Noiembrie 2008 - Japonia - 8. Himeji si Kobe

A doua sambata in Japonia. Ultima ne prinsese la Nikko, iar acum eram la Osaka, pregatindu-ne sa plecam spre Himeji. Localitatea Himeji este faimoasa pentru Himeji-jo sau pe romaneste Castelul Himeji. Acest castel, impreuna cu gradinile care-l inconjoara erau si tinta vizitei noastre.

Dupa ritualul de dimineata – mancat, imbracat, spalat (nu neaparat in ordinea asta) – am luat iarasi trenuletul de jucarie (liniile Hankyu) pana la gara centrala din Osaka. Ah, am uitat sa spun ca Mirunei i se stricase fermoarul de la o cizma, asa ca ne-a luat vreun sfert de ora ca sa il inchidem si sa plecam. Cum isi lasase la Tokyo cealalte pereche de incaltari, n-am avut de ales decat sa ne razboim cu domnul fermoar. In sfarsit, din gara din Osaka am mers la Shin-Osaka, iar acolo era sa ne urcam intr-un Shinkansen care nu oprea in Himeji, insa din fericire ne-am dat seama la timp. Drumul n-a fost lung, doar vreo douazeci de minute. De la gara nu este greu sa ajungi la castel (iti arata si la biroul de informatii turistice, ca sa nu mai vorbim de panourile bilingve de pe strada care indica spre castel), se merge drept inainte pe un bulevard care incepe la gara si se termina in fata intrarii castelului.

Pe masura ce ne apropiam de castel, apareau puhoaie si puhoaie de lume inarmate cu aparate de fotografiat si cu ghizi cu stegulete ridicate. Totusi, ca si in restul Japoniei, majoritatea turistilor sunt japonezi (ne-a spus Vali ca Japonia este tara cu cel mai dezvoltat turism intern) si rar vezi niste turisti straini – care sunt(em) la randul lor (nostru) o curiozitate turistica pentru japonezi. 

Intrarea in castel este minunata – un zid de aparare parca desprins din povestile cu samurai si inconjurat cu un sant de aparare plin cu apa in care inoata, evident, pesti aurii. Dupa ce trecem de poarta neagra ne trezim fata in fata cu castelul alb ce troneaza sus pe deal. Unul dintre motivele faimei castelului este tocmai aceasta culoare alba – este construit numai din lemn si din gips. Toata lumea facea poze peste poze, la fel si noi – incercand sa incadram si cate un copacel frumos impestritat de toamna. Un grup de japonezi au rugat-o pe Miruna sa le faca o poza (probabil ca i-a impresionat, la cat e ea de frumusica ;-) ). Mergand catre deal am dat peste casa de bilete si punctul de intrare in castel, de altfel. Am lasat o parte din haine intr-un dulap, pentru ca era soare si destul de cald.

Am trecut de poarta interioara, iar acolo surpriza! O gheisa statea sa se pozeze cu turistii. Nu numai atat, insa erau acolo doi oameni (un tip si o tipa), care aveau lipit pe spate un afis: Photo Clicker. Iti luau zambind aparatul foto, tu te duceai langa gheisa, iar ei iti faceau cateva poze cu aparatul tau. Pe langa bucuria de a ne fotografia cu cineva costumat in gheisa, ne-a surprins job-ul acelor oameni – folositor si totusi nu de care sa nu te poti lipsi in acelasi timp, dar ca si in cazul celorlalti employed-unemployed din Japonia e mai bine decat sa cerseasca sau sa fure pe strada. In plus, oamenii acestia isi iau slujbele in serios si le fac cu constiinciozitate, chiar daca in realitate nu inseamna mare lucru. Uimitor si inspaimantator in acelasi timp. De altfel aveam sa ne mai gandim la asta de fiecare data cand vedeam in metrou hoardele de corporatisti ducandu-se sau intorcandu-se de la lucru. Vali ne spusese ca japonezii sunt invatati din scoala sa-si faca treaba cat mai bine cu putinta, pentru ca ei reprezinta o rotita mica din angrenajul societatii, astfel ca daca nu-si fac treaba bine, atunci societatea nu mai functioneaza cum trebuie. Nu spun ca este rau acest lucru, dimpotriva, datorita acestui fapt au ajuns unde au ajuns, dar cu toate astea mi se pare ca un om caruia i se da orice treaba si nu cracneste pentru ca trebuie sa o faca este de asemenea un om usor de manipulat. Poate fanatismul japonezilor din al doilea razboi mondial pornea fix din acelasi motiv. Nu stiu, este doar o presupunere. Dar sa revin la minunata Japonie de astazi si la plimbarea noastra.

Curtea interioara este strajuita de ziduri prin care se poate merge si pe care le-am si vizitat. In aceste ziduri se gaseau apartamentele unde samuraii si lorzii isi ascundeau femeile de navalitori, iar tot aici erau diverse sisteme de aparare – usite si ferestruici secrete de unde se tragea cu sageti, se arunca apa sau ulei clocotind.

Dupa ce am vizitat zidurile, in care nu am putut intra incaltati, astfel ca ni s-au dat pungute in care sa ne caram incaltarile, ne-a luat inca vreun sfert de ora ca sa reusim sa o incaltam pe Mirunica, inainte sa pornim prin labirintul de alei ce duc la castel. Sistemul de aparare al castelului este foarte complex, astfel ca aceste alei sunt menite sa-i incurce pe navalitori si sa-i duca in multe locuri fara iesire de unde puteau fi nimiciti mai usor. In acest labirint am gasit un copacel inflorit. Toata lumea se minuna si zicea intruna: Sakura! Sakura!. Drept urmare am crezut ca este un cires inflorit, desi parea cam ciudat ca doar eram in noiembrie. Totusi, dand vina pe clima calda, i-am crezut. Tot dand tarcoale castelului incercand sa gasim intrarea am dat nas in nas cu un ninja. Cand ne-a vazut, simtul onoarei l-a obligat sa scoata o sabie si sa i-o dea Mirunei inainte sa porneasca la lupta. Am facut cateva poze, dupa care am admirat zidurile in forma de evantai care aveau un rol dublu: sa sustina structura castelului si sa faca mai greu asaltul atacatorilor.

 

Aceste ziduri mai au o poveste interesanta: in tinutul acela nu se prea gaseau pietre, astfel ca oamenii simpli au donat din pietrele lor pentru a se construi aceste ziduri. Este amintita in special povestea unei vaduve care a donat piatra de mormant a sotului ei. Ajunsi fix in fata castelului o japoneza draguta s-a oferit sa ne faca poze. Amabilitatea asta a lor este dezarmanta si totusi binevenita. Intr-un tarziu am gasit intrarea in castel si, dupa ce ne-am descaltat, am pornit sa-l vizitam si in interior. Castelul efectiv are cinci etaje, fiecare cu destinatia lui. Am putut admira locul unde erau vechile toalete, armele samurailor, ascunzatori, dormitoare, iar la ultimul etaj, un templu. Se pare ca inainte de a fi construit castelul pe acel loc se afla un templu, care a fost stramutat. Totusi, pentru a nu supara zeii, l-au reabilitat in interiorul castelului, la ultimul etaj. De la ferestre am admirat intregul orasel, care, presarat cu delusoare si spatii verzi arata absolut superb. La coborare am vazut macheta castelului si un model al intregului schelet din lemn. In anii saizeci palatul a fost refacut folosindu-se metodele traditionale de constructie, la fel ca in cazul tuturor obiectivelor vechi din Japonia.

Incaltarea s-a dovedit iarasi o treaba dificila, dar ca de obicei, am dovedit-o. Urmand traseul descris in ghid am dat peste Harakiri-maru, adica locul unde se facea sepuku. Era un loc unde se putea scurge sangele si sterge usor urmele. De asemenea, avea si un loc pentru privitori, ca un fel de auditorium. Cum ar zice un prieten, japonezii sunt practici si cand vine vorba de moarte. Apoi am dat peste un put care are o poveste cu o fantoma – nu foarte interesanta totusi. Ne-am desprins cu greu de palat – am iesit mai mult cu spatele, tot facand poze. Undeva inspre iesire, cat asteptam sa iasa Miruna de la toaleta, am fost atacat pe neasteptate de o pasare.  

S-a invartit de cateva ori deasupra capului meu ciripind suparata, dupa care s-a infipt in puloverul meu de cateva ori, cu forta. Pana la urma a plecat, speriata de mainile mele care se agitau amenintator. 

La magazinul de suveniruri de la iesire nu am gasit mare lucru de cumparat – chiciurile obisnuite – in schimb imi doream tare mult sa-mi cumpar un ceai de la automatele de bauturi. M-am tot codit ce sa iau, iar in final, cand am ales, mare mi-a fost surpriza sa descopar ca luasem ceai cu lapte. Pana la urma tot l-am baut dar mai greu.

Totusi trebuia sa ne grabim pentru ca in curand se intuneca (era aproape ora patru) si mai aveam de vizitat gradinile Koko-en – locul unde se strangeau samuraii inainte de lupta. De asemenea, aici unii dintre ei chiar traisera. Gradinile sunt superbe, impartite in arii cu diverse motive printre care sunt raspandite pavilioane cu fel de fel de intrebuintari. Intr-unul are loc ceremonia ceaiului, dar fiind destul de tarziu era inchis. Apa si pestii sunt omniprezenti, iar rosul de foc al copacilor este atat de bine pus in valoare de reflectoare incat nu-ti vine sa crezi ca sunt reali. Am plecat tristi din gradini – daca ar fi fost dupa noi nu am mai fi plecat de acolo. In drum spre gara am gasit un restaurant cu motive italiene, in care ne-am luat vreo trei portii de mancare, astfel ca a fost una dintre putinele dati cand am mancat in Japonia si am reusit sa ma satur.

 

   

Am luat Shinkansenul spre Kobe. In gara din Kobe ne asteptau Vali si Raluca. Veseli si voiosi ne-au luat si ne-au dus prin niste pasarele futuriste, pe langa niste cladiri colorate, pana am ajuns la o statie de telegondola. Gondola ne-a urcat sus pe un munte in parcul Nunobiki Habu-koen. De sus am putut admira orasul Kobe, golful si imprejurimile lui. Pentru cine nu stie, in 1995 zona a fost devastata de un cutremur care a daramat practic tot orasul. Ei bine, acum Kobe straluceste la propriu. Totul este nou-nout, cladirile, pasarelele, autostrazile, garile, liniile de tren au fost reconstruite si parca sunt scoase din cutie. Pentru noi - care venim dintr-o tara in care in treisprezece ani nu s-au construit nici macar doua sute de kilometri de autostrada – pare de necrezut. Si intr-adevar, Kobe este un oras incredibil, pulseaza de viata mai tare decat oricand, fiind una dintre cele mai cosmopolite arii urbane din zona.

Am coborat muntele pe jos, prin parc. Am admirat intruna panorama Kobe-ului si am facut poze copacilor rosii. Am intrat intr-un pavilion “al ierburilor”, unde erau expuse tot felul de mirodenii, dar unde cresteau si tot felul de plante exotice, de sera, intr-un cadru evident foarte studiat si aranjat, cu apa si pietricele.

Iesind din parc, ne-am indreptat catre centrul orasului. Acolo aveam sa ne intalnim cu un grup de romani care studiau in Japonia. Intalnirea a avut loc intr-un bar, Hobgoblin – plin de americani in special. Aveau si o formatie care canta hituri clasice, precum “Bohemian Rapsody” sau “Hit the Road Jack”, iar atmosfera era chiar placuta. Fumul dens de tigara te facea sa-ti amintesti bine de tot de barurile europene. Oamenii cu care ne-am intalnit pareau de treaba si destul de simpatici, dar nu poti sa-ti faci o parere pertinenta dupa o intalnire de cateva ore. Totusi intalnirea cu ei mi-a adus aminte de Tarragona si de perioada cand imi faceam doctoratul acolo… Cu o urma de melancolie am plecat catre casa Ralucai, pentru ca ochii ne usturau ingrozitor de la fum, iar oboseala ne ajunsese destul de tare.

Am plecat cu trenuletul de jucarie, Hankyu, dar totusi distanta fiind destul de mare, am facut vreo ora si jumatate. Raluca si cu Vali au ajuns la vreo zece minute dupa ce ne-am culcat, pasind incet si vorbind in soapta ca sa nu ne trezeasca. Astfel s-a mai incheiat inca o zi in tara soarelui-rasare.