A sosit toamna, aşa că retras cu nasul în bârlogul cât de cât încălzit de o aerotermă şi de aerul condiţionat, m-am apucat să depăn amintiri din vacanţele avute în ultimii doi ani. Nu ştiu cât de exact voi reuşi să fiu, iar ordinea cronologică a vacanţelor, să mă iertaţi, însă nu o voi putea respecta.
Recunosc dară că această poftă de scris mi-a fost redeschisă de un sentiment pe care îl asociez după-amiezilor întunecate de toamnă, când mă gândesc la tot felul de grozăvii, având un sentiment de zădărnicie a vieții, dar în același timp încercând să profit la maximum de clipele petrecute cu cei mai dragi mie.
Totuși, blogul acesta este despre călătorii, și să-l folosim ca atare (sic!).
Am amânat vacanța de vară de anul acesta cât am putut de mult, în special datorită faptului că așteptam ca Victoraș să împlinească măcar șase luni, ca să nu-l stresăm prea mult cu ”deplasările” (se va vedea treaba că este un vajnic membru plimbăreț al familiei).
Prima călătorie a fost la mare, în Turcia. Eu personal nu am agreat niciodată sistemul ”all inclusive” de la turci, și mai mult decât atât, nu prefer să aranjez o vacanță prin intermediul vreunei agenții. Însă, date fiind condițiile, nu am avut încotro și am optat pentru o asemenea vacanță ”la cheie”, tipică familiilor cu copii. Și că tot veni vorba, familia participantă era formată din: Victoraș, părinții lui (adică eu și cu Miruna), vericul Ioan (destoinic deschizător de drumuri si beta-tester în toate cele copilărești) împreună cu părinții lui (Mădălina și Mihai), precum și o pereche de bunici (mama Miru&Mihai și tata Miru&Mihai), nerăbdători să ii ia în primire pe cei doi năpârstoci. 
Fiind prima călătorie cu avionul a celor doi copii, aveam ceva emoții, trebuie să recunosc. Victoraș nu mi-a împărtășit emoțiile, dimpotrivă, a demonstrat un calm glacial. 
Iar pentru a înțelege mai bine atitudinea lui vizavi de zborul cu avionul (la clasa economică aș adăuga), a tras un caca de zile mari, ce a murdărit toate hainele lui plus piciorul lui tac’su (adică al meu) și un pic (dar doar un pic) din mocheta avionului. ”Ce mare rahat e și cu zburatul ăsta?”
În sfârșit, aeropo
rtul din Bodrum ne aștepta cu o arșiță de 35 de grade Celsius (noi fiind plecați cam de pe la 25), specifică începutului lunii septembrie. Am dibuit relativ repede autocarul care trebuia să ne transfere la hotel, iar șoferul a trebuit să mai deschidă o trapă de bagaje ca să intre toate cele 7 valize ale noastre și cele două cărucioare. Surpriza plăcută în autocar a fost ghida moldoveancă pe nume Olga, 
ce ne-a povestit ”numaidecât” obiceiurile locului și ceva legat de ”defilee adânci”. Surpriza neplăcută au fost ceilalți români din autocar, ce nu scăpau nicio ocazie ca să fie vulgari.
După vreo trei sferturi de oră de mers ba pe marginea mării, ba prin sate văruite în alb imaculat și cu câte o minaretă aruncată ici-colo, am ajuns la hotel, iar Olga cea amabilă a avut grijă de noi până ne-am cazat.
Despre hotel, ce se cheamă Voyage Türkbükü, am scris aici. Ideea este că ne-a dezamăgit profund plaja, ce era mică și îngrădită, astfel că nu te puteai plimba pe faleză seara, iar ca să faci snorkeling în altă parte a golfului, trebuia să sari pârleazul. În rest, totul a fost perfect (mai puțin o mică problemă cu femeia de serviciu, care venea la ore ciudate să facă curat), și pot spune că m-aș putea obișnui cu sistemul all inclusive.
Bine, recunosc, cu copii mici e cel mai bine așa, pentru că te poți duce oricând la masă într-un anumit interval de timp, iar faptul că nu trebuie să stai și să aștepți comanda, contează foarte mult.
Am intrat destul de repejor într-o rutină zilnică plăcută, iar relaxarea a fost totală. Piticilor le-a plăcut la nebunie apa (și marea și piscina), ceea ce ne-a bucurat peste măsură.
Sper să nu uite și să le placă și la anul. Snorkelingul din păcate a fost cam dezamăgitor, golful nu are atâtea chestii interesante pe cât am văzut în Grecia cu o mică excepție – sub pontonul de pe plaja hotelului stătea strâns mai mereu un banc imens de pești. Era destul de nostim să te bagi la fund printre ei și să-i vezi cum o zbughesc toți în aceeași direcție.
Și că tot veni vorba de relaxare, toate fetele din grup (adică două cumnate și o bunică) au beneficiat de o baie turcească urmată de o ședință de masaj și nu mai știu ce alte tratamente. 
A fost atât de bine, încât Miruna și Mădălina au mai fost la o rundă în zilele următoare – ce-i drept, au luat pachete diferite.
Hotelul avea la cucuieții din deal (că de fapt nu era hotel propriu-zis, ci mai mult un complex de vacanță răspândit pe o costișă) o piscină cu bar, muzică, program artistic și tobogane cu apă. Inutil să mai spun cât de mult ne-am distrat pe tobogane și cât de rău ne părea când opreau apa și venea umbra peste noi. Eu, ca de obicei, trebuia sa mă chinui să alunec pe tobogane, în special pe cel mai lent, unde mai și rămâneam blocat uneori, spre distracția celorlalți.
Mama și tatăl Mirunei au fost singurii care au vizitat Bodrum-ul, în fapt vechiul oraș Halicarnas, cu o excursie organizată de agenția de turism cu care venisem. Cu ocazia aceasta au luat și un rahat din bazar – pe care nu l-am gustat decât la București – având un bun motiv de regret că nu am fost și noi ca să luăm mai mult.
Orișicât, într-una din seri ne-am încumetat să ieșim din complex și să vizităm stațiunea din apropiere, Türkbükü Beach. 
Am ieșit la poartă cu gândul de a merge pe jos până în stațiune (pe hartă ar fi fost la câteva sute de metri distanță), însă trebuia mers pe ocolite din cauza multiplelor proprietăți, astfel că ar fi trebuit să mergem vreo doi kilometri pe șoseaua 
principală care nu avea trotuar.
Noroc cu un microbuz (dolmuș pe turcește) care ne-a claxonat și ne-a cules din drum. Acesta ne-a lăsat fix în zona turistică a stațiunii – în fapt o faleză lungă pe care te poți plimba – plină de restaurante și localuri care mai de care mai atrăgătoare.
Multe dintre restaurante te momeau (ironic, nu?) cu pești proaspeți, frumos aranjați pe paturi de gheață. Deși tatăl Mirunei a luat cartea de vizită a unui turc ce-și lăuda marfa și restaurantul, ne-am ținut tare de all inclusive-ul nostru și nu am trădat masa de seară la vreun alt restaurant din afara incintei. Înapoi spre hotel am luat un taxi, mult mai high-tech decât oricare din taxiurile de la noi (aparatul de taxat era integrat în oglinda retrovizoare). 
Mihai auzise că pe râul Dalaman se poate face rafting și că este o experiență tare de tot. După ce am tot încercat cu ghidul nostru oficial, pe nume Sergiu sau Sergey (în funcție de ce moldovenească vorbiți), excursia am aranjat-o cu o agenție de turism turcească din Bodrum. Așa că vineri (ultima zi plină a vacanței), mi-am dat întâlnire cu Mihai la recepția hotelului la cinci dimineața. Am luat micul dejun la pachet, apoi am luat o mașinuță din cele care mișunau prin complex (dar nu la ora aceea) până la poartă, adică sus pe deal. Am ieșit pe drum și ne-am pus pe așteptat. Nu trece mult și apare un Renault Megane, șoferul coboară geamul și ne întreabă: ”Pamukkale?” Știam sigur că nu acolo trebuie să facem rafting, așa că am scuturat energic din cap. În timp ce șoferul începuse o discuție destul de energică cu portarii, mi-am amintit că Pamukkale e locul acela spectaculos cu terase din sare și calciu, cu apă termală, așa că m-am felicitat în gând pentru promptitudine. Vedem totuși că un portar se îndreaptă spre noi și ne întreabă de numărul camerei. Îi spunem numărul camerei lui Mihai, iar șoferul se luminează la față: ”You come with me!” Ne urcăm în mașină încercând să-i spunem că nu mergem la Pamukkale, dar el nu pare afectat și zice întruna: ”No problem!”. În sfârșit ne explică într-o engleză aproximativă că sunt de fapt mai multe excursii, iar el ne duce la locul de adunare – adică o parcare dubioasă pe lângă niște tufe, unde nu era nici dracu’ la ora aia.
Turcul foarte amabil, așteaptă cu noi, ba chiar îi sună pe cei de la agenție ca să întrebe cât mai întârzie, după care aflăm că are o firmă (bine, ce turc nu are cel puțin o mică afacere?) de închiriat mașini și de alte servicii (pe cartea lui de vizită scrie ceva de genul ”real estate consultancy”), iar data viitoare când venim în Turcia, neapărat să apelăm la el. Într-un final au apărut niște autocare, s-au prezentat niște ghizi (singurii turci care vorbeau ca lumea engleză dintre cei pe care i-am întâlnit), ne-au repartizat și duși am fost. Drumul a durat vreo trei ore, iar punctul terminus l-a reprezentat o curte de casă de țară, amenajată nițeluș și plină deja de vreo douăzeci de aventurieri. Ni s-a făcut un scurt briefing, ne-au dat veste de salvare și căști, după care ne-au îmbarcat în niște microbuze obosite rău și ne-au plimbat vreo două ore pe drumuri de munte (neasfaltate) la peste două mii de metri altitudine până să ajungem la zona de plecare. Între timp am aflat că de la anul nu se va mai putea face rafting pe râu, din cauza barajelor care vor fi date în folosință, și ne-am minunat de un nepalez care s-a cățărat din microbuzul care mergea pe buza prăpastiei direct pe bărcile de pe capotă (fiecare microbuz ducea câte două bărci). În sfârșit, am ajuns la punctul de lansare la apă, iar după un scurt instructaj, am fost repartizați în bărci. Fiecare barcă avea câte un ghid experimentat pe post de cârmaci. Nepalezul ne-a spus din capul locului că cine dorește ”extreme rafting” să vină în barca lui, așa că eu și cu Mihai ne-am așezat moț-cocoț fix în față – primii care să ia apa și pietroaiele în bot. La câteva zeci de metri de locul de lansare râul făcea un cot pe lângă un perete de piatră și o serie de bolovani destul de mari. Noi, urmând instrucțiunile nepalezului, ne-am îndreptat fix către un bolovan imens, barca s-a urcat pe el, după care s-a răsturnat cu noi cu tot. În capul meu era numai gândul să nu fiu prins sub barcă, așa că, deși luam din plin apă la bord, m-am îndepărtat cât am putut de repede. După ce m-am dezmeticit, am văzut că toți ghizii țipau la noi să înotăm către partea din stânga a râului. Într-adevăr, acolo curentul nu era așa de puternic. M-am trezit lângă Mihai în picioare în apă mică printre niște bolovani.
Ceilalți din barcă erau agățați ciorchine, unul de altul de niște bolovani din mijlocul râului, în timp ce nepalezul trăsese barca la mal în josul râului și striga la noi să ne dăm drumul prin râu până la el. Mihai n-a stat prea mult pe gânduri și dus a fost până lângă barcă, însă luând serios niște bolovani în drum. Văzând aceasta, am ocolit cât am putut pe lângă mal, după care, neavând încotro, mi-am dat și eu drumul la vale. Am ajuns lângă barcă, iar nepalezul (un tip și mai mic și mai sfrijit decât mine), m-a ridicat din apă ca pe un fulg. M-am dus lângă Mihai care era pe mal și ținea barca împreună cu o daneză căzută din altă barcă și am ajutat și eu la ancorare, fiindcă pe măsură ce barca se umplea cu oamenii pe care nepalezul îi ridica unul câte unul, devenea tot mai greu de ținut. Abia după ce am pornit din nou pe apă am realizat că e ”pe bune” treaba și că nu e chiar ca în rollercoaster. Oricum, cu adrenalina pompată la maximum am pornit-o pe râu în jos, însă ca prima căzătură nu a mai fost nimic la fel de spectaculos. La final ne-am mai răsturnat o dată, însă controlat și în apă liniștită… Întoarcerea a fost lungă, trași mai întâi de o barcă cu motor, apoi cu microbuzele obosite pe drumuri de munte, apoi cu microbuzul până la Bodrum, iar de acolo cu șoferul nostru până la hotel. Am ajuns chiar la timp ca să ratăm cina, dar familia ne păstrase de mâncare, pe care am înfulecat-o cu mare plăcere în timp ce povesteam aventura prin care trecusem.
Ei, și cam asta a fost… A doua zi am făcut puțină plajă, am mâncat, ne-am suit în avion și duși am fost…
Aaaaaah, am uitat să spun că Victoraș făcea câte o cucerire la fiecare masă la care ne așezam… Mai mereu venea câte o tinerică turcoaică să se joace cu el… E drept că de cele mai multe ori erau chelnerițe, dar orișicât, are potențial! 
