Septembrie 2011 – 1.“Todo Incluido” la Santander

Incurajați de faptul că “antrenamentul” cu avionul al lui Victoraș (adică vacanța de la turci) a fost un real succes, am plecat voioși către aeroport pentru o nouă vacanță, de această dată înspre cealaltă extremă a Europei (vest, sic!).

Le promisesem demult nașilor că le vom face o vizită, astfel că destinația noastră finală era Santander, via aeroportul Madrid Barajas. Ne așteptasem la un zbor mai scurt până la Madrid, însă cele 4 ore s-au dovedit a fi destul de multe pentru Victoraș, ce a vrut neapărat să cerceteze toate cotloanele avionului (la piloți nu a ajuns totuși – am văzut eu într-un episod din ”Aircrash Investigations” că nu prea au ce căuta copiii în cabina piloților). La aterizare ne-a luat ceva să ajungem la locul de ridicare al bagajelor (a trebuit să mergem cu un trenuleț, să urcăm o grămadă de scări rulante - ne-am prins prea târziu că puteam lua liftul) și să mai și mergem pe jos. Într-o primă fază ne-am bucurat, pentru că bagajul nostru (al părinților) a sosit printre primele, însă bagajul lui Victoraș s-a lăsat așteptat vreo 40 (patruzeci) de minute… Oricum, bine că a sosit. Apoi am plecat să preluăm mașina închiriată. Toate bune și frumoase, până la scaunul copilului… Era jegos și puțea atât de rău încât parcă contaminase întreaga mașină. Miruna, tare pe poziție, m-a trimis să-l schimb. M-am dus, m-au trimis la mașină să aștept, după care au apărut cu un scaun, e drept, aproape nou-nouț, însă pentru copii mai mari de 9kg (iar micuțul Victoraș încă nu atinsese pragul la vremea aceea). N-am mai stat totuși la discuții, pentru că băiatul nostru stătea totuși destul de bine în fund, așa că după încă vreo jumătate de oră de chin și înjurături că nu reușeam să fixez scaunul, am reușit să pornim (pentru posteritate, să se știe că am pierdut mai bine de două ore de la aterizare).

Drumul cu mașina a fost nesperat de ușor, trafic lejer, iar Victoraș foarte prietenos (totuși nu a prea stat în scaun). Am făcut un popas de aproape o oră, în care ne-am mai tras sufletul și am mâncat ceva. Aveau și un loc de joacă, dar pentru copii mai mari.

GPS-ul (instalat pe telefon, hihi) ne-a dus minunat, fix până în spatele blocului nașilor, unde ne-am blocat. Ne-am parcat pe un loc de handicapați în fața unui local numit ”La Churreria” – ăsta e un fel de ”Le Petit Café” din Paris, adică sunt o groază de localuri ce se numesc astfel – am pus mâna pe telefon și am sunat. Nașii au fost nițel cam nedumeriți când le-am dat reperul cu localul, astfel că am citit de pe o plăcuță numele străzii. S-au uitat pe Google Maps și în 2 minute ne-am trezit cu ei lângă noi. Nu pot să nu povestesc că în timp ce dădeam ture pe străduțe (până ne-am parcat ne-am învârtit o dată sau de 2 ori), a sunat mama disperată că ce facem, unde suntem, că nu știe nimic de noi (chestia asta a întrerupt și GPS-ul pentru moment, lucru care m-a stresat și mai tare). În sfârșit, nu terminasem bine de bombănit, că sună și mama Mirunei, fix cu aceleași probleme . Eh, mamele astea, știu că ne vor binele, dragele de ele, dar uneori intervin în cele mai nepotrivite momente.

Revenind, nașul, foarte săritor, a dus bagajele sus, după care s-a suit în mașină ca să o ducem într-o parcare fără plată, e drept, mai departe de centrul orașului (pentru cine interesează, este vorba despre parcarea sălii polivalente a Santanderului, sau cam așa ceva).

Buuun, dar iată-ne acasă la nași, adică la Cristina, Cătălin și micuțul Marc (care este mai mare decât Victor cu vreo patru luni). Au un apartament foarte cald și primitor, nu foarte mare, dar nici foarte mic, cu o bucătărie impresionant dotată (respect Cătălin) și foarte frumos amenajat. Apartamentul este la ultimul etaj (cred că patru sau cinci), iar din obișnuință și eu și Miruna am pornit-o pe scări, neștiind că există lift. Evident că am devenit brusc ținta miștourilor lui Cătălin. În sfârșit, după ce ne-am acomodat cu bine și am mâncat masa de seară à la Cătutz, copiilor li s-a făcut cam somn, așa că ne-am retras.

Zilele următoare, în timp ce Cristina era la facultate, iar Marc la grădiniță, am beneficiat de serviciile inestimabile și de neegalat ale nașului, care s-a dovedit atât ghid turistic dedicat, cât și bucătar gourmet desăvârșit (adică face niște chestii bune, măi frate, bune de-ți lingi degetele, și pe deasupra mai și lucrează la prezentarea lor, de mai întâi le mănânci cu ochii).

Prima plimbare a fost de-a lungul malului mării, ocazie cu care am văzut Bahia de Santander (pe românește golful Santander), cheiul turistic, am admirat o corabie veche ce era în toiul pregătirilor ca să poată fi vizitată și am luat contact cu primele plaje: playa de los peligros (este o plajă foarte apropiată de port, astfel că sunt destul de mulți curenți care au luat și au dus cu ei mulți oameni, de unde și numele plajei) și playa de los bikinis (povestea spune că acum o vreme, parcă prin perioada interbelică aș zice, femeile din Santander erau foarte pudice, așa că purtau costume de baie care le acopereau aproape tot corpul; la un moment dat, la un internat de fete de pe malul mării care se află în dreptul acestei plaje au venit niște fete din alte părți ale Spaniei, care purtau costume de baie ”normale”; rezultatele au fost că plaja a primit numele respectiv și că toți bărbații din Santander se strângeau pe faleză ca să admire ”costumele de baie” – e posibil ca un alt rezultat să fi fost și că femeile din Santander au început să poarte costume de baie ”normale”, dar nu pot confirma oficial). În timpul acestei plimbări mi s-a părut extrem de spectaculos faptul că pe malul celălalt al golfului erau valuri extrem de mari, în timp ce la noi abia se legăna nițel marea. Încurajat de soarele care ieșise de după nori, m-am aventurat până la marginea apei. Atâta mi-a trebuit, că a venit un val care m-a udat la picioare și astfel m-a făcut să-mi dau jos adidașii și ciorapii. Nu mi-a părut rău, pentru că plimbarea pe mal a fost astfel foarte plăcută și m-am și bucurat de nisipul fin măcinat cu răbdare de ocean.

Dar venise ora prânzului, așa că ne-am îndreptat către autobuz, nu înainte de a arunca o ocheadă asupra plajelor Sardinero, care erau bătute necontenit de valuri impresionante.

După o minune culinară semnată de Cătutz am aderat fără proteste la tradiția spaniolă a siestei. După-amiază am făcut o plimbare în formație completă (au venit acasă și Cristina și Marc) pe lângă casă, iar seara ne-am delectat pașnic cu copiii la joacă.

În zilele următoare am avut cam același program, cu mici variațiuni: o trezire relativ târzie de dimineață, plecat la plimbare cu ghidul Cătutz, la întoarcere dat o raită prin piața locală (voi vorbi despre aceasta mai târziu), mâncat de prânz, siesta, apoi plimbare de seară în formație completă. Masa de seară uneori o luam acasă, uneori în vreun local cochet.

Santander, fiind pe o coastă destul de accidentată, are și un deal destul de mare și de abrupt. Orașul s-a dezvoltat și pe deal (și sub deal, adică au tras ditamai tunelul prin vintrele dealului ca să poți ajunge repede în partea cealaltă a orașului), însă de la o vreme încoace unii oameni (mai tinerei) au început să se plângă, că cine le-a pus casa în deal. Drept urmare, guvernul regional al Cantabriei…le-a făcut scări rulante și o mândrețe de funicular, gratis pentru tot poporul. Noi ne-am folosit de această facilitate care ușurează căratul papornițelor localnicilor și am urcat în vârf ca să vedem Santanderul de la înălțime. E frumos și nu prea, adică dacă ar da la o parte câteva blocuri scorojite, s-ar putea pune de o belvedere, dar așa trebuie să te uiți în depărtare ca să te bucuri de priveliștea golfului și a munților de peste golf (unde am auzit că se poate schia câteodată).

În plimbările noastre am ajuns la peninsula Magdalena, un loc încântător din multe puncte de vedere. Într-un mediu cvasi-natural am putut să vedem pinguini și lei de mare, adică în niște spații amenajate printre stânci. Tot pe acolo erau expuse și trei vase din vremea de glorie a expansiunii spaniole, precum și o plută făcută din pari de lemn – un experiment din câte am înțeles, care a încercat să simuleze primele încercări de navigație ale omului. Interesant este că cei care au făcut experimentul au reușit să facă înconjurul lumii cu pluta aceea. Tocmai citeam o carte interesantă despre dezvoltarea civilizațiilor, în care era descrisă și colonizarea Pacificului, iar acolo se spunea despre un proto-imperiu polinezian, care a fost posibil tocmai datorită unor asemenea ambarcațiuni care la prima vedere par rudimentare.

Dar să revin la povestea mea, și la Palatul Magdalena, care a fost ridicat de statul spaniol pentru regele Spaniei prin 1908, ca deh, trebuia să aibă și bietul rege unde să facă plajă la ocean. În cele din urmă palatul a revenit statului, care îl folosește acum pe post de locație pentru organizarea diverselor congrese și manifestări științifice, politice, caritabile, etc. Peninsula este plină de spații verzi, taman bune pentru un picnic, și pe partea mai ferită de ocean, adică înspre golful (bahia) Santander, are și o plajă, lipită de playa de los bikinis, ca să se clătească și ochiul regal cu frumusețile (mai mult) dezbrăcate ale Spaniei. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult pe mine în acest loc au fost valurile care se izbeau de stânci… Oceanul era agitat, iar jocul valurilor semăna cu un plămân care inspira și expira cu putere. Puteai vedea de departe un val care urma să se spargă de stânci cu o putere incredibilă și care te făcea să te simți insignifiant, mic, mic de tot. De multe ori se întâmpla ca stropi serioși din valuri să ajungă până sus pe peninsulă, cu toate că înălțimea este destul de mare (să tot fie vreo zece – douăzeci de metri). Iar când se retrăgeau, se forma la baza stâncilor un cuibar de ape care îți dădea impresia că va absorbi totul în jur. Pe scurt, o demonstrație măreață dată de mama natură prin intermediul celui dintâi fiu al său de pe Pământ, Oceanul Planetar.

Dar pentru ca m-am lungit destul de mult, voi amâna pentru un episod viitor (ce este deja scris și va fi dat către marele public în cel mai scurt timp) deznodământul acestei aventuri pe pământ spaniol.