in jur, ne-am oprit la niste jocuri de curse cu masini. Ne-am asezat fiecare in cate o consola si am inceput sa ne jucam. Vali a castigat de fiecare data, dar la limita, trebuie sa spun. Apoi am dat o raita si prin Yodobashi Camera, pentru ca intre timp primisem de acasa dimensiunile wc-urilor romanesti. Totusi dezamagirea a fost maxima, pentru ca din pacate capacele de wc nu se potriveau in partea cea mai importanta: distanta dintre suruburile de fixare. Cum adaptabile nu aveau, am plecat dezumflat. Langa magazin era un restaurant mexican, destul de simpatic, undeva la un subsol. Din pacate, ne-am inteles gresit cu chelnerita, asa ca Mirunei i-a adus un fel de chiftele de pui intr-un sos iute. Nu erau rele, pana la urma le-am mancat eu si cu Vali, iar Mirunei i-a adus ceva mai mancabil pentru ea. Dupa masa, Vali ne-a aratat in drum spre casa pe unde sa iesim din statia Shinjuku si exact pe unde sa o luam a doua zi – cand aveam in plan sa mergem sa vizitam primaria orasului. Am ajuns acasa destul de obositi, ca de obicei.

A doua zi, desi planuisem sa ne trezim odata cu Vali care trebuia sa plece la lucru, am dormit pana tarziu, asa ca micul dejun l-am facut un pic mai consistent. Si apropo de micul dejun, de obicei seara mergeam pe la supermarket sa cumparam diverse de-ale gurii, cum ar fi rosii, banane, mandarine, suc, carne, oua... Eh, intr-o dimineata, cand voiam sa facem o omleta, am descoperit cu stupoare ca primul ou spart era deja fiert, dar fiert putin, nici macar cleios. Cum eu nu mananc oua fierte, iar Miruna nu a vrut sa-l manance, i l-am lasat lui Vali, care ne-a explicat ca in supermarket se mai gasesc cateodata si oua fierte in onsen, iar cele pe care le cumparasem erau exact de acest soi. Deci iata ca in afara de oameni si de maimute in onsen se mai imbaiaza si ouale… hmmm…

Am plecat catre primaria din Tokyo, care se gaseste printre zgarie-norii din Shinjuku si care se vede din balcon de la Vali. Evident insa ca printre atatia calatori si ametiti de somn am incurcat iesirile, asa ca nu am luat-o pe unde ne indurmase Vali cu o seara inainte. Nici nu prea ne-am dat bine seama pe unde suntem, asa ca doar cu ochii dupa primarie, am dat o tura mare mare de tot intregii statii Shinjuku. Acest mic ocol ne-a luat vreo jumatate de ora spre trei sferturi de ora. In cele din urma ne-am setat cursul corect, adica pe niste stradute umbrite de zgarie-nori.

In fata primariei ne-am minunat de inaltimea sa (sunt doua turnuri paralele) si de tot aranjamentul urbanistic din jur, dupa care am urcat cu liftul pana la etajul patruzeci si cinci, unde era amenajat un etaj numai pentru turisti.

 

Am admirat metropola de sus – era o zi destul de senina, asa ca am avut ce vedea – am cumparat niste vederi si niste carti de joc cu Japonia, iar la coborare am dat nas in nas cu un centru de informatii turistice de unde ne-am inarmat cu fluturasi, pliante si harti.

Am luat-o spre statia Shinjuku (intre timp mi-am dat seama ca a devenit statia mea preferata, de orice – daca ar ateriza avioane in Shinjuku, sigur ar fi aeroportul meu preferat) ca sa luam un tren sau un metrou catre palatul si gradinile imperiale. De obicei preferam trenul, pentru ca era gratis, datorita JR pass-ului care era valabil pentru doua saptamani. Totusi trenul nu ajungea peste tot pe unde voiam noi, asa ca de multe ori apelam la metrou.

Palatul este asezat intr-o oaza de verdeata in mijlocul orasului, asa ca de aici se vede linia orizontului foarte frumos conturata de zgarie-nori. Ne-am tot invartit in jurul palatului – este inchis publicului pentru tot timpul anului mai putin o zi – cea a imparatului. Dupa ce am tot facut o gramada de poze ne-am decis sa mergem sa vizitam gradinile imperiale.

 

Problema a fost ca ultima intrare in gradini se facea la ora 15:30, iar noi am ajuns la 15:40. Cum Vali mai avea pana sa termine programul ne-am dus sa ne plimbam prin Ginza, de data asta de capul nostru. Nu era foarte departe, iar noi oricum eram aproape de statia Tokyo, asa ca in vreo zece-cincisprezece minute am si ajuns. Am recunoscut locurile pe unde fusesem in seara intoarcerii de la Nikko, am reusit dupa ceva intortocheli – am gresit drumul – sa ajungem la sediul Sony – unul dintre locurile cele mai vestite de intalnire din Ginza. De acolo am luat-o in jos pe unul dintre bulevarde si am ajuns la un alt magazin vestit (cica) Mitzukoshi. Nu am gasit mare lucru pe acolo, oricum preturile erau foarte mari, asa ca am luat-o la pas. In plimbarea noastra am trecut pe langa o patiserie/brutarie cu nume frantuzesc si tocmai ne bucuram de mirosul familiar cand prin fata noastra a trecut un soarece (eu zic ca era sobolan, dar Miruna nu). Aha! Deci iata ca nici macar Japonia nu e perfecta, au si ei gunoaiele lor. In sfarsit, am mers mai departe, insa aceasta zi a fost nefasta pentru spiritul meu de orientare, de altfel foarte ascutit in mod normal. Se inserase si am reusit sa pierd drumul pentru a treia oara in aceeasi zi. Ne-a sunat Vali care planuise sa ne plimbe prin cartierul cel mai la moda din Tokyo, Omotesando. Din pacate nu am realizat ca eram la o statie de metrou de pe o linie care ne ducea fix la punctul de intalnire cu Valos, asa ca am mai pierdut vremea sa ajungem la statia Tokyo si de acolo sa luam metroul.

Ajunsi in Omotesando, ne-am plimbat pe niste bulevarde foarte largi cu multe magazine. Din pacate incepuse sa ploua marunt. Toata ziua fusese senin, dar brusc vremea se stricase. Ne-am bucurat de decoratiunile de Craciun care impodobeau tot orasul, ocazie cu care Vali ne-a explicat ca imediat dupa Craciun le strang si peste noapte apar decoratiuni de Anul Nou – care la ei este cea mai importanta sarbatoare. Iar asta se intampla in toate orasele, deci stransul vechilor decoratiuni si montatul celor noi reprezinta probabil o desfasurare de forte impresionanta. In cele din urma am cotit-o pe niste stradute mici, dar foarte animate si am ajuns - spre bucuria mea si a Mirunei mai tarziu - la Friday’s, unde stiam ca se mananca bine din peregrinarile mele cu serviciul la Moscova. Intr-adevar, restaurantul nu s-a dezmintit si am mancat mult si bine. Mirunica a vazut primul piept de pui care chiar arata si avea gust de piept de pui, din toata vacanta prin Japonia. Am plecat fericiti catre casa, insa prin Shibuya, pe la intersectia cea mai aglomerata din lume. Totusi, pentru ca ploua nu erau atat de multi oameni si nu am mai scos aparatul foto. Am trecut pe langa statuia catelului cu poveste trista (dar pe care o voi spune la povestea zilei de joi), ne-am suit in metrou si dusi am fost. La Nakano-shimbashi am coborat, am dat o tura pe la supermarket si am pus la cale ziua urmatoare.