Noiembrie 2008 - Japonia - 7. Nara si un pic de Osaka

Buna dimineata !

Iar se facuse cumplit de devreme si noi trebuia sa prindem Shinkansenul de Osaka. Am facut o oprire la "seven-eleven" ca sa ne alimentam cu bomboanele "de supravietuire", cum le numeam noi - printre putinele lucruri mancabile ce puteau fi cumparate de la supermarket. Ok, acum exagerez un pic. Orisicat, bomboanele astea de migdale invelite in ciocolata ne-au tinut de foame cam peste tot in calatoria noastra, astfel ca ne aprovizionam de fiecare data inaintea unui drum.

Oricum, am luat Shinkansenul Hikari (lumina - in traducere), cel mai rapid tren pe care il acopereau rail pass-urile noastre (Nozomi-ul, sau gandul ne ducea doar contra cost pana la Osaka). Drumul a durat aproximativ trei ore, timp in care am reusit sa tragem un pui de somn, nu fara a admira muntele Fuji de la trei sute de kilometri la ora.

 

Gara Shin-Osaka (cred ca inseamna Osaka Noua - am sa-l intreb pe Vali ca sa-mi confirme), unde ne aducea Shinkansenul nu era gara cea buna, pentru ca planul nostru era sa mergem la Nara, iar trenul de Nara se lua doar din gara Osaka (sau in fine, gara centrala din Osaka). Drept urmare am luat un tren urban pana la cealalta gara. In acel tren (nu l-am luat decat o statie) erau niste fetite de scoala care se tot uitau la noi cu ochii mari, de parca eram extraterestri. Tot in acel tren am auzit o limba familiara - era portugheza, si din cate am presupus, cei care o vorbeau erau brazilieni. Ajunsi in gara din Osaka am cautat un loc unde sa ne lasam bagajul cel mare (ne facusem bagajul pentru tot weekendul) si am gasit niste dulapuri cu cheita.

Am gasit cu greu peronul de unde sa luam trenul pentru Nara - ne-am invartit un pic prin gara si am intrebat si un agent de la JR (caile ferate japoneze) - pentru ca Osaka nu este atat de bilingva ca Tokyo, cel putin nu gara. Ne-am urcat in primul vagon dintr-un tren cu scaune moi si destul de plin, dar care s-a golit dupa cateva statii. Pe parbrizul trenului se vedeau din cand in cand stropi de ploaie, iar norii parca deveneau tot mai cenusii.

Am admirat cat am putut din Osaka uitandu-ne pe geamul trenului, dar nu am apucat sa vedem prea mult. In cele din urma trenul a iesit din zona urbana, iar dupa vreo trei sferturi de ora ne-a lasat intr-o gara friguroasa si in constructie. Cred ca era friguroasa pentru ca era in constructie. In gara asta am fost in cel mai urat wc din Japonia - era amenajat intr-un fel de baraca. La iesirea din gara am dat peste biroul de informatii turistice, unde o doamna care vorbea foarte bine engleza ne-a indrumat spre obiectivele turistice si ne-a intrebat de unde suntem. Si-a notat intr-un catalog si astfel am aflat ca in ultimele zile nu mai fusese pe acolo nimeni din Romania. Doamna cea draguta ne-a dat o harta si ne-a recomandat sa luam autobuzul. Evident ca nu am ascultat-o, pentru ca mereu vrem sa "gustam" cat mai mult din locurile pe unde trecem, asa ca am plecat pe jos. Am mers mai intai pe o straduta cu o gramada de magazine si pe o parte si pe alta. Dintr-un magazin am cumparat o umbrela, pentru ca ploaia incepuse sa ne supere nitel. Evident ca ploaia s-a oprit la vreo zece minute dupa ce am cumparat umbrela, dar ne asteptam la asta. De fapt, de-asta am si cumparat-o, ca sa facem sa se opreasca ploaia.

Am continuat sa mergem pe aceeasi strada, iar magazinele au inceput sa se imputineze, a aparut o pagoda, iar verdeata si-a facut loc incet-incet. A fost destul de nostim ca am zarit si o ricsa ce se vedea ca era pentru turisti, dar care reprezenta totusi un lucru inedit, astfel ca i-am facut o poza. Imediat apoi am ridicat ochii si am vazut o poarta portocalie - intrarea la templu, la templul unde citisem si vazusem in albumul mamei lui Vali ca putem hrani caprioare. Intr-adevar, n-am mers mai mult de cincizeci de metri si am zarit primele caprioare: aveau mutre simpatice, cornitele ciuntite, ochii negri si nasuri ude. La chioscul care vindea biscuiti pentru caprioare am lasat o suta de yeni si le-am cumparat un pachet. Se parea ca era mancarea lor preferata, pentru ca instantaneu s-au infiintat cateva in jurul meu si au inceput sa ma impunga, cerandu-mi sa le hranesc. M-am lasat hartuit o vreme de ele, in timp ce Miruna ma fotografia - timp in care mi-au cam smuls din mana aproape toti biscuitii. Mirunei i-a ramas un singur biscuite si ambalajul, pe care o caprioara l-a urmarit cu boticul pana in geanta ei.

 

Inca hartuiti de caprioare, am inceput sa vizitam complexul de temple. Acest complex de la Nara (denumit Nara-koen) este vestit pentru doua lucruri:

In primul rand pentru ca Nara a fost prima capitala permanenta a Japoniei, atestata in secolul al VIII-lea (pana atunci capitala era stabilita in functie de unde traia imparatul). Desi a fost capitala doar timp de saptezeci si cinci de ani, Nara este considerata leaganul culturii, artei si mestesugurilor japoneze. Budismul a inflorit aici si a fost raspandit in restul Japoniei.  De asemenea, in tot acest rastimp s-a manifestat o puternica influenta chinezeasca, ce a marcat restul istoriei japoneze.

Al doilea lucru pentru care este vestita Nara il reprezinta caprioarele care impanzesc complexul Nara-koen (intre noi fie vorba, cred ca de fapt caprioarele fac templul mai vestit) si pe care le gasesti cam peste tot: la intrarile in temple, in zonele verzi, printre lanternele de piatra, langa automatele de bauturi. Oriunde intorci capul, vezi o fata inocenta cu o pereche de ochi negri uitandu-se interesata catre tine. Povestea lor este urmatoarea: in timpurile pre-budiste, caprioarele erau considerate mesageri ai zeilor si erau ocrotite. Budistilor nu li s-a parut rea aceasta credinta, astfel ca au tolerat-o si au pastrat-o, cel putin in acel loc.  Asimilarea aceasta mi-a adus aminte de asimilarea diverselor traditii asa-zise pagane de catre crestinism, si inca o data am avut un sentiment ciudat, ca aceleasi lucruri se intampla cam peste tot in lume, si ca noi, cei de cultura europeana suntem atat de ingamfati si egocentristi - crezand ca toate lucrurile deosebite se intampla la noi.

Complexul de la Nara este uimitor, pastrat impecabil, iar natura aranjata peste tot ca sa fie in armonie cu templele. Am vizitat aproape toate templele - si aici sunt amestecate templele sintoiste cu cele budiste - iar la final am ajuns la vestiul Todaiji. Acesta este un templu construit numai si numai din lemn. A fost construit in anul saptesute cincizeci si doi si, desi a fost distrus de doua ori, iar dimensiunea prezentei constructii reprezinta doua treimi din cea originala, a ramas cea mai mare cladire de lemn din lume. Inauntrul templului se gaseste o statuie de bronz de-a dreptul imensa a lui Buddha, reprezentand una dintre atractiile principale ale complexului. Undeva in spatele acestei statui exista un stalp (de lemn) de sustinere al templului, care are o gaura la baza. Daca cineva reuseste sa treaca prin aceasta gaura, despre care se spune ca are dimensiunea narilor statuii, atunci cu siguranta va atinge o stare de iluminare spirituala (probabil ceva asemanator cu nirvana, desi nirvana presupune sa ajungi la pace cu tine si cu lumea - ceea ce nu cred ca iti ofera o gaura intr-un stalp). Am vazut un cuplu de japonezi care si-au trecut copilul sugar prin acea gaura - probabil ca este o practica destul de comuna.

Intr-un tarziu am iesit din complexul de temple si ne-am indreptat spre gara. In drum am gasit un restaurant "italian", unde am si mancat. Inutil sa mai spun ca pizza comandata era extrem de mica si scumpa - cred ca a fost cea mai scumpa pizza pe care am mancat-o vreodata. Cu toate astea ne-am astamparat cat de cat foamea si am pornit-o mai departe. 

 

Cand am ajuns in gara din Osaka se intunecase de tot. Cum trenul lui Vali de la Tokyo ajungea abia peste aproximativ doua ore, am considerat ca avem suficient timp ca sa ne urcam in Umeda Sky Building - o cladire ce apare aproape pe toate vederile cu Osaka. Evident ca am iesit pe partea gresita a garii si a trebuit sa o ocolim aproape pe toata ca sa ajungem la cladire, insa ca de obicei, ne-am descurcat. Mai intai am urcat in aripa gresita a cladirii, adica nu in cea care ne ducea pe acoperis. In cele din urma am gasit intrarea cea buna si, dupa ce am urcat cu un lift destul de interesant, am ajuns la niste scari rulante ce treceau prin niste tuburi transparente, asa, cam pe la etajul patruzeci. Mie mi s-au parut extrem de interesante, insa Miruna nu imi impartasea parerea si tot ce-si dorea era sa trecem mai repede de ele. Pe acoperis privelistea era absolut de vis. Parca vedeam o lume de pitici, cu trenulete, masinute si cladiri pe masura lor, ce misunau peste tot. Daca ma intrebati pe mine, eu as zice ca este o capodopera ceea ce au facut japonezii cu orasele lor.

La un moment dat ne-a sunat Vali – cica ajunsese in Osaka. Am pornit-o catre gara si dupa ce ne-am invartit nitel am reusit sa ne intalnim in fata unui magazin de electronice foarte popular in Japonia: Yodobashi Camera. Am intrat in magazin si am admirat bideurile electronice. M-am hotarat la unul din modele (parca era Toto sau Panasonic), insa inainte sa-l cumpar i-a venit Mirunei ideea ca poate nu se potriveste cu wc-urile noastre. Astfel ca am sunat la parintii ei si i-am rugat sa masoare dimensiunile wc-ului "romanesc", urmand sa cumparam din Tokyo, daca se potrivea.

Am plecat din magazin si ne-am dus in gara, pentru a ne recupera bagajul lasat in dulap. Ei, acum mai gaseste dulapul daca mai poti, in imensitatea de gara. Dupa vreo zece minute am reusit sa-l dibuim si am pornit-o in sfarsit spre locul unde aveam sa innoptam: la Raluca, o prietena de-a lui Vali. Raluca sta intr-o suburbie a Osakai, pana unde am luat o linie particulara (ocazie cu care ne-am dat seama ca in Osaka transportul este si mai scump decat la Tokyo), ale carei trenuri aratau exact ca trenuletele electrice de jucarie. Casa Ralucai nu este mai mare decat a lui Vali, dar parca impartirea camerelor este un pic mai stricta: stii unde se termina bucataria si incepe o alta camera. Raluca este o fata foarte draguta si primitoare, care-si merita numele de familie (Draguna) - eu unul as fi denumit-o Draguta. Ne-a primit foarte calduros si ne-a facut sa ne simtim minunat la ea acasa.

Ne-am decis sa iesim cu totii la masa la un local ce am inteles ca avea o valoare sentimentala aparte pentru Vali, pentru ca in primul an in Japonia lumea se strangea acolo cand avea vreo ocazie deosebita de sarbatorit. Dupa ce am mancat chiar bine, ne-am intors la Raluca acasa. Dupa indelungi parlamentari, am stabilit ca a doua zi eu si cu Miruna sa mergem sa vizitam castelul Himeji, urmand ca seara sa ne intalnim cu Vali si cu Raluca in Kobe.

Ceaiul sleepy time pe care ni l-a servit Raluca (o mare amatoare de ceaiuri) s-a dovedit minunat inainte de culcare...