Eu am tinut neaparat sa imi incep ziua cu un ceai si un croissant (de fapt doua) la braseria din colt. Ceea ce am si facut in timp ce ceilalti se pregateau .
Ne trezisem ca niste adevarati turisti, adica dis-de-dimineata, ca sa fim printre primii care se aseaza la coada pentru turnurile de la Notre Dame. A fost nostim ca dupa ce au deschis, ne-au lasat sa intram doar pana la magazinul de suveniruri, unde ne-au pus sa asteptam ceva vreme. Evident ca nu am cumparat nimic. In schimb am fost primii care au zbughit-o pe scari in sus atunci cand ne-au lasat.
Am urcat pana in clopotnita, am admirat garguii si acoperisurile din Paris, ne-a batut vantul si ne-am bucurat de inceputul unei zile insorite.
La coborare, pe una dintre scarile spiralate am speriat-o pe Mirunica (intentionat, am facut ca un monstru), chestie care pe mine m-a distrat teribil, insa pe ea nu prea. Totusi, am ramas bine-dispusi si am pornit-o mai departe. 
Bine, nu am ajuns prea departe, ci doar pana la Sainte Chapelle, care nu cred ca este la mai mult de trei sute de metri distanta. Din prea mult simt de raspundere am stat la o coada mai mare decat ar fi trebuit, dar esential este ca pana la urma am ajuns inauntru, nu mai inainte de a trece printr-un filtru de securitate (deh, intram in curtea Palatului de Justitie) la care a trebuit sa ne scoatem tot maruntisul din buzunare ca sa nu piuie. Am vizitat catedrala dispusa poate in mod ciudat pe doua nivele si am admirat vitraliile faimoase citind povestea lor de pe mapele scrise intr-o gramada de limbi. Dupa ce am iesit am cochetat cu ideea de a intra si la Conciergerie, insa in cele 5 minute cat am stat acolo coada nu s-a miscat deloc.
Drept urmare am traversat Sena, si am luat-o catre Pantheon pe acelasi bulevard Saint-Michel ca si cu o seara inainte. De data asta vanzatoarea a fost amabila si i-a vandut Mirunei cizmele pe care le vazuse cu o seara inainte. 
Si, ca sa fie sigura, a cumparat doua perechi. Cu sarsanalele dupa noi am ajuns si la Pantheon, iar vizita a fost impresionanta. Pe mine m-a fascinat cel mai mult Pendulul lui Foucault, despre care citisem mult (chiar si cartea lui Umberto Eco), insa nu este acesta singura atractie. Pe langa multele sculpturi si monumente ce rememoreaza momente din istoria Frantei, mai este cripta, unde sunt pastrate ramasitele unora dintre cele mai mari personalitati franceze. Am vazut mormintele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas – tatal, Jean Jaques Rousseau, precum si pe cel iradiat al lui Marie Curie. Dar destul despre morti acum.
Iesind de la Pantheon am mers catre Hotelul Invalizilor, caruia i-am dat ceva tarcoale pana sa gasim mormantul lui Napoleon. Ceea ce mi s-a parut incredibil (iarasi vorbesc despre morti), este ca Napoleon a lasat cu limba de moarte sa fie inmormantat in 3 sarcofage aflate unul in celalalt. Sa fie oare semnul unei frustrari? Sa fi incercat sa cultive 
Napoleon un altfel de simbol falic, gandindu-se la viata de dupa moarte? Cum ar fi o discutie intre Napoleon si o alta moarta: “Ia uite ce cosciug mare am, ce zici?” (si ii face cu ochiul). Oricum, m-am luat cu vorba si nu am povestit ce se intampla la Hotelul Invalizilor. Acest stabiliment avea rolul de spital si azil pentru veteranii de razboi. Chiar si astazi mai traiesc cativa veterani in incinta acestuia, insa principalul scop al cladirii este cultural: adaposteste 3 muzee, cam toate avand legatura cu armata. Ok, intrerup din nou firul povestirii, insa imi pare rau pentru ceea ce am spus despre Napoleon, nu am vrut sa-i intinez memoria in niciun fel. Sper ca fanii (printre care ma numar si eu) sa nu se supere, iar poporul francez sa inteleaga de gluma si sa nu ma linseze cu prima ocazie cu care as incerca sa pun din nou piciorul pe taramul lor (ceea ce s-ar intampla foarte curand, hmmm).
Vremea era din ce in ce mai frumoasa, astfel ca gradina plina cu sculpturi de la Muzeul Rodin, aflat in apropiere, a fost foarte primitoare cu noi. De altfel am si reusit sa ne intindem cateva minute la soare pe un sezlong de lemn. Gradina este amenajata incredibil de frumos, cu un gazon verde verde si cu sculpturile de bronz (nu stiu daca sunt replici sau originale) aruncate ici si colo. Trebuie spus ca acest muzeu este facut in fostul Hotel Biron, pe care Rodin l-a inchiriat si pentru care a luptat destul de mult ca sa nu fie demolat. Sculpturile expuse in muzeu sunt de exceptie, dar asta nu este o mare mirare, avand in vedere ca discutam despre Rodin. Este frumos ca sunt expuse si tehnicile de sculptura, precum si multe din modele si studii. Personal, cel mai mult si mai mult m-au impresionat sculpturile din seria Sarutul (care mi se pare ca exprima pasiunea si dragostea dintre cei doi iubiti mai bine decat o mie de cuvinte). Sunt mai multe sculpturi, studii, unele lasate parca neterminate in mod voit, dar care una peste alta sunt de un erotism si in acelasi timp de un dramatism izbitor.
Am lasat in urma Muzeul Rodin si am ponit catre Tour Eiffel, iar in drum am gasit o piata (marché, nu place), si in piata niste restaurante. Din pacate inspiratia ne-a cam jucat feste aici, pentru ca mancarea nu a fost buna, iar servirea nici atat. M-am bucurat doar de vin, iar parintii Mirunei de bere.
Coada la Tour Eiffel era evident ingrozitor de mare, asa ca ne-am decis sa mergem pe chei si sa ne plimbam cu vaporasul pe Sena. Zis si facut, ghidati in vreo cinci limbi si ascultand inregistrari de calicate proasta cu Yves Montand si Edith Piaf, am admirat malurile Senei. Acum i-am aratat Mirunei varful lui Ile de la Cité, unde imi doresc sa merg inca de prima data de cand am fost la Paris, dar nu am reusit. Imi doream sa mergem acolo ca sa stam si sa admiram vapoarele si Sena si Parisul si sa simtim un pic aerul lui boem… Aveam sa facem asta, partial cel putin, peste cateva zile.
Incheierea plimbarii cu vaporasul a dat startul goanei catre frumosul parc André Citroen, pe care, cu parere de rau spun ca l-am cam expediat. Parcul in sine nu trebuie ratat dupa parerea mea, pentru ca este un exemplu superb de peisagistica urbana (recunosc, si pe acest parc il stiu de la sora mea, Cristina).
Pe langa o serie de gradini tematice care te lasa cu gura cascata, incadrarea lui in cartierul in care se afla este admirabila, francezii dovedind ca sunt cu adevarat artisti (nu numai ca au fost, ci ca si sunt inca). Dar cum spuneam, se insera, lumina crepusculului nu ne-a lasat sa facem poze prea bune, se facuse racoare, iar mama Mirunei era imbracata destul de subtire. In plus eram cam disperati sa gasim un wc (am alergat dintr-un colt in celalalt al parcului ca sa descoperim ca cele doua wc-uri erau inchise), astfel ca nu ne-am oprit sa studiem detaliile parcului si imi cam pare rau. Dar asta este, data viitoare.
Esential este ca la statia de metrou din apropiere am gasit un wc public la care am facut coada (si s-a facut coada si in spatele nostru), pentru ca ciclurile de spalare automata ale wc-ului dureaza cam 2 minute – timp pretios pentru niste oameni presati. Linia de metrou ne ducea direct acasa, astfel ca dupa ce am petrecut vreo 45 de minute in metrou, am avut din nou sansa de a iesi pe alta iesire decat pe cea buna din Place de la Nation.
Dupa ce am dus bagajele sus si ne-am tras nitel sufletul eu si cu Mirunica am coborat la braseria din colt. Localul era foarte agreabil, era o adevarata placere sa te uiti la oameni, iar chelnerul a fost extrem de amabil si de haios (ne-am gandit noi ca astia de la periferie sunt mai simpatici decat cei din zonele turistice) ceea ce a contribuit din plin la buna noastra dispozitie si la masa minunata pe care am servit-o. Ne-am luat niste salata si un croque, un vin minunat si un chocolat mousse (sau pe romaneste spuma de ciocolata) dumnezeiesc si uite asa am incheiat ziua en fanfare.
