Septembrie 2011 – 2. “Todo Incluido” la Santander

Iată că scriu posturi cum veneau autobuzele și tramvaiele pe vremuri în București, adică aștepți ce aștepți de ți se lungesc urechile și îți vine să dai cu căciula de pământ și să o pornești pe jos, când iată ca apare. Și nu unul singur, ci vin în gașcă, vreo două-trei.
Victoraș doborât de câte a văzut prin Santanderși încă...și încă...
Dar unde rămăsesem? Ah da…
Operă de artă pe falezăCum vreo două zile au fost destul de călduroase, ne-am gândit să nu le ratăm și să mergem la plajă. Prima dată am fost la playa de los bikinis. Nisipul incredibil de fin de pe plajele Cantabriei nu se compară nici pe departe cu tentativa de nisip de la plaja turcească, așa că am vrut să-i arătăm și lui Victoraș ce înseamnă nisip adevărat. Încântarea lui a fost peste măsură, astfel că după ce l-a cântărit bine cu ambele mâini și i-a evaluat potențialul timp de cel puțin cinci minute, și-a luat inima în dinți (bine, încă nu avea pe atunci așa ceva) și l-a încercat. O nouă delicatesăGustul se pare ca nu i-a displăcut prea tare, pentru că a mai încercat și a doua și a treia oară. Încântarea lui era totală, dar a mamei lui nu prea, așa că tatăl a intrat în acțiune și l-a înșfăcat pe pitic și au intrat amândoi în apă. Trebuie să menționez că Oceanul Atlantic nu este ca Marea Mediterană, care în septembrie este caldă ca o ciorbă. Estimarea tegumentelor mele zice că apa avea undeva între 17 și 19 grade. Niciunul dintre noi nu s-a arătat impresionat de așa o temperatură, cu atât mai puțin Victoraș care voia să tropăie prin apă, deși la momentul respectiv nu știa să tropăie nici pe uscat. Oricum, distracția a fost maximă și de data aceasta (nu cred că și pentru Miruna, care tremura de frig cu camera în mână numai când ne vedea).
Victoraș în acțiune

După plajă, Cătălin m-a luat să jucăm squash la universitate. A fost pentru prima dată când am încercat și pot spune că mi-a deschis apetitul. Este un sport foarte solicitant, iar pentru cineva care a avut în trecut de-a face cu sporturi cu paletă, pot spune că nu e greu de învățat. Este mai greu să te prinzi cum să-l derutezi pe adversar sau să-l faci să greșească, având în vedere că poți lovi liniștit în toți pereții. Deplasarea iarăși este un factor-cheie, dacă nu te miști, poți să uiți de acest joc. Accelerările rapide și schimbările de direcție fac din squash un antrenament perfect. Na, acum că m-am apucat să joc, îi fac și eu reclamă cât pot, că cine știe de unde răsare un nou partener de joc.
Neveste bătute de vânt pe plajă și cu copii în brațeNașă, fină și copii mergând pe plajă la refluxși din sens opus
În sfârșit, după joc am plecat către plaja Sardinero, unde ne așteptau fetele și copiii. Drumul însă trece pe lângă stadionul echipei locale de fotbal, Racing de Santander, care avea meci în ziua aceea cu Real Madrid. Nașul, mare fan al ”galacticilor”, m-a rugat să așteptăm să-i vedem pe madrileni cum ajung la stadion. Problema e că se tot lăsau așteptați ca niște adevărate vedete cu nasul pe sus, atitudine probabil insuflată și de încrezutul de Mourihno. După vreo jumătate de oră am plecat către plajă, unde fetele ne așteptau bătând din picior. Vântul bătea puternic, ele abia se auzeau una pe alta, iar nisipul se ridica una-două născând o mică furtună.
Pozăm cu nășicul la oceanTrebuie să mai spun despre această plajă, Sardinero, că a avut mare impact asupra lui Victoraș. Într-una din zile, când am fost doar noi trei, piticul a început să meargă de-a bușilea pe nisip. Mai mult decât atât, era extrem de încântat de valurile oceanului, ceea ce mă face să sper că va învăța repede să înoate. Oricum, era tare haios, pentru că îl țineam în brațe la marginea apei, iar când un val ajungea până la noi începea să dea din picioare și să se agite, parcă voia să-l las jos, ca să se ia la trântă cu valul. Curajos și temerar, sunt un tată tare mândru!
Impact foarte mare asupra lui Victoraș l-a avut și Marc, care mergea deja foarte bine (avea numai 11 luni). Foarte prietenos, Marc îi aducea lui Victoraș tot felul de jucării, însă văzându-l că vine așa brusc spre el, Victoraș se speria de multe ori. Totuși, a început să se ambiționeze și să încerce să se ridice singur în picioare la marginea patului. Eu cred că a fost primul pas către mersul devreme al lui Victoraș (trebuie să spun acum, nu pot să mă abțin, că Victoraș i-a călcat cu mândrie pe urme nășicului mic, și că la 10 luni și el a ajuns să meargă).
Plaja Sardinero 2 în toată splendoareaDesign urbanDesign urban din alt unghi
Dar să vedem ce am mai făcut interesant.
La plimbare la miezul nopțiiNu doarme nimeni în front, da?
Lângă Santander există un far… bine, de fapt sunt mai multe, însă există un far pe un cap pitoresc (Cabo Mayor) și la care se poate merge pe jos. Am pornit-o ușurel, dinspre capătul plajei Sardinero (cel dinspre far) pe un fel de potecă amenajată pentru promenadă. Bine, amenajată, amenajată, dar uneori devenea și mai dificilă, nu atât pentru mers, cât pentru căruț.
 Dăm o tură pe Cabo MayorAntrenament pentru ... ?O plajă izolată
Noi nu aveam căruțul cu noi, însă Marc așa era transportat; și cu toate că e 4x4, la un moment dat a trebuit să-l luăm pe sus.
Frumoasă priveliște, nu? (se poate observa capul de maimuță în spate de tot)...și aici, dacă nu ați văzut în poza anterioarăAici nu ai voie să pleci de pe plajă cu fructe de mare (trebuie să le mănânci înainte)
Poteca merge de-a lungul unei peninsule pe care este amenajat un teren de golf. Urmează apoi un golf (nu sport, ci partea aceea de ocean care este înconjurată de pământ din trei direcții) cu o plajă spre care trebuie să cobori foarte multe trepte și unde sunt o mulțime de afișe care te informează că nu ai voie să pescuiești sau să aduni fructe de mare fără autorizație… Mare păcat! În sfârșit, când te simți bine timpul trece repede, astfel că se înserase destul de tare. Ajunsesem la șosea și vedeam farul destul de aproape.
Tot mai aproape de farȘi mai aproapePriveliște dramatică - crâm crâm crâm
Eram în dreptul stației de autobuz, iar Cristina s-a uitat la program și aveam cam jumătate de oră până la ultimul autobuz al serii. Așa că am apăsat pedala de accelerație și într-un suflet am și ajuns la far. Mai mult decât farul însă (care era închis vizitatorilor) ne-a impresionat un cap verde (nu acel Cap Verde) la care se putea ajunge doar dacă o luai la picior peste o pajiște. Nu am stat prea mult pe gânduri, i-am lăsat pe motorizați la far (adică pe Marc și Cristina) și am fugit să vedem minunea.
AventuroșiiNe ținem tare în bătaia vântuluiBuni prieteni, rude, bucătari :-)))
Într-adevăr, pot spune că este un loc impresionant, oceanul fiind din nou actorul principal, secondat de stâncile abrupte și tăiate cu măiestrie de același actor. Dar eram pe fugă, iar vântul bătea și el foarte tare, astfel că am făcut cale întoarsă relativ repede. Am ajuns la stația de autobuz înaintea autobuzului, însă cu foarte mult înainte, pentru că următorul avea să vină abia a doua zi. Noi ne uitasem la programul de vară, care se termina la mijlocul lui septembrie… Eh, din fericire distanțele nu sunt așa de mari (când nu ești presat), deci am pornit pe șosea către casă. Am prins un alt autobuz în cele din urmă și am ajuns cu bine acasă, însă cu doi copii obosiți.
Vedere panoramică a Cabo Mayor
În Santander mai mereu se întâmplă câte ceva, altfel s-ar plictisi pensionarii madrileni retrași aici (trebuie spus că mulți spanioli, în special din Madrid aleg să se mute aici la pensie). De data asta o replică a unei corăbii de prin secolul al șaptesprezecelea (parcă) acostase în port (în zona de promenadă). Corabia se putea vizita, iar scopul celor care o îngrijeau era să o ducă în diverse porturi ale lumii pentru ca lumea să o admire. Pe vas era destul de interesant, în special pentru că se simte și cel mai mic balans al corabiei. Deci ca marinar pe vremuri trebuia să fii destul de tare în stomac…
Pe corabieHmmm... oare ce o fi peste bord?Scooooooici! Ce gătim diseară?
Și că veni vorba de stomac… Santanderul și în general Cantabria, este un rai culinar. Fructele de mare, jamonul, brânzeturile și nu numai îți gâdilă cu mare finețe papilele gustative. În centrul orașului este o piață pe care Cătălin o frecventează cu ardoare și este binecunoscut de majoritatea celor de acolo. Mai cunoaște și diverși mici băcani care au niște bunătățuri… dar mai bine nu mai zic. Cătutz în sine este un artist. Cât am stat la ei am fost realmente răsfățați… mai ceva ca la all inclusive! Pește proaspăt, fructe de mare, prepelițe, iepure, fripturi… Cu permisiunea lui, aș lăsa pozele să vorbească de la sine.
Nu, nu le-am luat de lângă corabie, ci din piațăSalivez de morNu mai zic nimic
Pentru cine nu a gustat, poate mânca și cu ochiiTotul e aranjat până la ultimul detaliuȘi aici
Până și Victoraș a luat primele guri de fructe la nași!
Primele primele lingurițe luate benevolE chiar bună para conferencia
Într-una din zile am luat mașina și am pornit să vizităm și câte ceva din Cantabria. Ghizii noștri locali ne vorbeau despre două peșteri și despre un orășel pitoresc, astfel că acestea au fost țintele noastre.
N-aș fi zis, dar chiar au munți înalți în CantabriaPrima a fost peștera El Soplao, care se află pe vârful unui munte. De pe acest vârf priveliștile sunt superbe, munți în ceață, totul verde, nici nu ai zice că te afli în Spania. Peștera este destul de spectaculoasă, și mi-a părut rău că nu am putut să luăm turul extins, în care ți se dă cască cu lampă și ești plimbat prin măruntaiele ei. Și peisaje frumoaseTotuși, chiar și așa, am fost destul de impresionați de ceea ce am văzut. Peștera a fost descoperită în timp ce se săpa o mină (de fapt intrarea se face cu un tren de mină care merge, nu exagerez, maxim 200 de metri, de mai bine mergi pe jos; dar na, impresia artistică face toți banii) și încă se mai văd diverse urme ale mineritului. Caracteristic acestei peșteri sunt niște stalactite ce cresc ca niște arici și nimeni nu știe de ce. Mai multe teorii au fost emise și demolate una câte una. O altă curiozitate este o galerie cu o acustică incredibilă. Cică în urmă cu câțiva ani a fost adusă o cântăreață de operă acolo (cu ocazia unei sărbători a Cantabriei), care în momentul în care a început să cânte a izbucnit în plâns la auzul propriei voci propagate în galerie.
În drum spre trenulețul de minăÎn trenulețAcolo se intră în peșteră
Problema este că nu ai voie să faci poze înăuntrul peșterii (probabil că lumina blițurilor ar degrada… ceva dinăuntru, nu mi-e clar ce).
După El Soplao am pornit către Santillana del Mar, un orășel medieval bine păstrat și care e mai mult cunoscut datorită peșterii Altamira din apropiere.
La pas prin Santillana del Mar (n-am văzut nicio mare pe acolo totuși)Piațetă medievalăArată bine în poze, nu?
Orășelul în sine nu este mare (de-asta și folosesc diminutivul) și este destul de plin de turiști, care sunt bine primiți de o mulțime de magazine de suveniruri și alte prostii, de restaurante și baruri. Am mâncat și noi la un astfel de restaurant, după care am căscat gura ca toți adevărații turiști debarcați aici cu ocazia vizitei la Altamira, ca să contribuie la dezvoltarea economică locală.
Iedera, preferata meaDe aici se uitau atacatorii înainte de asediuCioc, cioc! E cineva acasă?
Ce împingi așa greu la căruț?Poză artistică (zic eu)Biserica satului
Mai către ora închiderii, ca să fim siguri că am scăpat de puhoaiele de turiști, am pornit și noi către Altamira. Această peșteră este de fapt un muzeu creat ca o replică a peșterii originale, aflate o sută de metri mai la deal. Povestea acestei peșteri, dacă nu v-ați informat deja de pe Wikipedia, este că aici s-au descoperit foarte multe desene rupestre și multe dovezi ale activității omului preistoric. Intrarea în peștera originală AltamiraSe pare că această peșteră era un fel de loc de adunare al oamenilor care viețuiau prin aceste zone. Fiecare venea și mai împărtășea cu ceilalți diverse știri, cum au evacuat un urs care stătea fără acte în peștera lor, cum i-au păcălit zeii să le jertfească capra familiei, cum li s-a stricat aerul condiționat din peșteră, lucruri simple de zi cu zi. Mă rog, rațiunea pentru care această peșteră este doar o replică este degradarea picturilor rupestre din peștera originală. În fața peșterii... a replicii (în niciuna nu ai voie oricum sa faci poze)Totuși, ca să nu rămânem cu un sentiment de neîmplinire, am dat o raită și până la intrarea în peștera originală, bine ferecată de ochii neaveniți.
Victoraș nu a părut impresionat de Altamira și a preferat să stea afară mai mult totuși, unde exersa diverse mișcări, ca aruncatul cheilor pe jos sau datul din picioare ținut de mâini.
Am folosit scăunelul de mașină cam de 30 de euro (a fost vreo 100)Eeeeiii, dar ne apropiem de finalul sejurului nostru, al doilea all inclusive (sic!) al anului.
La plecare a trebuit să mergem înapoi până la Madrid, de unde cursa Tarom urma să ne ducă direct acasă. Victoraș ne-a oferit ocazia de nerefuzat de a-l schimba de scutec lângă pompă, într-o benzinărie din apropierea Madridului, după ce eu am înjurat de mama focului Seat-ul Ibiza pe care îl închiriasem și care avea un sistem cretin de deșurubare a bușonului de benzină. Aviz amatorilor: RTFM!
La aeroport Victoraș ne-a dovedit că a înțeles aluziile cu zborurile de la o vârstă fragedă, așa că mai în glumă mai în serios a ținut morțiș să se așeze la manșa avionului… L-a admirat lumea, ca pe un viitor aviator ce se află.
Copilot, se vede pista?
Ce-ar mai fi de spus, în afară de faptul că am avut încă o vacanță foarte agreabilă? Să o ținem tot așa!