Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 1. Prima oprire: “fuckin’ Bruges”

Iata, un nou an a trecut, astfel ca o noua vacanta “mare” isi face loc in paginile acestui blog. Ca si vacanta din Japonia, si aceasta va avea mai multe episoade, astfel ca stati pe aproape, dragii mei, intreaga vacanta se lasa povestita incetul cu incetul. Ar mai trebui sa adaug ca protagonistii acestei vacante am fost noi, adica Miruna si cu mine impreuna cu parintii Mirunei.

Plecarea din Bucuresti era programata in duminica de 6 septembrie, dis-de-dimineata, pe la ora 7. Am plecat pe o vreme de toamna inciudata, care de-abia asteapta sa-si intre in drepturi. Pe scurt, ploua cu naduf si era frig. Totusi, imbracati mai mult varatec, ca niste vrajitori care incearca sa goneasca spiritele rele speriindu-le, am decolat spre Bruxelles. Taromul s-a ridicat la inaltimea premiului primit in 2008, de cea mai buna companie aeriana europeana, atat prin micul dejun cald, cat si prin calitatea serviciilor (stiu, pare ciudat sa spui asa ceva despre o companie romaneasca, dar e intru totul adevarat). In capitala Belgiei vremea nu era cu mult mai buna, dar macar nu ploua, iar pe ici pe colo se puteau chiar intrezari cateva raze de soare. Mai intai am gustat din placerea de a fi cetateni ai Uniunii Europene, pentru ca am suntat coada cea mare de la controlul pasapoartelor unde erau numai asiatici si americani. Apoi, inarmati cu gramajoara noastra de valize am luat trenul spre Bruxelles Centraal. Din Bruxelles Centraal am tarat bagajele pe niste scari (se pare ca belgienii astia nu le prea au cu scarile rulante la coborare si foarte putin cu lifturile) ca sa schimbam peronul si sa luam trenul catre destinatia noastra finala din ziua aceea, anume Brugge (sau Bruges in franceza – de fapt asa ii voi spune de acum inainte). De la biroul de informatii turistice din gara m-am ales cu doua lucruri: unul este o harta impreuna cu un ghid al orasului, iar al doilea informatia cum ca filmul “In Bruges” (daca nu l-ati vazut, trebuie neaparat sa puneti mana pe el) cu Colin Farrell si Ralph Fiennes a facut reclama destul de buna orasului, pentru ca numarul de turisti a crescut simtitor de la lansarea filmului – informatia asta era afisata impreuna cu dvd-ul continand filmul in biroul de informatii turistice. Nu a trebuit decat sa iesim din gara ca sa incep sa exclam replica preferata din film: “FUCKING BRUGES!” (cu fucking pronuntandu-se cu accent britanic, un fel de fockin’). Nu, nu de admiratie. Se pare ca in dorinta dragilor de belgieni de a conserva orasul cat mai bine, nu i-au scos piatra cubica ce dateaza cel mai probabil din secolul al saptesprezecelea (din fericire era noastra). Drept urmare trasul bagajelor cu roti pe stradute este un adevarat chin. Pentru cei care se duc in Bruges am un sfat: luati-va bagaje cu roti foaaaarte mari sau doar rucsaci.

Am stat la un hotel micut, Leopold se cheama, asezat pe o straduta mica din spatele pietei T’Zand. In hol ne-a intampinat un catel – un boxer cu ochi blajini si foarte prietenos – care avea portretul crosetat pe o perna de la intrare. Trebuie mentionat ca ne aflam intr-o casa veche belgiana foarte cocheta.

Asta inseamna ca scara in spirala era foarte abrupta (cam asta e specificul caselor vechi din zona belgiano-olandeza). Ne-am chinuit sa caram bagajele pana la etajul doi, iar sentimentul victoriei a fost incununat de doua camere foarte dragute si ingrijite (pe paturi erau niste pernute crosetate cu numele hotelului, adica Leopold). Fereastra camerei noastra dadea chiar spre piata.

Dupa ce am desfacut un pic bagajele si ne-am schimbat de haine, am pornit-o la plimbare pe strazi. La aceasta prima plimbare de orientare am admirat intruna stilul specific al caselor lipite una de cealalta (stil ce se gaseste in mai toate orasele vechi din Flandra, Olanda, nordul Germaniei, Danemarca…), precum si cat de ingrijite sunt stradutele.

Am umblat cu ochii dupa turnul care domina orasul din piata centrala Markt. In cele din urma am ajuns in fata lui, intr-o piata plina ochi cu oameni si cu restaurante. Cum ne era destul de foame, ne-am asezat la un restaurant unde am dat peste un chelner foarte simpatic (si foarte gay). Ne-a adus mancare buna dupa parerea mea si a Mirunei (eu am mancat la antreu scoici in sos, yummy). Din pacate parintii Mirunei nu au fost foarte incantati de meniu. Din fericire s-au bucurat de o bere belgiana excelenta – Kwak – usor dulceaga si foarte tare (dupa doua beri radeam intruna) intr-o prezentare pe masura, cu pahare asezate in stative de lemn ce serveau ca manere, astfel ca tot ansamblul devenea un soi de halba. Ne-am ospatat foarte bine, am glumit cu chelnerul, asa ca ne-am ales din partea casei cu vin aux cassis, din care Mirunica a baut doua pahare ca sa se alinieze cu restul familiei la nivelul de veselie. Mai mult rostogolindu-ne decat mergand am evaluat turnul (adica pretul de intrare si numarul de trepte), urmand sa-l dovedim in ziua urmatoare. Am ajuns la unul din canale si, cum eram fix in fata unei statii de barcute, ne-am cumparat o plimbare ghidata. Plimbarea a durat cam jumatate de ora si in timpul ei am aflat lucruri destul de interesante.

Unul dintre acestea il reprezinta povestea lebedelor din parcul Minnewater. Prin secolul al cincisprezecelea, oamenii din Bruges s-au revoltat si l-au ucis pe un administrator al orasului, pentru ca acesta avea grija mai mare de lebedele sale decat de locuitorii orasului. Blazonul familiei acestuia continea o lebada – probabil avea legatura cu numele sau care in traducere insemna gat lung. “Ghinionul” locuitorilor din Bruges a fost ca acesta provenea de la curtea lui Maximilian de Austria. Drept urmare Maximilian s-a razbunat pe locuitori dand un decret cum ca acestia sa aiba grija pe vecie de lebede, astfel ca si acum acestea au un spatiu special amenajat.

Un alt lucru interesant il priveste stilul caselor. Am aflat de ce locuitorii acestor zone preferau sa-si construiasca casele mai mult lungi decat late: cu cat aveai mai multe ferestre pe fatada, cu atat plateai mai mult impozit. Deci, daca erai bastan iti puneai patul pe lat, altfel, pe lung. Poza din stanga arata sapte case una langa alta construite in stiluri diferite. Am mai vazut si atins cel mai mic pod din Bruges (si daca inca va intrebati de unde vine denumirea orasului, atunci aflati ca vine de la denumirea podurilor in norvegiana veche).

Dupa plimbarea cu barcuta, am pornit pe stradute mai putin umblate de turisti, inspre estul orasului, pana am ajuns la una din portile de intrare in orasul vechi. De acolo am mers pe marginea canalului care inconjoara zona centrala, pe o pajiste care serveste drept loc de promenada acum si pe care sunt niste mori vechi de vant.

Ne-am pozat cu ele, am incercat si cateva poze artistice cu zidurile si pavajele de pe acolo, am admirat familiile de belgieni pe biciclete, iar apoi am pornit-o catre hotel.

Am incercat sa lungim cat mai mult intoarcerea prin pietele si pe stradutele cu casute de caramida, insa pana la urma, presati de anumite nevoi ce in oras costau in jur de 1 euro, iar la hotel erau gratis, am ajuns in camere.

Desi intentia noastra initiala era sa ne odihnim putin si apoi sa iesim la o plimbare de seara, trezitul de la ora patru dimineata si-a spus cuvantul, astfel ca am cazut lati de la sapte seara pana a doua zi.

Iulie 2009 – Concertul U2 din Berlin

…Miami, New Orleans, London, Belfast and

BERLIN

a urlat intregul stadion. Ce poti sa-ti doresti mai mult, cantaret sau artist fiind, decat un stadion intreg la picioarele tale, o suta de mii de oameni care canta impreuna cu tine si stiu fiecare acord al cantecelor tale?

Avionul meu ajungea la patru si jumatate dupa-amiaza, iar pe bilet era specificata ora sapte seara ca ora de incepere. Evident, era ora orientativa a inceperii concertului formatiei de “incalzire” si anume Snow Patrol. Am ajuns mai devreme la stadion, dar m-am intalnit relativ repede cu Florin, Calina, Alpo si Adriana (pentru a nu face confuzie o voi denumi Adpo de acum inainte) la statia de S-Bahn. Imediat dupa ce am trecut de porti ne-am infipt la coada pentru cumparat tricouri si sepci cu U2. Avand coatele ascutite am ajuns repede in fata si am luat tricouri pentru mine, Florin si Calina. Dupa ce am iesit cu greu din multime am ochit o toneta cu hotdog si am infulecat rapid unul, ca deh, mancarea de pe avion nu fusese de ajuns, mai ales ca vomasem de dimineata de emotie. Ne-am asezat apoi la coada la bere si desi mai erau in fata noastra doua persoane a trebuit sa asteptam putin mai mult, mai intai pentru ca li se terminasera paharele (apropo, paharele sunt reciclabile, te costa 1 euro garantia, iar daca il duci inapoi recuperezi banutul), iar apoi berea. Intr-un tarziu am reusit sa luam berea la care ajunsesem deja sa visam (hotdog-ul de mai devreme ma uscase de sete) si impreuna cu niste cartofi pe care ii cumparase Calina si pe care i-am postit intre ea, Florin si mine au facut o masa de dupa-amiaza pe cinste.

Dupa ceva vreme ne-am despartit, ei s-au dus la locurile lor, eu la locul meu. Speram ca Sic, Orlando, Mihaela si tipa cu care veneau sa fi ajuns deja insa nu… M-am asezat la locul meu, facand in prealabil un refill la bere si am inceput sa admir stadionul. M-am uitat dupa Bambi si dupa Adriana (cam stiam in ce parte aveau locurile), dar nu am reusit sa-i zaresc.

Am cazut un pic in visare admirand scena imensa care efectiv iti taia rasuflarea, cand simt ca ma trage cineva de mana. Ma intorc, era Adriana. Cica incercasera sa tipe la mine, sa ma sune pe mobil, ba chiar ma uitasem inspre ei, dar evident, nu-i vazusem. In sfarsit, in timp ce vorbeam cu Adriana (ah, Snow Patrol incepusera deja sa cante) a aparut si restul gastii. Ne-am pupat, ne-am salutat, ne-am foit, unii s-au dus dupa bere, altii dupa tricouri si sepci, in sfarsit, ca la concert… Snow Patrol au cantat frumos si au plecat in aplauzele multimii, iar acum era doar o muzica de fundal in surdina.

Aproape se facuse opt si jumatate, iar multimea nu mai avea rabdare. Au inceput fluieraturi, tipete, aplauze, insa U2 tot nu apareau. Au inceput valurile – un efect foarte foarte frumos, mai ales cand participi la el. Tot stadionul se transformase intr-un vacarm. Pe la noua fara zece volumul melodiei de fundal a crescut. Era Helloween (sau David Bowie - e neclar, ca vocile sunt foarte apropiate) cu melodia Space Oddity.

“This is ground control to major Tom…”

Era clar ca trebuiau sa apara din moment in moment, asa ca lumea a inceput sa aplaude si sa tipe si mai tare. In cele din urma s-a oprit melodia si pe un fundal “angelic” a pasit pe scena Larry Mullen. S-a dus tacticos la tobe, s-a instalat si a inceput sa bata ritmul melodiei “Breathe”. Din stanga si din dreapta si-au facut aparitia Adam Clayton si The Edge, iar din spatele bateriei a aparut tantos Bono. Isterie generala, lumea aplauda intruna si melodia curgea perfect… Dar nu perfect in sensul ca suna ca in studio. Nuuuu… Stiam ca muzica lui U2 respira si trebuie lasata libera, astfel ca pe stadion suna mult mai bine decat in studio, insa pana acum stiam doar teoretic lucrul asta. Acum il traiam. Si intr-adevar, pot spune ca asa este.

Daca imi este permisa o paralela cu o afirmatie din filmul Trainspotting, in care Mark Renton (aka Ewan McGregor) descrie senzatia oferita de droguri in felul urmator: “Ia cel mai tare orgasm pe care l-ai avut, inmulteste-l cu o mie si tot nu se poate compara” (cu senzatia data de droguri), atunci as spune ca daca iei cea mai buna melodie a lui U2 inregistrata vreodata in studio, inmulteste-o cu o mie (nu stiu cum, dar s-o gasi o cale) si tot nu se poate compara cu U2 in cantand in concert.

Revenind, mai intai si-au promovat noul album, cum era de asteptat. Totusi, in concert chiar a inceput sa-mi placa albumul (unele piese mi se pareau bune dinainte, dar live suna monumental). Nu pot spune cat de bine a sunat Get on Your Boots din tobele africane ale lui Larry, cu care s-a plimbat in jurul scenei. Dupa un magnific Magnificent au cantat si de pe albumele mai vechi.

Partea foarte buna este ca fiind in Berlin, unde au compus Achtung Baby (din care s-a nascut inspiratul Zooropa), U2 au cantat trei melodii de pe acest album. Mi-a placut foarte tare Angel of Harlem si faptul ca nu au evitat “insuccesul” Rattle and Hum. Ce nu mi-a placut a fost ca n-au cantat nimic de pe Pop. Orisicat, lasand asta la o parte, dupa parerea mea concertul a fost o culme continua. Poate un varf mai distinct a fost “Stay (faraway, so close)” cantat unplugged. Acesta a fost momentul in care mi s-au risipit toate temerile privind vocea lui Bono. Melodia a fost cantata sublim, iar faptul ca a fost primul concert din acest tur la care au inclus-o in lista de piese a facut momentul cu atat mai special. Eu unul am fost emotionat pana la lacrimi. Si apropo de emotii, in apropierea scenei lesinurile se tineau lant. Concertul a continuat, iar finalul a fost cantat de intreg stadionul:

One love,

One life,

When it’s one need

In the night.

One love

We get to share it

Leaves you baby

If you don’t care for it…

S-au intors pentru trei melodii la bis, Ultraviolet (pentru care Bono si-a luat geaca cu neoane), nemuritorul With or Without You si, ca sa dovedeasca ca totul este ciclic au incheiat cu o melodie de pe noul album, Moment of Surrender. Dupa care s-au dus… Si parca durase o clipa tot concertul. Nu mi-a venit sa cred cat de repede a trecut. Timpul asta nu este deloc cinstit cu noi.

Oricum, plecasem la concert fara foarte mari sperante in privinta performantei muzicale (daca imi este permis), insa cu mari asteptari in ceea ce priveste show-ul. Din fericire tot concertul a fost absolut monumental si pot spune cu mana pe inima ca este cel mai bun concert la care am fost si la care voi mai merge vreodata. Probabil ca in timp amintirea se va estompa si va aparea alt concert care sa concureze, insa in momentul de fata nu, nu cred asa ceva.

Am sa povestesc un pic si de after-concert, cand am reunit grupurile de prieteni si ne-am indreptat catre un bar. Dupa poticniri si inghesuieli in s-bahn am coborat la o statie, Savignyplatz. Acolo trebuia sa ne intalnim cu un amic de-al lui Sic, Gabi. L-am asteptat aproximativ trei sferturi de ora pentru ca nu nimerise statia in care sa schimbe linia. In sfarsit, am ajuns intr-un tarziu in bar, am baut, ne-am veselit, Sic, Orlando, Mihaela & Comp au plecat primii, iar noi am mai tras de beri pana aproape de ora trei cand se inchidea metroul.

Am pornit catre casa, adica catre apartamentul (e doar o locuinta temporara, insa e foarte cocheta, in stil vintage) unde stateau Florin si Calina ca sa ne culcam. Am reusit sa ne culcam abia pe la ora patru (eu adica) sau patru si jumatate, cand incepuse sa se lumineze de ziua.

Plimbarile din zilele urmatoare au fost foarte agreabile si placute la gust ;-) dar pastrez povestea acestor locuri pentru o data cand voi merge impreuna cu Mirunica special pentru vizitarea lor.

Noiembrie 2008 - Japonia - 14. Ultima zi si plecarea

Iata ca a venit si ultima zi in Japonia. Destul de repede as zice. Totusi, ca sa fiu corect suta la suta, in aceasta ultima postare este vorba despre doua zile: ultima zi plina petrecuta pe taram japonez si ziua plecarii noastre. Dar sa incep…

Sambata….

Auzisem si citisem multe despre faimoasa piata de peste din Tokyo, denumita Piata Tsukiji, astfel ca pentru ultima zi am planuit ca acesta sa fie unul din locurile in care sa mergem. Trebuie stiut ca pentru a te bucura de ceea ce-i este caracteristic pietei de peste, trebuie mers acolo dimineata. Ideea este ca dis-de-dimineata are loc licitatia pentru pestele proaspat sosit de la pescari in cursul noptii. Ne-am trezit destul de devreme (parca pe la cinci), insa am ajuns in piata abia pe la ora sapte. Licitatia se terminase, dar piata era un furnicar: oameni carand lazi de colo-colo, masinute electrice pline cu peste, multa galagie si miros de peste si fructe de mare. Ne-am dus catre locul unde se tine licitatia in speranta ca mai prindem ceva, dar fara succes. Totusi, spectacolul oferit de restul pietei era fascinant: varietati nenumarate de caracatite, crabi, homari, scoici de toate felurile, alge, icre si bineinteles, peste erau insirate pe tarabele vanzatorilor foarte preocupati sa-si vanda marfa. Piata nu este curata deloc - ar fi si greu sa mentii curat asa ceva, dar asta nu inseamna ca este neigienica.

Oricum, plimbandu-ne (ca turistii) printre tarabe, am fost imbranciti de multe ori de indivizi care (culmea!) chiar aveau treaba si nu puteau sta dupa noi sa fotografiem sau sa admiram peisajul. Tot asa era sa fim accidentati de masinutele electrice care zumzaiau de colo-colo. Senzatiile tari nu s-au oprit aici: la un moment dat, un nene vanzator pe langa care tocmai treceam, a smuls brusc un satar, a saltat dintr-un bazin un peste care dadea vesel din coada si l-a decapitat dintr-o miscare, fix in fata noastra. Involuntar Miruna a tras un tipat. Nenea s-a uitat foarte urat la ea, asa ca am luat-o din loc repejor, pentru ca satarul ii zabovea inca in mana. Mergand mai departe, am dat peste niste toni imensi… Frumosi pesti, chiar si morti. Daca scapi de plasele pescarilor, cred ca e misto sa fii ton, pentru ca nu prea ai alti dusmani in ocean. Si in plus, chiar daca esti prins, esti in continuare admirat si laudat pentru gustul minunat.

Dar sa trecem mai departe… Dupa ce am colindat si pozat in lung si-n lat cat am putut din piata, am luat-o spre iesire. Catre iesire, dupa ce treci o strada, sunt restaurante care vand sushi. Vali ne-a spus ca acolo este cu siguranta cel mai bun sushi din Japonia (una din conditiile esentiale pentru sushi este sa fie proaspat – iar mai proaspat decat in piata de peste nu se poate decat pe pescadoare cred) si ca sa incercam. Eh, am fi incercat, daca nu ar fi fost atat de mare aglomeratia. Fiecare restaurant era burdusit de oameni, iar la iesire era o coada imensa de oameni care isi asteptau randul. N-am mai vazut asa ceva undeva, deci pot sa confirm ceea ce a zis Vali, fara a gusta sushi-ul: acolo se serveste cel mai bun sushi din Japonia.

Am parasit Piata Tsukiji (apropo, am spus ca este cea mai mare piata de peste din lume? Sau ca frigiderele sale pot adaposti mancarea pe o saptamana pentru intreaga zona metropolitana Tokyo (adica pentru circa treizeci de milioane de locuitori)? Sau ca un ton poate ajunge sa coste la licitatia din piata si aproape o suta de mii de dolari? Daca nu am zis, atunci spun acum), iar urmatoarea oprire pe lista “to do”-urilor erau gradinile imperiale (ultima data cand incercasem sa le vedem ne fusese inchisa poarta in nas). Totusi, nu am plecat direct intr-acolo, ci am mers pe jos pana la sediul Sony din Ginza. Am admirat peisajul Tokyo-ului si am facut cateva poze (absolut din intamplare am prins si un Teatru Noh – anume teatrul Kabuki-za), dupa care am luat metroul pana la gradinile imperiale.

La intrarea in gradini eram noi si o gasca de turisti japonezi batrani care vorbeau si radeau impreuna cu paznicii. Cand s-au deschis portile, au dat toti navala inauntru si s-au facut nevazuti pe alei inainte sa ne dam noi seama ce se intampla. Ne-am plimbat prin parculet (pentru ca in realitate este un parc), dar parca nu am fost atat de impresionati ca in alte locuri. Cele mai interesante chestii ni s-au parut o viespe mare pe care am vazut-o pe o floare si vechile cazarme ale samurailor.

In cele din urma ne-am asezat pe o banca in fata unei ruine (reminescente a vechii cetati) si am asteptat cu fata la soare sa ne sune Valos. Ramasese ca ne suna cand se trezeste ca sa incercam sa mergem la un magazin ca sa cumparam un kimono pentru o colega de-a mea de serviciu. Intr-un tarziu inevitabilul s-a produs si Vali ne-a sunat.

Bucurandu-ne pentru una din ultimele dati de minunatul sistem de transport in comun al Tokyo-ului, am luat trenul pana in Shinjuku, unde ne dadusem intalnire. Nu mai tin minte prea bine daca tot acum ne-a ajutat Vali sa ne rezervam locuri la trenul pana la aeroport sau a fost alta data cand am fost impreuna la agentia de bilete din Shinjuku. As inclina sa cred ca totusi a fost acum. Orisicat, ne-am dus intr-un soi de mall de la etajele inferioare ale unui zgarie-nor, cam pe langa primarie. Acolo aflase Valos ca s-ar afla un magazin prestigios de kimono-uri. Intr-adevar, am gasit magazinul – foarte fancy – a trebuit sa ne descaltam la intrare. Cei de la magazin au fost foarte incantati sa-l auda pe Vali vorbind japoneza si i-au spus ca avusesera o strangere de inima cand ne-au vazut, ca nu prea stiau cat de bine se vor intelege cu noi. Aici ma voi opri un moment si ii voi face reclama lui Valos: daca aveti nevoie de un translator sau un ghid pentru Japonia, puteti apela la el oricand! Daca nu sunteti prieten cu el, atunci sa stiti ca are onorarii foarte convenabile pentru cunostintele sale: vorbeste japoneza aproape la perfectie si cunoaste si locurile foarte bine! Revenind insa, magazinul era superb, avea materiale si accesorii pentru kimono-uri, vanzatoarele erau foarte amabile, dar preturile erau mari de tot. Cel mai scump kimono costa aproximativ zece mii de euro. Vazand ca ne tot codim, vanzatoarele au propus sa o imbrace pe Miruna in kimono. Evident ca Miruna a fost de acord, de fapt ea isi dorea asta de cand venisem in Japonia. Doua vanzatoare au inceput sa roiasca in jurul ei si dupa circa cincisprezece minute (a fost varianta rapida de imbracat – fara nu stiu ce haine si doar prinzand funda la spate, nu legand-o) era infasurata intr-un kimono de toata frumusetea! I-a placut atat de mult ca nu prea ar mai fi vrut sa il dea jos si as fi fost de acord cu ea daca nu ar fi costat vreo trei mii de euro.

Orisicat, ca sa fie gata, dura aproximativ o luna, pentru ca trebuia cusut, ajustat la marimile ei, etc… Vanzatoarele ne-au adus un catalog cu kimono-uri gata facute (pentru nu stiu ce eveniment al lor) si care erau mai ieftine, adica, de la cateva sute la vreo o mie – o mie cincisute de euro. Totusi, fiind mai scumpe (am sunat-o pe colega mea desi in Romania era cinci dimineata) decat ne asteptam, nu am cumparat nimic.

Am decis de comun acord sa cautam ceva de mancare asa ca am colindat noi ce am mai colindat si am dat peste un restaurant de sushi, in care am intrat si ne-am asezat la “bar” – doar ca in fata noastra nu erau barmani, ci bucatari de sushi. Drept urmare in timp ce am mancat am vazut “pe viu” cum e facut sushi-ul. Dupa aceasta masa foarte buna am pornit inspre casa, iar in drum am dat peste gogoseria aceea unde era mereu coada. Iata ca acum coada era mai mica, asa ca manati de curiozitate, ne-am asezat. O tanti angajata a gogoseriei impartea pliante cu “meniul” si zbiera ceva. Noroc cu Valos (iata, din nou), care ne-a tradus ca cei care doresc un carton gata facut cu gogosi sa intre in fata.

Acest carton era un fel de mix cu toate soiurile de gogosi pe care le vindeau, asa ca am acceptat. Am intrat, am platit, am luat cartonul cu gogosile fierbinti si am intins-o. Ajunsi pe podul de deasupra liniilor de tren din fata magazinului Tokyu Hands, ne-am ales fiecare cate o gogoasa si am inceput sa molfaim. Am fost placut impresionati de acele gogosi, dar trebuie sa recunosc, nu dati pe spate. Mancati si linistiti ca ne-am mai satisfacut o curiozitate, ne-am dus acasa pentru a trage un binemeritat somn de dupa-amiaza.

Pe la ora cinci dupa-amiaza, Vali a plecat la o receptie de la ambasada (nu mai stiu daca era ambasada Romaniei si receptia era cu ocazia zilei de 1 Decembrie sau era vorba de alta ambasada si alta ocazie – ma voi lamuri si voi reveni cu detalii), iar noi am plecat spre Roppongi Hills. Miruna a tinut sa merg si eu, pentru ca ei ii placuse foarte mult (reamintesc ca fusesem doborat de raceala atunci cand s-a dus ea impreuna cu Vali). Am stat la o mare coada ca sa urcam pe terasa, dar in cele din urma am reusit. Destul de infrigurati din cauza vantului, am admirat metropola de sus cat am rezistat de mult. Panorama era magnifica – orasul era luminat foarte frumos si ne emotiona destul de tare. Din pacate, sentimentele de acolo nu pot fi redate in cuvinte sau in imagini.

In cele din urma am coborat de pe cladire la etajul “de belvedere”, adica de unde poti admira panorama la adapost, dinauntru. Acolo erau tot felul de aranjamente – chiar si un “brad de Craciun” facut numai si numai din crini. Mireasma te dadea pe spate la propriu. Apoi ne-am asezat pe o bancuta… Stand si admirand luminile orasului ce parca nu se mai termina, ne-am dat seama ca era ultima seara acolo… Melancolia ne-a cuprins pe amandoi si ne simteam acum atat de departe de lumea aceea, desi eram in mijlocul ei, desi pe langa noi treceau tineri si oameni ce lansau un suvoi de exclamatii incantate, desi intr-un fel ne doream tare mult sa facem parte din ea si sa nu trebuiasca sa ne intoarcem “maine” acasa. Am stat si am stat si am stat… si o vreme n-am zis nimic… o alta vreme ne-am ciondanit un pic pentru ca nu stiam asupra cui sa ne indreptam supararea… apoi ne-am gandit ca ar fi o idee buna sa facem o plimbare cat mai lunga pe jos. Si am plecat.

Un lucru curios - la iesirea din cladire am gasit o sculptura cu un paianjen urias pe care o mai vazusem si in Bilbao cu doi ani inainte. Am plecat din Roppongi pe langa barul si clubul de karaoke unde fusesem cu Vali cu o seara inainte si am continuat de-a dreptul. Am trecut pe langa un sediu IBM, pe langa ambasada Rusiei si am ajuns la Tokyo Tower – acea copie grosolana a Turnului Eiffel. Nu a fost greu sa rezistam tentatiei de a ne urca, asa ca am mers mai departe. Am trecut pe langa un mic templu destul de impodobit, am continuat sa mergem si am ajuns la o statie de Yurikamome (adica acel tren fara conductor cu care mai fusesem in Odaiba). Am luat trenul, am mers pana in Odaiba si ne-am intors. Dragut a fost ca la intors trenul a avut conductor. Cred ca din cand in cand mai trece cineva sa dea la manete, nu lasa chiar mereu totul in seama calculatoarelor. Dupa aceasta plimbare am decis sa punem punct serii si sa mergem acasa la Vali.

Ajunsi acolo ne-am apucat sa impachetam. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam sa fi strans atatea cadouase, pliante si alte prostioare in toata sederea noastra in Japonia. Totodata trebuie sa recunosc ca Mirunica este o adevarata artista la facut bagaje. A reusit sa impacheteze absolut tot si sa inchida bagajele fara sa fie nevoie sa ne suim pe ele. Ultima noapte a fost neplacuta: am adormit greu si ne-am trezit si mai greu.

Duminica…

Cu toate ca avionul nostru decola la ora doisprezece a trebuit sa plecam de dimineata, pentru ca de obicei trebuie sa fii in aeroport cu doua ore inainte de decolare si in plus, pana la aeroport se fac circa doua ore si un pic. Deci pe la sapte si jumatate am luat-o din loc cu zgomot, cu huruit de roti de bagaje adica. Traseul? Simplu: cu metroul de la Nakano-simbashi pana la Tokyo Station. Cu trenul de la Tokyo Station pana la aeroportul Narita.

La check-in-ul din Narita am avut primul semn al intoarcerii acasa: un cuplu de romani stransesera un purcoi de bagaje (aveau chiar si niste undite de trei metri) si negociau ca sa plateasca mai putin overweight. Ghinionul a facut ca in avionul acela urias (pentru ca Airbusul A340 este destul de mare) sa stea in fata noastra alti trei romani, foarte vorbareti (am aflat fara sa dorim ce au vizitat, ce si unde au mancat) si “spirituali” care credeau ca avionul este al lor, iar stewardesele servitoarele. Am inceput sa ne dezmortim simturile incet-incet si sa intelegem ca acestea sunt primele palme ale revenirii la realitate. Mai erau elemente totusi care ne tineau in vis: langa noi statea o ghida japoneza care (dupa cum am vazut pe biletele pe care le tinea in mana) mergea intr-un tur al Italiei cu un grup de compatrioti de-ai sai. La un moment dat acea ghida a plecat sa le spuna ceva turistilor si si-a lasat geanta (Louis Vuitton) deschisa complet langa noi. Am putut zari cele doua mobile, portofelul cu bani si cu cartile de credit si toate biletele de avion ale turistilor. Saraca de ea! De unde pleaca! Cel putin bine ca nu vine in Romania, ne-am gandit.

Editare ulterioara: In avion am vazut doua lucruri inedite. Avionul mergea spre vest, pe deasupra Siberiei, chiar la limita dintre noapte si zi, astfel ca daca te uitai pe ferestrele din partea dreapta a avionului vedeai noapte, iar in partea stanga lumina soarelui sau un soi de rasarit. Alt lucru dragut a fost la aterizare. Fiecare scaun avea "media center" cu jocuri, muzica, filme, dar pe care puteai vedea si deplasarea avionului in timp real si ce filmeaza doua camere video plasate in fata si sub avion. La dus au inchis camerele la aterizare, dar acum le-au lasat deschise, astfel ca am putut vedea aterizarea - apropierea de pista, apoi corectarea traiectoriei din cauza vantului lateral, aterizarea propriu-zisa si apoi manevrele de taxi. A fost prima aterizare pe care am vazut-o "in direct" din avionul in care ne aflam.

Am schimbat avionul la Helsinki cu unul care parea de jucarie, la cat era de mic. La Otopeni prima problema a fost ca un bagaj fusese pierdut la Helsinki (din fericire in seara urmatoare ne-a fost adus). Lucrul care ne-a adus insa la realitate ca ne-am intors a fost coada pentru plata parcarii: tocmai se instalasera (sau devenisera functionale) acele automate pentru plata. Bineinteles ca romanii habar n-au sa foloseasca asa ceva si injura (“…pe agentul sanitar: [… ] ce-ai cu noi ba, pentru ce sa dam cu var?”).

Senzatia finala a fost ca am aterizat de undeva din viitor in evul mediu… Iar apoi ne-am trezit acasa.

-----

Epilog: Aceasta a fost aventura noastra in Japonia. Pana la impresiile din urmatoarea vacanta interesanta, va multumim pentru atentie si va spunem la revedere !

Miruna si Radu