Septembrie 2011 – Go East! La mare in Turcia

A sosit toamna, aşa că retras cu nasul în bârlogul cât de cât încălzit de o aerotermă şi de aerul condiţionat, m-am apucat să depăn amintiri din vacanţele avute în ultimii doi ani. Nu ştiu cât de exact voi reuşi să fiu, iar ordinea cronologică a vacanţelor, să mă iertaţi, însă nu o voi putea respecta.

Recunosc dară că această poftă de scris mi-a fost redeschisă de un sentiment pe care îl asociez după-amiezilor întunecate de toamnă, când mă gândesc la tot felul de grozăvii, având un sentiment de zădărnicie a vieții, dar în același timp încercând să profit la maximum de clipele petrecute cu cei mai dragi mie.

Totuși, blogul acesta este despre călătorii, și să-l folosim ca atare (sic!).

Am amânat vacanța de vară de anul acesta cât am putut de mult, în special datorită faptului că așteptam ca Victoraș să împlinească măcar șase luni, ca să nu-l stresăm prea mult cu ”deplasările” (se va vedea treaba că este un vajnic membru plimbăreț al familiei).

Prima călătorie a fost la mare, în Turcia. Eu personal nu am agreat niciodată sistemul ”all inclusive” de la turci, și mai mult decât atât, nu prefer să aranjez o vacanță prin intermediul vreunei agenții. Însă, date fiind condițiile, nu am avut încotro și am optat pentru o asemenea vacanță ”la cheie”, tipică familiilor cu copii. Și că tot veni vorba, familia participantă era formată din: Victoraș, părinții lui (adică eu și cu Miruna), vericul Ioan (destoinic deschizător de drumuri si beta-tester în toate cele copilărești) împreună cu părinții lui (Mădălina și Mihai), precum și o pereche de bunici (mama Miru&Mihai și tata Miru&Mihai), nerăbdători să ii ia în primire pe cei doi năpârstoci.

Fiind prima călătorie cu avionul a celor doi copii, aveam ceva emoții, trebuie să recunosc. Victoraș nu mi-a împărtășit emoțiile, dimpotrivă, a demonstrat un calm glacial. Iar pentru a înțelege mai bine atitudinea lui vizavi de zborul cu avionul (la clasa economică aș adăuga), a tras un caca de zile mari, ce a murdărit toate hainele lui plus piciorul lui tac’su (adică al meu) și un pic (dar doar un pic) din mocheta avionului. ”Ce mare rahat e și cu zburatul ăsta?”
În sfârșit, aeroportul din Bodrum ne aștepta cu o arșiță de 35 de grade Celsius (noi fiind plecați cam de pe la 25), specifică începutului lunii septembrie. Am dibuit relativ repede autocarul care trebuia să ne transfere la hotel, iar șoferul a trebuit să mai deschidă o trapă de bagaje ca să intre toate cele 7 valize ale noastre și cele două cărucioare. Surpriza plăcută în autocar a fost ghida moldoveancă pe nume Olga, ce ne-a povestit ”numaidecât” obiceiurile locului și ceva legat de ”defilee adânci”. Surpriza neplăcută au fost ceilalți români din autocar, ce nu scăpau nicio ocazie ca să fie vulgari.

După vreo trei sferturi de oră de mers ba pe marginea mării, ba prin sate văruite în alb imaculat și cu câte o minaretă aruncată ici-colo, am ajuns la hotel, iar Olga cea amabilă a avut grijă de noi până ne-am cazat.

Despre hotel, ce se cheamă Voyage Türkbükü, am scris aici. Ideea este că ne-a dezamăgit profund plaja, ce era mică și îngrădită, astfel că nu te puteai plimba pe faleză seara, iar ca să faci snorkeling în altă parte a golfului, trebuia să sari pârleazul. În rest, totul a fost perfect (mai puțin o mică problemă cu femeia de serviciu, care venea la ore ciudate să facă curat), și pot spune că m-aș putea obișnui cu sistemul all inclusive.

Bine, recunosc, cu copii mici e cel mai bine așa, pentru că te poți duce oricând la masă într-un anumit interval de timp, iar faptul că nu trebuie să stai și să aștepți comanda, contează foarte mult.

Am intrat destul de repejor într-o rutină zilnică plăcută, iar relaxarea a fost totală. Piticilor le-a plăcut la nebunie apa (și marea și piscina), ceea ce ne-a bucurat peste măsură.

 

Sper să nu uite și să le placă și la anul. Snorkelingul din păcate a fost cam dezamăgitor, golful nu are atâtea chestii interesante pe cât am văzut în Grecia cu o mică excepție – sub pontonul de pe plaja hotelului stătea strâns mai mereu un banc imens de pești. Era destul de nostim să te bagi la fund printre ei și să-i vezi cum o zbughesc toți în aceeași direcție.

 
Și că tot veni vorba de relaxare, toate fetele din grup (adică două cumnate și o bunică) au beneficiat de o baie turcească urmată de o ședință de masaj și nu mai știu ce alte tratamente. A fost atât de bine, încât Miruna și Mădălina au mai fost la o rundă în zilele următoare – ce-i drept, au luat pachete diferite.

Hotelul avea la cucuieții din deal (că de fapt nu era hotel propriu-zis, ci mai mult un complex de vacanță răspândit pe o costișă) o piscină cu bar, muzică, program artistic și tobogane cu apă. Inutil să mai spun cât de mult ne-am distrat pe tobogane și cât de rău ne părea când opreau apa și venea umbra peste noi. Eu, ca de obicei, trebuia sa mă chinui să alunec pe tobogane, în special pe cel mai lent, unde mai și rămâneam blocat uneori, spre distracția celorlalți.

Mama și tatăl Mirunei au fost singurii care au vizitat Bodrum-ul, în fapt vechiul oraș Halicarnas, cu o excursie organizată de agenția de turism cu care venisem. Cu ocazia aceasta au luat și un rahat din bazar – pe care nu l-am gustat decât la București – având un bun motiv de regret că nu am fost și noi ca să luăm mai mult.

Orișicât, într-una din seri ne-am încumetat să ieșim din complex și să vizităm stațiunea din apropiere, Türkbükü Beach. Am ieșit la poartă cu gândul de a merge pe jos până în stațiune (pe hartă ar fi fost la câteva sute de metri distanță), însă trebuia mers pe ocolite din cauza multiplelor proprietăți, astfel că ar fi trebuit să mergem vreo doi kilometri pe șoseaua principală care nu avea trotuar.
Noroc cu un microbuz (dolmuș pe turcește) care ne-a claxonat și ne-a cules din drum. Acesta ne-a lăsat fix în zona turistică a stațiunii – în fapt o faleză lungă pe care te poți plimba – plină de restaurante și localuri care mai de care mai atrăgătoare.



Multe dintre restaurante te momeau (ironic, nu?) cu pești proaspeți, frumos aranjați pe paturi de gheață. Deși tatăl Mirunei a luat cartea de vizită a unui turc ce-și lăuda marfa și restaurantul, ne-am ținut tare de all inclusive-ul nostru și nu am trădat masa de seară la vreun alt restaurant din afara incintei. Înapoi spre hotel am luat un taxi, mult mai high-tech decât oricare din taxiurile de la noi (aparatul de taxat era integrat în oglinda retrovizoare).
Mihai auzise că pe râul Dalaman se poate face rafting și că este o experiență tare de tot. După ce am tot încercat cu ghidul nostru oficial, pe nume Sergiu sau Sergey (în funcție de ce moldovenească vorbiți), excursia am aranjat-o cu o agenție de turism turcească din Bodrum. Așa că vineri (ultima zi plină a vacanței), mi-am dat întâlnire cu Mihai la recepția hotelului la cinci dimineața. Am luat micul dejun la pachet, apoi am luat o mașinuță din cele care mișunau prin complex (dar nu la ora aceea) până la poartă, adică sus pe deal. Am ieșit pe drum și ne-am pus pe așteptat. Nu trece mult și apare un Renault Megane, șoferul coboară geamul și ne întreabă: ”Pamukkale?” Știam sigur că nu acolo trebuie să facem rafting, așa că am scuturat energic din cap. În timp ce șoferul începuse o discuție destul de energică cu portarii, mi-am amintit că Pamukkale e locul acela spectaculos cu terase din sare și calciu, cu apă termală, așa că m-am felicitat în gând pentru promptitudine. Vedem totuși că un portar se îndreaptă spre noi și ne întreabă de numărul camerei. Îi spunem numărul camerei lui Mihai, iar șoferul se luminează la față: ”You come with me!” Ne urcăm în mașină încercând să-i spunem că nu mergem la Pamukkale, dar el nu pare afectat și zice întruna: ”No problem!”. În sfârșit ne explică într-o engleză aproximativă că sunt de fapt mai multe excursii, iar el ne duce la locul de adunare – adică o parcare dubioasă pe lângă niște tufe, unde nu era nici dracu’ la ora aia.

 
Turcul foarte amabil, așteaptă cu noi, ba chiar îi sună pe cei de la agenție ca să întrebe cât mai întârzie, după care aflăm că are o firmă (bine, ce turc nu are cel puțin o mică afacere?) de închiriat mașini și de alte servicii (pe cartea lui de vizită scrie ceva de genul ”real estate consultancy”), iar data viitoare când venim în Turcia, neapărat să apelăm la el. Într-un final au apărut niște autocare, s-au prezentat niște ghizi (singurii turci care vorbeau ca lumea engleză dintre cei pe care i-am întâlnit), ne-au repartizat și duși am fost. Drumul a durat vreo trei ore, iar punctul terminus l-a reprezentat o curte de casă de țară, amenajată nițeluș și plină deja de vreo douăzeci de aventurieri. Ni s-a făcut un scurt briefing, ne-au dat veste de salvare și căști, după care ne-au îmbarcat în niște microbuze obosite rău și ne-au plimbat vreo două ore pe drumuri de munte (neasfaltate) la peste două mii de metri altitudine până să ajungem la zona de plecare. Între timp am aflat că de la anul nu se va mai putea face rafting pe râu, din cauza barajelor care vor fi date în folosință, și ne-am minunat de un nepalez care s-a cățărat din microbuzul care mergea pe buza prăpastiei direct pe bărcile de pe capotă (fiecare microbuz ducea câte două bărci). În sfârșit, am ajuns la punctul de lansare la apă, iar după un scurt instructaj, am fost repartizați în bărci. Fiecare barcă avea câte un ghid experimentat pe post de cârmaci. Nepalezul ne-a spus din capul locului că cine dorește ”extreme rafting” să vină în barca lui, așa că eu și cu Mihai ne-am așezat moț-cocoț fix în față – primii care să ia apa și pietroaiele în bot. La câteva zeci de metri de locul de lansare râul făcea un cot pe lângă un perete de piatră și o serie de bolovani destul de mari. Noi, urmând instrucțiunile nepalezului, ne-am îndreptat fix către un bolovan imens, barca s-a urcat pe el, după care s-a răsturnat cu noi cu tot. În capul meu era numai gândul să nu fiu prins sub barcă, așa că, deși luam din plin apă la bord, m-am îndepărtat cât am putut de repede. După ce m-am dezmeticit, am văzut că toți ghizii țipau la noi să înotăm către partea din stânga a râului. Într-adevăr, acolo curentul nu era așa de puternic. M-am trezit lângă Mihai în picioare în apă mică printre niște bolovani.

Ceilalți din barcă erau agățați ciorchine, unul de altul de niște bolovani din mijlocul râului, în timp ce nepalezul trăsese barca la mal în josul râului și striga la noi să ne dăm drumul prin râu până la el. Mihai n-a stat prea mult pe gânduri și dus a fost până lângă barcă, însă luând serios niște bolovani în drum. Văzând aceasta, am ocolit cât am putut pe lângă mal, după care, neavând încotro, mi-am dat și eu drumul la vale. Am ajuns lângă barcă, iar nepalezul (un tip și mai mic și mai sfrijit decât mine), m-a ridicat din apă ca pe un fulg. M-am dus lângă Mihai care era pe mal și ținea barca împreună cu o daneză căzută din altă barcă și am ajutat și eu la ancorare, fiindcă pe măsură ce barca se umplea cu oamenii pe care nepalezul îi ridica unul câte unul, devenea tot mai greu de ținut. Abia după ce am pornit din nou pe apă am realizat că e ”pe bune” treaba și că nu e chiar ca în rollercoaster. Oricum, cu adrenalina pompată la maximum am pornit-o pe râu în jos, însă ca prima căzătură nu a mai fost nimic la fel de spectaculos. La final ne-am mai răsturnat o dată, însă controlat și în apă liniștită… Întoarcerea a fost lungă, trași mai întâi de o barcă cu motor, apoi cu microbuzele obosite pe drumuri de munte, apoi cu microbuzul până la Bodrum, iar de acolo cu șoferul nostru până la hotel. Am ajuns chiar la timp ca să ratăm cina, dar familia ne păstrase de mâncare, pe care am înfulecat-o cu mare plăcere în timp ce povesteam aventura prin care trecusem.

Ei, și cam asta a fost… A doua zi am făcut puțină plajă, am mâncat, ne-am suit în avion și duși am fost…

Aaaaaah, am uitat să spun că Victoraș făcea câte o cucerire la fiecare masă la care ne așezam… Mai mereu venea câte o tinerică turcoaică să se joace cu el… E drept că de cele mai multe ori erau chelnerițe, dar orișicât, are potențial!

August 2009 – Snorkeling si mancare in Chalkidiki

Stiam ca anul asta nu prea aveam cum sa ajungem la mare, dar totusi am inghesuit intr-un weekend o iesire pana in Grecia, in popularul Chalkidiki, in peninsula Sithonia (cea din mijloc). I-am intrebat si pe Mihai si pe Madalina daca vor sa vina cu noi si li s-a parut o idee buna. Cum Miruna era detasata la Sofia cu serviciul, a fost mai comod sa plecam de joi seara si sa dormim o noapte in Bulgaria, decat sa plecam de vineri de dimineata din Bucuresti si sa facem tot drumul in aceeasi zi.

Plecarea din Bucuresti a fost cu oaresicare peripetii, pentru ca s-a iscat o furtuna groaznica ce a paralizat iubita noastra capitala, astfel ca in loc sa traversam orasul in 30 de minute, ne-a luat o ora si jumatate. Orisicat, iesiti din Bucuresti am dat peste un drum nenorocit, cu criblura pe el si din care sareau pietre cand trecea o masina pe langa noi. Evident, ne-am ales cu parbrizul crapat. Trecand intr-un final maretul “pod al prieteniei”, ne-am dat seama ca in loc sa fim la jumatatea drumului (cum estimasem), abia facusem vreo 80 de km. Auzind noi de povestile cu politistii din Bulgaria, ne-am decis sa mergem corect, astfel ca drumul pana la Sofia ne-a luat 6 ore in total (desi e drum de 4 ore, poate si mai putin daca ar exista autostrazi). E drept ca politaii stateau ascunsi pe intuneric la fiecare parcare neluminata si la majoritatea restrictiilor de viteza, dar din fericire nu ne-au oprit. Am ajuns intr-un final in cochetul apartament al Mirunicii… A doua zi Miruna urma sa se duca la serviciu si sa plece pe la pranz, ca sa nu ajungem totusi la miezul noptii la greci. Planul a functionat doar partial, pentru ca tot am ajuns pe la zece si jumatate seara in Nikiti. Ajunsi in orasel nu ne-a fost prea usor sa gasim hotelul pentru ca e intr-o zona relativ noua, unde nici macar strazile nu au denumiri. Totusi, intreband noi oamenii, am reusit sa il gasim pana la urma.

Cand ne-am cazat ne-au dat o camera cu vedere la gradina, iar cealalta cu vedere la mare (si care costa si mai mult). Nostim era faptul ca desi amandoua erau orientate in aceeasi directie, diferenta intre ele era ca una era mai sus, ceea ce insemna ca vederea nu era obturata de copaci si ca se vedea marea. Hotelul in sine nu era prea grozav (camerele adica – pentru cine a fost in Grecia stie ce inseamna un hotel de 3 stele), dar avea o gradina foarte frumoasa cu maslini, leandri si rodii.

Tot admirand maslinii, mi-au revenit in gand dorintele mele de a avea o plantatie de maslini si de a ma face un mic producator de masline si / sau de ulei de masline. Ar fi o viata destul de frumoasa cred, desi sunt convins ca nu ar fi usor. Dar totusi, decat la birou, e mai cinstit traiul linistit pe malul Mediteranei extragand roadele pamantului :-). Dar sa revin… ne era destul de foame, asa ca am intrebat-o pe receptionera unde putem manca. Ne-a indrumat catre centrul statiunii si ne-a si recomandat un restaurant. Statiunea era destul de animata si atmosfera era chiar placuta. Am gasit restaurantul recomandat si nu pot spune decat ca ne-am rasfatat… Am comandat 2 pesti (alesi de mine) – dorada, pestele comun al mediteranei – scoici, caracatita cu un fel de fasole batuta, clasica salata greceasca, ouzo si vinul casei.

Am mancat in stil chinezesc, adica am mancat fiecare din fiecare fel de mancare. Un mare plus a fost ca a gustat si Mirunica putina caracatita. Am mancat si am baut pe saturate, iar urmarile mesei au fost foarte vesele.

In drum spre casa eu si cu Mihaita ne-am oprit pe o plaja ma intunecata si am facut baie in mare. Nu aveam costumele de baie la noi, dar era intuneric si fetele ne pazeau oricum hainele, ca deh, ele nu au vrut sa se aventureze. Orisicat, racoriti, ne-am intors la hotel.

A doua zi de dimineata ne-am suit in masina (dupa ce am servit micul dejun) si am pornit la vanatoare de plaje. Citisem eu pe net despre cateva plaje si imi mai povestise si sora-mea, astfel ca prima oprire a fost plaja Koviou, unde citisem eu ca ar exista si broaste testoase in stufarisul de langa plaja. Ei bine, testoase nu am reusit sa vedem, iar plaja este cu nisip, lucru care nu ne-a incantat prea tare. Totusi apa era minunata, de un albastru de vis si clara ca sticla. Ne-am pus noi pe snorkaluit si pana pe la 1 ne-am tot balacit. Am vazut o gramada de pesti printre care si un calcan!!! Cum soarele ardea destul de tare ne-am gandit sa plecam si sa cautam ceva de mancare. Restaurantul hotelului de langa plaja nu se deschisese inca, asa ca ne-am suit in masina si am luat-o spre sud. Intentia initiala era sa mergem in Porto Carras, dar cand am dat la intrare de o bariera unde trebuia sa platim, am facut cale-intoarsa (am vorbit apoi cu Cristina, care mi-a zis ca ar fi trebuit sa intram ca era foarte misto, dar asta e, alta data). Am intrat intr-un orasel de pe coasta, Neo Marmaras, nu foarte aratos, dar plin de taverne. Am gasit una unde scria si in romaneste si mai zicea ca si bucatarul este roman. Avea o terasa fix deasupra falezei, si se vedea golfuletul foarte frumos si briza batea… ce mai, un loc perfect pentru masa de pranz.

Bucatarul era bucatareasa, o romanca pe jumatate grecoaica din Constanta, foarte amabila si prietenoasa, care ne-a facut sa ne simtim absolut minunat. Iarasi am comandat clasica salata greceasca, am ales o dorada pentru Mirunica, am mai luat calamar, creveti si caracatita in sos de otet balsamic cu ceapa parca… Oricum, o bunatate. Dupa ce am dat gata tot de pe masa, ne-a adus din partea casei un desert…si inca ce desert! Bucatele de pepene rosu presarate cu nuci, struguri si langa salam de biscuiti, inca vreo doua feluri de prajiturele si o prajitura de ciocolata absolut dementiala. A fost nevoie sa mai cerem supliment pentru prajitura de ciocolata, pentru ca Mirunica era in al noualea cer dupa ea.

Ce pot spune, pentru asemenea masa am lasat un bacsis gras, ca merita. Dupa ce am mai tras noi de bauturi ne-am pus in miscare si am batut nitel oraselul ca sa facem poze. Apoi, dupa ce Madalina si-a luat un suflici de facut baloane de sapun cu care ne-a spalat tot restul weekendului, ne-am suit in masina si am pornit-o din nou la vanatoare de plaje. Am luat-o inspre sud si am facut dreapta pe un drum secundar. Am tot mers, ne-am oprit din loc in loc ca sa evaluam locul de scaldat si pana la urma am ajuns intr-un camping. Ne-am asezat rogojinile intr-un loc cat de cat mai izolat si am pornit-o din nou la snorkaluit. De data asta la intrarea in apa erau pietre, apoi urma plancton si cam dupa vreo douazeci de metri in larg un prag foarte brusc si destul de adanc. Era dragut ca pragul asta era un loc de adunare pentru foarte multi pesti si vietati si i-am tot dat tarcoale. Mihai a incercat sa ma invete sa ma scufund si aproape a reusit! A doua zi insa avea sa se petreaca minunea si sa reusesc sa nu ma mai tina fundul la suprafata! Oricum, la un moment dat am luat-o pe Mirunica si ne-am dus pe langa un mal foarte abrupt cu multe stanci. Ei bine, cand inotam noi uitandu-ne la pesti, am vazut o caracatita! Am stat vreo cinci minute si ne-am tot uitat la ea. Era foarte simpatica, se tot strecura printre pietre si printre plante, iar vreo doi pestisori mici nu-i dadeau pace, o tot zgandareau. La intoarcere am gasit o cochilie de melc, insa cum am iesit din apa am simtit ceva ca se misca in mana. Cand ma uit, era un crabusor ascuns in cochilie. L-am pozat, dupa care Mihai l-a dus in apa. A fost randul lui Mihai si al Madalinei sa se duca sa exploreze stancile, iar cand s-au intors erau foarte incantati pentru ca vazusera un pui de pisica de mare. Cica intr-o prima faza s-au cam speriat, ca stiau ca e veninoasa, dar apoi au tot studiat-o.

Soarele incepuse sa se duca la asfintit, astfel ca am pornit-o catre casa. Mai inainte am facut o sesiune de poze in care aparem toti patru si care mie mi se par ca surprind foarte bine veselia noastra din mica noastra vacanta.

Pe drum ne-am oprit sa facem poze cu apusul, iar rezultatele le puteti vedea aici… Tot in drum am explorat putin o plaja pentru a doua zi (micuta Spathies).

Ajunsi la hotel, Mirunica s-a apucat sa scoata tepii din degetul lui Mihaita (se pare ca la una dintre scufundari a pus din greseala mana pe un arici de mare). Dupa aceasta operatiune, ne-am dus iarasi la masa. Am ales un alt restaurant care ne facuse cu ochiul inca din prima seara. Si aici am mancat absolut minunat (pot spune ca bucataria greceasca si in general cea mediteraneana este cea mai buna din lume). Ce am comandat: boujiourdi (branza feta fierbinte cu ardei iute si felii de rosii, servita intr-un vas de lut), un soi de branza din Cipru pusa pe gratar, peste-spada, sardine prajite (initial Mihaita ceruse ansoa, dar nu mai aveau), souvlaki de porc, clasica salata greceasca si clasicul tsatsiki, si bineinteles vinul casei. Desertul l-am primit din partea casei si a constat din cateva prajiturele destul de bune (dar care totusi nu se comparau cu cele de la pranz). Masa a fost iarasi un deliciu si - din cauza vinului - am pornit destul de ametiti catre hotel.

In dimineata urmatoare, dupa micul dejun am impachetat toate bagajele si am pornit catre plaja prospectata cu o seara inainte (Spathies). Am gasit o stanca sub un pin pe care am facut-o fieful nostru. Dupa-amiaza plaja se aglomerase destul de tare, dar nimeni nu a indraznit sa vina sa ne ocupe stanca sau sa se faca vecini cu noi.

Golfuletul acesta este foarte mic si are apa foarte foarte clara (Mihaita a zis ca se simtea ca intr-un acvariu cand s-a scufundat prima data), iar vietatile din apa sunt multe si variate. Aici am reusit si eu sa ma scufund ca lumea intr-un final. Mirunica a fost foarte incantata pentru ca a vazut un animal foarte ciudat, lunguiet si care parca respira la unul din capete (acasa am aflat ca era un castravete-de-mare). Pe langa asta erau multi pestisori albastri si era absolut incantator sa treci printre ei, tot soiul de pesti (comuni pentru Mediterana), arici de mare si bureti. Intr-una din descinderile de snorkeling eu si cu Mirunica ne-am intalnit nas in nas cu o meduza mare si transparenta (mie mi se paruse portocalie, Mirunei putin albastra) de care ne-am cam speriat, ca nu stiam daca este veninoasa sau nu. Am urmarit-o o vreme, apoi am plecat mai departe. Era un nene in apa care avea un harpon dupa el si vana caracatite, pe care le agata de o pluta. Initial ni s-a parut destul de urat din partea lui, apoi ne-am dat seama ca si noi mancam totusi caracatita si ca nu suntem cu nimic mai buni decat el… Eh, orisicat, la un moment dat zaceam pe pietroiul nostru, cand ne striga Mihaita din apa sa venim repede. Ne luam ochelarii si langa Mihaita era un pui de sepie. Dadea din aripioara ca un voal foarte repede si saracul parea cam stresat de prezenta noastra. L-am alergat nitel si apoi l-am lasat sa-si vada de treaba. Madalina a gasit si o stea de mare pe care ne-a aratat-o tot acolo, langa sepiuta. Am regretat tare mult ca nu am avut cu noi camera subacvatica sau macar carcasa pentru vreunul din aparatele noastre foto… Data viitoare insa nu vom mai fi prinsi nepregatiti, pentru ca sub apa e o lume cu totul aparte si incantatoare.

La pranz am mancat la un restaurant din apropiere, unde era un chelner destul de nervos ce parea ca nu prea ne intelege, dar care s-a dovedit a fi de treaba totusi. Mancarea a fost si aici destul de buna, poate exceptand crevetii lui Mihai care erau fie prea batrani fie prea facuti, nu am putut sa ne dam seama. Cert este ca se desfaceau foarte greu. Am mai luat caracatita, salata greceasca, un piept de pui imens, niste cartofi prajiti si tsatsiki.

Ne-am intors la pietroiul nostru (ne lasasem rogojinile acolo, si am rasuflat usurati cand am vazut ca nu ne invadase nimeni) unde am zabovit pana pe la ora sapte seara, cand ne-am suit in masina cu directia Sofia. Am ajuns pe la miezul noptii, avand doua regrete: unul ca durase foarte putin, iar al doilea ca nu cumparasem niste magneti pentru frigider care-i placusera foarte tare Mirunicii.