Noiembrie 2008 - Japonia - 9. Kyoto

Suntem in ziua de 23 Noiembrie 2008. Duminica. O zi de in care tot japonezul cu mic cu mare isi ia familia, prietenii si aparatele foto cele cele mai performante sau mai mici cu putinta si iese sa viziteze templele impodobite in culorile hainelor de toamna ale copacilor. Cum japonezii sunt multi, iar templele sunt mai putine, evident ca iese o mare inghesuiala prin jurul lor.

Noi, ca japonezii, am pornit-o la vizitat. De data aceasta templele din Kyoto au fost tinta noastra, iar ghidul ne-a fost al nostru sincer vorbitor fluent atat de limba romana cat si de japoneza, Valos. Intentia noastra a fost sa plecam dis-de-dimineata - intentie partial indeplinita, deoarece cand am ajuns la tren (acelasi tren de jucarie al liniilor private Hankyu) am descoperit ca era destul de plin. Sprijiniti de calatori (la propriu), am ajuns in aproximativ o ora in gara din Kyoto. Aviz amatorilor ! Nu este aceeasi gara cu cea a liniilor J.R. ! De la gara (subterana) am luat un autobuz cu care am mers destul de mult pana sa ajungem intr-un loc unde multimile se revarsau precum un rau in mare: Pavilionul Templului de Aur sau Kinkaku-ji in japoneza.

Inainte de a continua povestirea trebuie sa spun cate ceva despre Kyoto. Acest oras a fost capitala Japoniei timp de peste un mileniu, din anul 794 pana in 1868. Acest lucru explica probabil de ce aproape un sfert din templele si monumentele ocrotite ale Japoniei se afla aici. O curiozitate despre Kyoto o reprezinta faptul ca atunci cand imparatul Meiji a mutat capitala la Tokyo nu a fost semnat vreun decret sau vreun alt act oficial. Astfel se face ca si in ziua de astazi, desi capitala de facto a Japoniei este Tokyo, niciun document legal nu indica acest lucru - deci teoretic cel putin, Kyoto este in continuare capitala tarii soarelui-rasare. Dar sa trec mai departe la vizita noastra...

 

Kinkaku-ji a fost initial construit pentru a-i servi shogunului Ashikaga Yoshimitsu drept vila pentru pensie. Adica un fel de azil personal. Fiul sau l-a convertit in templu Zen al scolii Rinzai. Templul a ars de doua ori prin secolul al cincisprezecelea si o data in 1950. Cele doua etaje superioare ale templului sunt acoperite cu un strat de aur veritabil. Ultima restaurare s-a terminat in 2003 si s-a soldat cu aplicarea unui strat mai gros si mai rezistent de aur decat cele precedente. Templul este asezat intr-un decor superb, iar punctul de belvedere surprinde Lacul Oglinda (Kyōko-chi in japoneza), care - asa cum ii spune si numele - dubleaza imaginea templului.

Pozele pe care le-am facut aici sunt absolut superbe, iar gradinile ireale. Multimea era numeroasa rau, insa foarte amabila, astfel ca tot sirul de oameni se oprea cand cineva voia sa faca o poza. Inotand printre interjectiile tipic japoneze de mirare si admiratie, am iesit de la templu si ne-am indreptat catre urmatorul obiectiv. Am preferat sa mergem vreun sfert de ora pe jos, deoarece pe strazi era un mare ambuteiaj, iar autobuzele stateau si ele. Era incredibil de multa lume.

Ryōan-ji sau in traducere libera Templul Dragonului Linistit adaposteste printre altele celebra gradina zen. Aceasta gradina are cincisprezece bolovani asezati in asa fel incat numai paisprezece sunt vizibili, din orice unghi ai privi (totusi, se vad toti cei cincisprezece dintr-un anumit unghi, insa unii bolovani par sa fie parti ale altora mai mari). Se zice ca doar cine atinge iluminarea spirituala absoluta poate vedea toti cei cincisprezece bolovani in acelasi timp. Un alt lucru nostim il reprezinta faptul scris pe unul dintre pliantele turistice din templu si anume ca cel care a construit gradina a murit fara sa spuna cuiva ce reprezinta sau ce a vrut sa exprime, astfel ca tot ce se spune despre aceasta sunt pure speculatii. Multi savanti si-au dat si isi dau in continuare cu parerea despre axele de simetrie si despre confortul vizual pe care il ofera constructia geniala a gradinii. Realitatea este ca nimeni nu stie exact ce-i cu ea, insa atrage turistii ca un magnet. Pentru a vedea gradina a trebuit sa intram inauntrul templului, deci sa ne descaltam, ceea ce a insemnat ca la iesire aveam sa ne razboim cu cizmele Mirunei ca sa le convingem sa se inchida.

Ca si celelalte temple si acesta este asezat intr-un decor de vis, cu copaci superbi si ochiuri de apa care sa-i puna in valoare. Pozele facute in aceasta zi au iesit foarte pitoresti, insa tot nu se compara cu realitatea.

Iesind de la templu am dat peste un seven-eleven, de unde am cumparat niste paine si branza topita pentru Miruna si niste sandwichuri pentru mine si Vali, pe care le-am mancat pe drum. Pentru a ajunge la urmatorul templu am luat un autobuz, ocazie ce mi-a confirmat inca o data faptul ca transportul lasa rau de dorit in Kyoto, cel putin fata de restul Japoniei.

 Pe la crepuscul am ajuns la Ginkaku-ji, adica la Pavilionul Templului de Argint, a carui intrebuintare, similar cu Kinkaku-ji, a fost cea de vila de pensionare a unui shogun, de data aceasta a lui Ashikaga Yoshimasa, pentru ca dupa moartea lui sa fie transformat in templu. Intentia era ca acest templu sa fie acoperit cu un strat de argint, insa constructia sa nu a fost finalizata niciodata, in principal din pricina razboaielor. Drept urmare templul este pastrat asa cum a fost vazut ultima oara de catre shogun, adica fara sa fie acoperit cu argint. Noi insa nu am apucat sa-l vedem nici macar in aceasta stare, deoarece templul era in plin proces de restaurare, deci acoperit de schele de lemn si de panze (dupa cum spuneam si la Himeji, restaurarile se fac dupa metodele traditionale de constructie). Totusi ne-am plimbat prin gradinile templului pana s-a intunecat si nu mai ieseau pozele.

 

Urmatorul punct din programul serii era intalnirea cu Oana - o prietena de-a lui Vali care traieste in Kyoto. Ne-a placut de ea inca de la inceput - la restaurantul italienesc la care am mancat a tras o injuratura neaosa catre unul neatent care i-a daramat bicicleta parcata pe trotuar. Dupa mancarea ce ne-a ajuns pe o masea (imi pare rau, dar asta este un lucru pe care nu am sa-l inteleg vreodata la japonezi, si anume de ce fac portiile atat de mici), am trecut pe langa universitatea din Kyoto, de unde se trag cei mai multi laureati ai premiului Nobel din Japonia, cu gandul de a merge la atractia principala a zilei, vestitul cartier Gion si "Kiyomizu-dera by night". Iar am avut o mare dezamagire cu autobuzul in care ne-am urcat si cu care am ramas blocati in trafic. A trebuit sa coboram, sa mergem pe jos si sa luam un metrou ca sa ajungem pentru a ne intalni din nou cu Oana (ea mersese cu bicicleta si ne astepta de ceva vreme).

Am trecut pe langa un templu despre care Oana ne-a spus ca fusese filmat in Memoriile unei Gheise, iar apoi am intrat intr-o zona cu case vechi traditionale japoneze, parca desprinse din filmele istorice japoneze. Evident ca majoritatea acestor case erau transformate acum in restaurante (probabil foarte scumpe) in care intra lume bine imbracata (printre care si foarte multe doamne in kimono-uri).

 

Am ascultat sfatul dat de ghidul de calatorie si am incercat sa pandim gheise, dar niciuna nu a catadicsit sa se arate. Totusi nu am putut sa nu observam ca pe masura ce inaintam densitatea de om pe metru patrat crestea simtitor, pana la un moment dat cand ne-am oprit. Aici am facut nitel apel la spiritul nostru balcanic si la coatele noastre ascutite si am inaintat prin multime pana am ajuns la intrarea de la Kiyomizu-dera, sau Templul Apei Pure. Numele si-l trage de la cascada care trece prin gradinile templului si care se desprinde in trei izvoare, unul care aduce intelepciune, altul care aduce sanatate si altul care aduce viata lunga. La momentul respectiv Vali si Oana nu mai stiau exact ce beneficii aducea fiecare izvor, dar traiasca Wikipedia ! Se zice ca aduce ghinion sa bei din toate trei izvoarele. Atunci am realizat inca un lucru comun cu religiile vestice: superstitiile. Cred ca oamenii au nevoie de asa ceva, pentru ca altfel nu-mi explic prezenta lor in atatea culturi.

Templul in sine este construit pe piloni de lemn si ofera o imagine panoramica asupra Kyoto-ului si asupra gradinilor superb luminate de lampioane si vizitate de atatia turisti. Aici efectiv te calcai in picioare - atat era de inghesuiala. Pozele au iesit superbe si nu prea mai pot adauga multe cuvinte pe langa ele.

La iesirea din templu ne-am oprit in niste magazine de suveniruri de unde am cumparat diverse evantaie si alte prostioare, iar apoi Oana ne-a condus pana la gara de unde am luat trenul inapoi catre Osaka.

Am plecat din Kyoto fericiti ca mai avusesem o zi plina, dar in acelasi timp cu doua mici regrete: unul, ca nu vazusem nicio gheisa veritabila, iar altul ca nu apucasem sa o costumam pe Mirunica in gheisa (cica sunt niste saloane unde contra cost o fardeaza si o imbraca in kimono si o lasa sa se plimbe prin Kyoto asa intreaga zi).

Noiembrie 2008 - Japonia - 8. Himeji si Kobe

A doua sambata in Japonia. Ultima ne prinsese la Nikko, iar acum eram la Osaka, pregatindu-ne sa plecam spre Himeji. Localitatea Himeji este faimoasa pentru Himeji-jo sau pe romaneste Castelul Himeji. Acest castel, impreuna cu gradinile care-l inconjoara erau si tinta vizitei noastre.

Dupa ritualul de dimineata – mancat, imbracat, spalat (nu neaparat in ordinea asta) – am luat iarasi trenuletul de jucarie (liniile Hankyu) pana la gara centrala din Osaka. Ah, am uitat sa spun ca Mirunei i se stricase fermoarul de la o cizma, asa ca ne-a luat vreun sfert de ora ca sa il inchidem si sa plecam. Cum isi lasase la Tokyo cealalte pereche de incaltari, n-am avut de ales decat sa ne razboim cu domnul fermoar. In sfarsit, din gara din Osaka am mers la Shin-Osaka, iar acolo era sa ne urcam intr-un Shinkansen care nu oprea in Himeji, insa din fericire ne-am dat seama la timp. Drumul n-a fost lung, doar vreo douazeci de minute. De la gara nu este greu sa ajungi la castel (iti arata si la biroul de informatii turistice, ca sa nu mai vorbim de panourile bilingve de pe strada care indica spre castel), se merge drept inainte pe un bulevard care incepe la gara si se termina in fata intrarii castelului.

Pe masura ce ne apropiam de castel, apareau puhoaie si puhoaie de lume inarmate cu aparate de fotografiat si cu ghizi cu stegulete ridicate. Totusi, ca si in restul Japoniei, majoritatea turistilor sunt japonezi (ne-a spus Vali ca Japonia este tara cu cel mai dezvoltat turism intern) si rar vezi niste turisti straini – care sunt(em) la randul lor (nostru) o curiozitate turistica pentru japonezi. 

Intrarea in castel este minunata – un zid de aparare parca desprins din povestile cu samurai si inconjurat cu un sant de aparare plin cu apa in care inoata, evident, pesti aurii. Dupa ce trecem de poarta neagra ne trezim fata in fata cu castelul alb ce troneaza sus pe deal. Unul dintre motivele faimei castelului este tocmai aceasta culoare alba – este construit numai din lemn si din gips. Toata lumea facea poze peste poze, la fel si noi – incercand sa incadram si cate un copacel frumos impestritat de toamna. Un grup de japonezi au rugat-o pe Miruna sa le faca o poza (probabil ca i-a impresionat, la cat e ea de frumusica ;-) ). Mergand catre deal am dat peste casa de bilete si punctul de intrare in castel, de altfel. Am lasat o parte din haine intr-un dulap, pentru ca era soare si destul de cald.

Am trecut de poarta interioara, iar acolo surpriza! O gheisa statea sa se pozeze cu turistii. Nu numai atat, insa erau acolo doi oameni (un tip si o tipa), care aveau lipit pe spate un afis: Photo Clicker. Iti luau zambind aparatul foto, tu te duceai langa gheisa, iar ei iti faceau cateva poze cu aparatul tau. Pe langa bucuria de a ne fotografia cu cineva costumat in gheisa, ne-a surprins job-ul acelor oameni – folositor si totusi nu de care sa nu te poti lipsi in acelasi timp, dar ca si in cazul celorlalti employed-unemployed din Japonia e mai bine decat sa cerseasca sau sa fure pe strada. In plus, oamenii acestia isi iau slujbele in serios si le fac cu constiinciozitate, chiar daca in realitate nu inseamna mare lucru. Uimitor si inspaimantator in acelasi timp. De altfel aveam sa ne mai gandim la asta de fiecare data cand vedeam in metrou hoardele de corporatisti ducandu-se sau intorcandu-se de la lucru. Vali ne spusese ca japonezii sunt invatati din scoala sa-si faca treaba cat mai bine cu putinta, pentru ca ei reprezinta o rotita mica din angrenajul societatii, astfel ca daca nu-si fac treaba bine, atunci societatea nu mai functioneaza cum trebuie. Nu spun ca este rau acest lucru, dimpotriva, datorita acestui fapt au ajuns unde au ajuns, dar cu toate astea mi se pare ca un om caruia i se da orice treaba si nu cracneste pentru ca trebuie sa o faca este de asemenea un om usor de manipulat. Poate fanatismul japonezilor din al doilea razboi mondial pornea fix din acelasi motiv. Nu stiu, este doar o presupunere. Dar sa revin la minunata Japonie de astazi si la plimbarea noastra.

Curtea interioara este strajuita de ziduri prin care se poate merge si pe care le-am si vizitat. In aceste ziduri se gaseau apartamentele unde samuraii si lorzii isi ascundeau femeile de navalitori, iar tot aici erau diverse sisteme de aparare – usite si ferestruici secrete de unde se tragea cu sageti, se arunca apa sau ulei clocotind.

Dupa ce am vizitat zidurile, in care nu am putut intra incaltati, astfel ca ni s-au dat pungute in care sa ne caram incaltarile, ne-a luat inca vreun sfert de ora ca sa reusim sa o incaltam pe Mirunica, inainte sa pornim prin labirintul de alei ce duc la castel. Sistemul de aparare al castelului este foarte complex, astfel ca aceste alei sunt menite sa-i incurce pe navalitori si sa-i duca in multe locuri fara iesire de unde puteau fi nimiciti mai usor. In acest labirint am gasit un copacel inflorit. Toata lumea se minuna si zicea intruna: Sakura! Sakura!. Drept urmare am crezut ca este un cires inflorit, desi parea cam ciudat ca doar eram in noiembrie. Totusi, dand vina pe clima calda, i-am crezut. Tot dand tarcoale castelului incercand sa gasim intrarea am dat nas in nas cu un ninja. Cand ne-a vazut, simtul onoarei l-a obligat sa scoata o sabie si sa i-o dea Mirunei inainte sa porneasca la lupta. Am facut cateva poze, dupa care am admirat zidurile in forma de evantai care aveau un rol dublu: sa sustina structura castelului si sa faca mai greu asaltul atacatorilor.

 

Aceste ziduri mai au o poveste interesanta: in tinutul acela nu se prea gaseau pietre, astfel ca oamenii simpli au donat din pietrele lor pentru a se construi aceste ziduri. Este amintita in special povestea unei vaduve care a donat piatra de mormant a sotului ei. Ajunsi fix in fata castelului o japoneza draguta s-a oferit sa ne faca poze. Amabilitatea asta a lor este dezarmanta si totusi binevenita. Intr-un tarziu am gasit intrarea in castel si, dupa ce ne-am descaltat, am pornit sa-l vizitam si in interior. Castelul efectiv are cinci etaje, fiecare cu destinatia lui. Am putut admira locul unde erau vechile toalete, armele samurailor, ascunzatori, dormitoare, iar la ultimul etaj, un templu. Se pare ca inainte de a fi construit castelul pe acel loc se afla un templu, care a fost stramutat. Totusi, pentru a nu supara zeii, l-au reabilitat in interiorul castelului, la ultimul etaj. De la ferestre am admirat intregul orasel, care, presarat cu delusoare si spatii verzi arata absolut superb. La coborare am vazut macheta castelului si un model al intregului schelet din lemn. In anii saizeci palatul a fost refacut folosindu-se metodele traditionale de constructie, la fel ca in cazul tuturor obiectivelor vechi din Japonia.

Incaltarea s-a dovedit iarasi o treaba dificila, dar ca de obicei, am dovedit-o. Urmand traseul descris in ghid am dat peste Harakiri-maru, adica locul unde se facea sepuku. Era un loc unde se putea scurge sangele si sterge usor urmele. De asemenea, avea si un loc pentru privitori, ca un fel de auditorium. Cum ar zice un prieten, japonezii sunt practici si cand vine vorba de moarte. Apoi am dat peste un put care are o poveste cu o fantoma – nu foarte interesanta totusi. Ne-am desprins cu greu de palat – am iesit mai mult cu spatele, tot facand poze. Undeva inspre iesire, cat asteptam sa iasa Miruna de la toaleta, am fost atacat pe neasteptate de o pasare.  

S-a invartit de cateva ori deasupra capului meu ciripind suparata, dupa care s-a infipt in puloverul meu de cateva ori, cu forta. Pana la urma a plecat, speriata de mainile mele care se agitau amenintator. 

La magazinul de suveniruri de la iesire nu am gasit mare lucru de cumparat – chiciurile obisnuite – in schimb imi doream tare mult sa-mi cumpar un ceai de la automatele de bauturi. M-am tot codit ce sa iau, iar in final, cand am ales, mare mi-a fost surpriza sa descopar ca luasem ceai cu lapte. Pana la urma tot l-am baut dar mai greu.

Totusi trebuia sa ne grabim pentru ca in curand se intuneca (era aproape ora patru) si mai aveam de vizitat gradinile Koko-en – locul unde se strangeau samuraii inainte de lupta. De asemenea, aici unii dintre ei chiar traisera. Gradinile sunt superbe, impartite in arii cu diverse motive printre care sunt raspandite pavilioane cu fel de fel de intrebuintari. Intr-unul are loc ceremonia ceaiului, dar fiind destul de tarziu era inchis. Apa si pestii sunt omniprezenti, iar rosul de foc al copacilor este atat de bine pus in valoare de reflectoare incat nu-ti vine sa crezi ca sunt reali. Am plecat tristi din gradini – daca ar fi fost dupa noi nu am mai fi plecat de acolo. In drum spre gara am gasit un restaurant cu motive italiene, in care ne-am luat vreo trei portii de mancare, astfel ca a fost una dintre putinele dati cand am mancat in Japonia si am reusit sa ma satur.

 

   

Am luat Shinkansenul spre Kobe. In gara din Kobe ne asteptau Vali si Raluca. Veseli si voiosi ne-au luat si ne-au dus prin niste pasarele futuriste, pe langa niste cladiri colorate, pana am ajuns la o statie de telegondola. Gondola ne-a urcat sus pe un munte in parcul Nunobiki Habu-koen. De sus am putut admira orasul Kobe, golful si imprejurimile lui. Pentru cine nu stie, in 1995 zona a fost devastata de un cutremur care a daramat practic tot orasul. Ei bine, acum Kobe straluceste la propriu. Totul este nou-nout, cladirile, pasarelele, autostrazile, garile, liniile de tren au fost reconstruite si parca sunt scoase din cutie. Pentru noi - care venim dintr-o tara in care in treisprezece ani nu s-au construit nici macar doua sute de kilometri de autostrada – pare de necrezut. Si intr-adevar, Kobe este un oras incredibil, pulseaza de viata mai tare decat oricand, fiind una dintre cele mai cosmopolite arii urbane din zona.

Am coborat muntele pe jos, prin parc. Am admirat intruna panorama Kobe-ului si am facut poze copacilor rosii. Am intrat intr-un pavilion “al ierburilor”, unde erau expuse tot felul de mirodenii, dar unde cresteau si tot felul de plante exotice, de sera, intr-un cadru evident foarte studiat si aranjat, cu apa si pietricele.

Iesind din parc, ne-am indreptat catre centrul orasului. Acolo aveam sa ne intalnim cu un grup de romani care studiau in Japonia. Intalnirea a avut loc intr-un bar, Hobgoblin – plin de americani in special. Aveau si o formatie care canta hituri clasice, precum “Bohemian Rapsody” sau “Hit the Road Jack”, iar atmosfera era chiar placuta. Fumul dens de tigara te facea sa-ti amintesti bine de tot de barurile europene. Oamenii cu care ne-am intalnit pareau de treaba si destul de simpatici, dar nu poti sa-ti faci o parere pertinenta dupa o intalnire de cateva ore. Totusi intalnirea cu ei mi-a adus aminte de Tarragona si de perioada cand imi faceam doctoratul acolo… Cu o urma de melancolie am plecat catre casa Ralucai, pentru ca ochii ne usturau ingrozitor de la fum, iar oboseala ne ajunsese destul de tare.

Am plecat cu trenuletul de jucarie, Hankyu, dar totusi distanta fiind destul de mare, am facut vreo ora si jumatate. Raluca si cu Vali au ajuns la vreo zece minute dupa ce ne-am culcat, pasind incet si vorbind in soapta ca sa nu ne trezeasca. Astfel s-a mai incheiat inca o zi in tara soarelui-rasare.