Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 6. Inca o zi plina in Paris

Eu am tinut neaparat sa imi incep ziua cu un ceai si un croissant (de fapt doua) la braseria din colt. Ceea ce am si facut in timp ce ceilalti se pregateau .

Ne trezisem ca niste adevarati turisti, adica dis-de-dimineata, ca sa fim printre primii care se aseaza la coada pentru turnurile de la Notre Dame. A fost nostim ca dupa ce au deschis, ne-au lasat sa intram doar pana la magazinul de suveniruri, unde ne-au pus sa asteptam ceva vreme. Evident ca nu am cumparat nimic. In schimb am fost primii care au zbughit-o pe scari in sus atunci cand ne-au lasat.

Am urcat pana in clopotnita, am admirat garguii si acoperisurile din Paris, ne-a batut vantul si ne-am bucurat de inceputul unei zile insorite.

La coborare, pe una dintre scarile spiralate am speriat-o pe Mirunica (intentionat, am facut ca un monstru), chestie care pe mine m-a distrat teribil, insa pe ea nu prea. Totusi, am ramas bine-dispusi si am pornit-o mai departe. Bine, nu am ajuns prea departe, ci doar pana la Sainte Chapelle, care nu cred ca este la mai mult de trei sute de metri distanta. Din prea mult simt de raspundere am stat la o coada mai mare decat ar fi trebuit, dar esential este ca pana la urma am ajuns inauntru, nu mai inainte de a trece printr-un filtru de securitate (deh, intram in curtea Palatului de Justitie) la care a trebuit sa ne scoatem tot maruntisul din buzunare ca sa nu piuie. Am vizitat catedrala dispusa poate in mod ciudat pe doua nivele si am admirat vitraliile faimoase citind povestea lor de pe mapele scrise intr-o gramada de limbi. Dupa ce am iesit am cochetat cu ideea de a intra si la Conciergerie, insa in cele 5 minute cat am stat acolo coada nu s-a miscat deloc.

Drept urmare am traversat Sena, si am luat-o catre Pantheon pe acelasi bulevard Saint-Michel ca si cu o seara inainte. De data asta vanzatoarea a fost amabila si i-a vandut Mirunei cizmele pe care le vazuse cu o seara inainte. Si, ca sa fie sigura, a cumparat doua perechi. Cu sarsanalele dupa noi am ajuns si la Pantheon, iar vizita a fost impresionanta. Pe mine m-a fascinat cel mai mult Pendulul lui Foucault, despre care citisem mult (chiar si cartea lui Umberto Eco), insa nu este acesta singura atractie. Pe langa multele sculpturi si monumente ce rememoreaza momente din istoria Frantei, mai este cripta, unde sunt pastrate ramasitele unora dintre cele mai mari personalitati franceze. Am vazut mormintele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas – tatal, Jean Jaques Rousseau, precum si pe cel iradiat al lui Marie Curie. Dar destul despre morti acum.

Iesind de la Pantheon am mers catre Hotelul Invalizilor, caruia i-am dat ceva tarcoale pana sa gasim mormantul lui Napoleon. Ceea ce mi s-a parut incredibil (iarasi vorbesc despre morti), este ca Napoleon a lasat cu limba de moarte sa fie inmormantat in 3 sarcofage aflate unul in celalalt. Sa fie oare semnul unei frustrari? Sa fi incercat sa cultive Napoleon un altfel de simbol falic, gandindu-se la viata de dupa moarte? Cum ar fi o discutie intre Napoleon si o alta moarta: “Ia uite ce cosciug mare am, ce zici?” (si ii face cu ochiul). Oricum, m-am luat cu vorba si nu am povestit ce se intampla la Hotelul Invalizilor. Acest stabiliment avea rolul de spital si azil pentru veteranii de razboi. Chiar si astazi mai traiesc cativa veterani in incinta acestuia, insa principalul scop al cladirii este cultural: adaposteste 3 muzee, cam toate avand legatura cu armata. Ok, intrerup din nou firul povestirii, insa imi pare rau pentru ceea ce am spus despre Napoleon, nu am vrut sa-i intinez memoria in niciun fel. Sper ca fanii (printre care ma numar si eu) sa nu se supere, iar poporul francez sa inteleaga de gluma si sa nu ma linseze cu prima ocazie cu care as incerca sa pun din nou piciorul pe taramul lor (ceea ce s-ar intampla foarte curand, hmmm).

Vremea era din ce in ce mai frumoasa, astfel ca gradina plina cu sculpturi de la Muzeul Rodin, aflat in apropiere, a fost foarte primitoare cu noi. De altfel am si reusit sa ne intindem cateva minute la soare pe un sezlong de lemn. Gradina este amenajata incredibil de frumos, cu un gazon verde verde si cu sculpturile de bronz (nu stiu daca sunt replici sau originale) aruncate ici si colo. Trebuie spus ca acest muzeu este facut in fostul Hotel Biron, pe care Rodin l-a inchiriat si pentru care a luptat destul de mult ca sa nu fie demolat. Sculpturile expuse in muzeu sunt de exceptie, dar asta nu este o mare mirare, avand in vedere ca discutam despre Rodin. Este frumos ca sunt expuse si tehnicile de sculptura, precum si multe din modele si studii. Personal, cel mai mult si mai mult m-au impresionat sculpturile din seria Sarutul (care mi se pare ca exprima pasiunea si dragostea dintre cei doi iubiti mai bine decat o mie de cuvinte). Sunt mai multe sculpturi, studii, unele lasate parca neterminate in mod voit, dar care una peste alta sunt de un erotism si in acelasi timp de un dramatism izbitor.

Am lasat in urma Muzeul Rodin si am ponit catre Tour Eiffel, iar in drum am gasit o piata (marché, nu place), si in piata niste restaurante. Din pacate inspiratia ne-a cam jucat feste aici, pentru ca mancarea nu a fost buna, iar servirea nici atat. M-am bucurat doar de vin, iar parintii Mirunei de bere.

Coada la Tour Eiffel era evident ingrozitor de mare, asa ca ne-am decis sa mergem pe chei si sa ne plimbam cu vaporasul pe Sena. Zis si facut, ghidati in vreo cinci limbi si ascultand inregistrari de calicate proasta cu Yves Montand si Edith Piaf, am admirat malurile Senei. Acum i-am aratat Mirunei varful lui Ile de la Cité, unde imi doresc sa merg inca de prima data de cand am fost la Paris, dar nu am reusit. Imi doream sa mergem acolo ca sa stam si sa admiram vapoarele si Sena si Parisul si sa simtim un pic aerul lui boem… Aveam sa facem asta, partial cel putin, peste cateva zile.

Incheierea plimbarii cu vaporasul a dat startul goanei catre frumosul parc André Citroen, pe care, cu parere de rau spun ca l-am cam expediat. Parcul in sine nu trebuie ratat dupa parerea mea, pentru ca este un exemplu superb de peisagistica urbana (recunosc, si pe acest parc il stiu de la sora mea, Cristina).

Pe langa o serie de gradini tematice care te lasa cu gura cascata, incadrarea lui in cartierul in care se afla este admirabila, francezii dovedind ca sunt cu adevarat artisti (nu numai ca au fost, ci ca si sunt inca). Dar cum spuneam, se insera, lumina crepusculului nu ne-a lasat sa facem poze prea bune, se facuse racoare, iar mama Mirunei era imbracata destul de subtire. In plus eram cam disperati sa gasim un wc (am alergat dintr-un colt in celalalt al parcului ca sa descoperim ca cele doua wc-uri erau inchise), astfel ca nu ne-am oprit sa studiem detaliile parcului si imi cam pare rau. Dar asta este, data viitoare.

Esential este ca la statia de metrou din apropiere am gasit un wc public la care am facut coada (si s-a facut coada si in spatele nostru), pentru ca ciclurile de spalare automata ale wc-ului dureaza cam 2 minute – timp pretios pentru niste oameni presati. Linia de metrou ne ducea direct acasa, astfel ca dupa ce am petrecut vreo 45 de minute in metrou, am avut din nou sansa de a iesi pe alta iesire decat pe cea buna din Place de la Nation.

Dupa ce am dus bagajele sus si ne-am tras nitel sufletul eu si cu Mirunica am coborat la braseria din colt. Localul era foarte agreabil, era o adevarata placere sa te uiti la oameni, iar chelnerul a fost extrem de amabil si de haios (ne-am gandit noi ca astia de la periferie sunt mai simpatici decat cei din zonele turistice) ceea ce a contribuit din plin la buna noastra dispozitie si la masa minunata pe care am servit-o. Ne-am luat niste salata si un croque, un vin minunat si un chocolat mousse (sau pe romaneste spuma de ciocolata) dumnezeiesc si uite asa am incheiat ziua en fanfare.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 3. Paris, Paris!

Ok, Bruges-ul este frumos, chiar foarte frumos, dar dupa trei zile nu prea mai ai ce face acolo… Si uite asa am ajuns la vorba lui Colin Farrell din mult-citatul In Bruges: “Maybe that’s what hell is, an eternity spent in fuckin’ Bruges”. Noi insa nu mergeam in iad, ci plecasem in vacanta, asa ca ne-am luat bagajele si, ca sa evitam piatra cubica, le-am impins pe pista de biciclete pana la gara. Totusi, nu este atat de usor sa parasesti orasul pe cat se pare. La gara ne astepta un anunt cum ca trenul de Bruxelles avea 25 de minute intarziere. Eh, nu e atat, de rau, ne-am zis – aveam suficient timp sa prindem Thalys-ul. Am asteptat pe peron, unde brizele venite dinspre Marea Nordului alternau cu momentele caldura si de soare. Totusi, pe masura ce asteptam, intarzierea se marea, astfel ca a ajuns la 55 de minute, iar trenul urmator, care in mod normal ar fi fost la o ora diferenta fata de cel pe care il asteptam noi, avea si el 25 de minute intarziere. Intr-un final trenul a venit, dar de data asta peisajele cu vacute grupate dupa culoare si cu mori de vant se derulau in reluare. Mai mult, ne-am mai oprit inexplicabil pe parcurs de cateva ori inainte sa ajungem in Bruxelles Zuid / Midi. Din fericire mai aveam inca vreo jumatate de ora pana sa plece Thalys-ul de Paris, asa ca ne-am asezat intr-una din cele doua sali de asteptare. Dupa putina vreme am fost nevoiti sa ne mutam in cea de-a doua sala, pentru ca un individ a gasit de cuviinta sa se descalte si de incaltari si de ciorapi si sa-si intinda picioarele. Nu stiu de cata vreme nu se mai spalase pe picioare, dar oricum, de suficienta vreme, fiindca ne-a obligat sa ne mutam, si nu numai pe noi. In sfarsit, venise vremea sa o pornim catre Paris cu trenul de mare viteza operat de liniile belgiene Thalys, asa ca ne-am urcat binisor in tren si ne-am lasat bagajele mari la capatul vagonului. Cu siguranta insa, acea zi nu a fost ziua trenurilor: nici nu parasisem bine Bruxelles-ul, ca trenul s-a oprit inexplicabil undeva in mijlocul campului. A pornit o alarma automata, cu o voce linistitoare care ne spunea in patru limbi sa stam linistiti ca vom fi informati asupra problemei. Trenul a pornit incetisor in cele din urma, insa nu ne-a informat nimeni de ce ne oprisem.

Am ajuns in Gare du Nord, iar primul anunt pe care l-am auzit spunea ca Thalys isi cere scuze pentru intarziere si ca daca ne-a afectat in vreun fel planurile noastre, atunci sa mergem la ghiseele din gara ale companiei. Noi nu eram atat de afectati, asa ca am cautat mai intai oficiul de informatii turistice. Gara o stiam destul de bine, dar nu si locul unde ar putea fi acest oficiu. Pana la urma nasul ne-a dus destul de bine si l-am gasit. Am cumparat abonamentele de metrou si de muzee (Paris Visite – s-au dovedit extrem de utile), iar apoi am inceput cautarea statiei de metrou La Chapelle de pe linia 2. Pe harta arata ca are legatura cu gara, astfel ca trebuia sa fie pe undeva pe acolo. Am intrebat doi agenti de paza si o doamna angajata la metrou, care ne-au indrumat pe un culoar luuuuung luuuuung. Cred ca avea vreun kilometru, ca am mers destul de multisor tragand bagajele dupa noi. Am ajuns bine insa, si apoi am coborat la capat, adica la Nation. Metroul poate fi destul de derutant pentru cei care nu cunosc Parisul, pentru ca pasajele sunt adevarate labirinturi. Asta, combinata cu agitatia din gara si cu multitudinea de rase care se perindau prin metrou, l-au facut pe taticul Mirunei sa fie destul de debusolat. Oricum, noi trebuia sa ajungem pe Phillippe Auguste, dar nu am nimerit iesirea care trebuia, normal as putea zice. Hotelul Camelia Nation era la 30 de metri in sus pe strada, deci destul de aproape. (Editare ulterioara: Familia Atanasiu junior tine sa multumeasca pe aceasta cale familiei Manea junior, fara de care alegerea hotelului din Paris s-ar fi transformat intr-o loterie. Experienta si spiritul lor de convingere ne-au indrumat pasii catre acelasi loc in care au tras si ei cu ceva vreme in urma, pe cand au venit sa viziteze Orasul Luminilor.) Holul arata ca in poze, destul de cochet si de ingrijit. Partea nasoala a fost ca aveam camerele la etajul 3, iar lift – ioc. Eh, cu chiu cu vai am urcat scarile, iar adevarata parte nasoala abia acum venea: camerele erau mici mici, iar ca tacamul sa fie complet, baia de la una din camere avea maxim (cu indulgenta) un metru in latime. Oricum, fiind in vacanta ne-am pastrat buna dispozitie si l-am pozat pe tatal Mirunei testand baia (imbracat, desigur), in care abia incapea (cu usa deschisa!). Ne-am distrat foarte bine, iar partea de vacanta pariziana incepea promitator (pana la urma am luat noi, cei mici, acea camera).

Mirunica a inceput sa desfaca bagajele, iar intre timp eu am scos capul pe geam sa scrutez imprejurimile. Inspre piata Nation erau un bistro si o braserie, care aratau binisor. In partea cealalta, in sus pe strada, era un mic magazin general, iar vizavi, o brutarie-patiserie (adica boulangerie in frantuzeste) si un restaurant indian. Am coborat pana la magazin si am cumparat niste apa si niste paine, iar apoi am urcat si am facut sandvisuri din ce aveam cu noi de mancare. Indestulati, am stat nitel ca sa ni se aseze, dupa care am pornit in “plimbarea de orientare”, cum ii zice Mirunica.

Primul obiectiv cu care ne-am pozat a fost statuia din piata Nation. Nu este cine stie ce obiectiv turistic, dar am vrut sa “marcam” locul unde stateam. Wikipedia spune ca monumentul se cheama Le Triomphe de la Republique. De acolo am mers pe strada Picpus crezand ca mergem pe bulevardul Picpus. Tinta noastra era promenada plantata, care din fericire se intersecteaza si cu bulevardul si cu strada omonima. Era sa o ratam, pentru ca traverseaza strada pe dedesubt. Am coborat cateva trepte si ne-am trezit in mijlocul unei alei impadurite de unde nu se vedea niciun bloc, nicio strada, nimic, de parca nu ne-am fi aflat in mijlocul Parisului. Am mers pe alee pana am mai trecut pe sub un bulevard si pe sub un bloc imens (tunelul avea amenajate un fel de caderi mici de apa, foarte de efect), iar apoi am iesit pe o promenada asfaltata la nivelul strazii, care se continua cu un parc si o zona rezidentiala plina de familii cu copii. Peste parc era un pod in forma de arc, la capatul caruia incepea “Le viaduc des Arts”, de fapt o gradina suspendata, creata pe o veche cale ferata dezafectata. Desi gradina nu este cea mai ingrijita din cate am vazut (totusi aranjamentele plantelor sunt bine gandite), ideea este absolut remarcabila. Poate cel mai dragut moment al zilei l-am trait aici, cand pe o banca am intalnit un cuplu de proaspat casatoriti, singuri-singurei, dar cu zambete largi pe buze, si totusi putin stanjeniti cand trecea lumea pe langa ei. Noi credem ca s-au casatorit pe ascuns, pentru ca totusi, era marti, la ora trei dupa-amiaza. Poate ca fugisera in pauza de pranz de la serviciu si s-au casatorit. Oricum ar fi, pareau atat de fericiti ca ne-au molipsit si pe noi, iar mie personal mi s-a parut un semn de bun-venit perfect pentru Paris. Mirunica i-a felicitat, iar ei s-au bucurat foarte tare si au multumit politicos.

Dar lumea se invarte, iar noi am continuat sa mergem mai departe pana am ajuns la capatul viaductului, care nu este foarte departe de Place de la Bastille. Acolo Mirunica ne-a aratat pe jos pavajul care marcheaza zidurile vechii cetati (recunosc ca inainte nu o crezusem ca exista un asemenea pavaj, pentru ca niciodata pana acum nu il vazusem). Din Place de la Bastille am luat-o pe Rue de Rivoli, unde am intrat in biserica Saint Paul. A urmat Place de Vosges, iar in timp ce o vizitam m-a sunat mama ca sa-mi povesteasca ce mai face nepotelul proaspat venit pe lume. Am iesit din nou pe Rivoli si am mers pana la primarie (Hotel de Ville in frantuzeste). Am facut poze printre picaturile de ploaie si porumbei, dupa care am traversat Sena si ne-am amestecat printre multimile de turisti care misuna in fata catedralei Notre Dame de Paris si care contribuie din plin la scufundarea inceta dar sigura a Île de la Cité. Dupa o binemeritata pauza am traversat pe malul stang al Senei si am mers pe chei. Din pacate, fie din cauza ploii, fie ca era destul de tarziu, buchinistii inchisesera. Pont du Carrousel a fost ocazia perfecta sa trecem din nou Sena si sa ajungem fix in curtea Louvre-ului. Aici am gasit ocazia perfecta de a-i face cateva poze artistice Mirunicii, pe care am cocotat-o pe o balustrada de piatra.

Plimbarea a continuat prin gradinile Tuileries pana la Place de la Concorde. Cred ca am asteptat zece minute intregi ca sa traversam piata (pana s-a pus verde adica) si sa ajungem in capatul faimosului bulevard Champs-Elysées. Desi picioarele ne dureau ingrozitor, am continuat sa mergem pana la Arc de Triomphe de l’Etoile.

Mai inainte totusi am intrat in magazinul Disney. Cum in Japonia pierdeam multa vreme ca sa-l studiem de la un capat la celalalt, nici aici nu am facut altfel. Poate totusi am incercat sa stam mai putin ca afara ne asteptau parintii Mirunei.

Un alt moment tare al zilei a fost ca pe scarile din magazin l-am vazut pe George Clooney. Da, chiar el, alaturi de o tipa misto. Din pacate Mirunica nu l-a vazut asa ca nu poate sa confirme. Totusi, eu zic ca nu mi s-a parut. Orisicat, din magazin i-am luat lui Iancu niste hainute tare simpatice si un ursulet haios, dupa care i-am pescuit pe parintii Mirunei, am tras cateva poze rapide Arcului de Triumf luminat, dupa care am luat RER-ul direct pana la Nation.

Nu pot spune decat ca plimbarea “de orientare” ne-a terminat pe toti, pentru ca, in caz ca nu v-ati dat seama, am parcurs treisprezece statii de metrou pe jos (si nu in linie dreapta)! Asa ca nu este de mirare ca am picat lati si am adormit bustean imediat, incununand cum se cuvine o zi plina.