Noiembrie 2008 - Japonia - 12. Inca un pic de Tokyo

 

In joia aceasta vremea nu parea foarte prietenoasa. Ploua, iar zgarie-norii chiar zgariau norii, dupa cum se vedea de la Vali de pe balcon. Am decretat-o ca zi cu program de voie, asa ca ne-am dus prin magazine.

A fost o zi buna de observat japonezii si comportamentul lor. In primul rand in metrou sau in tren: cred ca nouazeci la suta dintre cei care stau pe scaun, dorm. La un moment dat un nene era sa se sprijine de Miruna ca tot aluneca in timp ce dormea. Pana la urma s-a redresat :-). Miruna zice ca sunt ca niste robotei care isi dau “shut down” cand nu e nevoie de ei. Apoi, tot in metrou sau trenuri, majoritatea (dintre cei treji) navigheaza pe internet, trimit mesaje si emailuri. Restul citesc ziare sau benzi desenate. Mai sunt si straini rataciti care vorbesc pe limbile lor. Desi citisem avertismente n-am vazut sau n-am avut de-a face cu acei frotteuri. Mai bine. La iesirea de la metrou, absolut toata lumea merge pe partea dreapta sau pe unde arata sagetile ca este sensul de mers. E o chestie, fata de invalmaseala de la noi de la Piata Victoriei de exemplu. Bine, de fapt orice comparatie cu ce este in Romania nu prea are sens. Dar sa trec la oameni. N-am putut sa nu observam ca in afara de corporatisti care se imbraca la costum, restul (si aceiasi corporatisti in timpul liber) habar n-au cum sa se imbrace. Haine si accesorii de firma, care mai de care mai fistichii si mai prost asortate. O data am vazut o tipa in sandale cu toc, cu jambiere, cu o fusta scurta, o bluza minuscula si cu un fes cu ciucure in cap !!! Iar asta nu este singurul exemplu, pentru ca la fiece pas dadeai de cate un asemenea specimen. Am vrut sa-i pozam, dar ne-am gandit sa nu-i suparam, asa ca am lasat aparatul foto la locul lui. Acum imi pare rau. Dar apropo de imbracaminte, majoritatea japonezelor poarta incaltari cu doua-trei numere mai mari. Ne intrebam si acum de ce, dar nu ne dam seama. Daca ne poate lumina cineva…

Orisicat, in afara de aceste ciudatenii, oamenii sunt extrem de binevoitori si de amabili. Bine, poate unii au reticente fata de straini (s-a intamplat de vreo doua ori sa nu se aseze langa noi nimeni in metrou, desi metroul nu era foarte gol), dar nu cred ca este un fenomen de masa. In plus, sunt foarte civilizati si constienti (sau mai bine zis indoctrinati) de rolul lor in societate. Un astfel de exemplu de civilizatie sunt mastile pe care le poarta cei care sunt raciti sau gripati pentru a nu raspandi boala.

Dar sa revin la ce am facut in aceasta zi… Trecand din nou prin fata sediului JR East am avut surpriza sa vedem ca era o coada imensa la gogosi chiar si pe timp de ploaie. Aproape ca ne venea si noua sa stam, vazand hotararea cu care oamenii indurau ploaia si vantul pentru ceva ce in aceste conditii ar fi trebuit sa fie foarte foarte bun. Totusi, am zis sa nu riscam, asa ca am trecut mai departe. Am facut cateva poze liniilor de tren, a statiei si a zonei Shinjuku (zau ca e statia mea preferata), dupa care am intrat in Tokyu Hands. Am luat la rand fiecare etaj in parte, cu meticulozitate, si am cumparat oarece nimicuri (pentru ca asta vinde magazinul in sine). La ultimul etaj insa am intrat in aripa alaturata a cladirii, care era un fel de mall sau in fine, magazin universal gen Unirea (sic!). Acolo am petrecut o buna bucata de vreme intr-un magazin Disney de unde cu greu am iesit, asta si pentru ca luasem ceva cadouri (unele pe care le-am pastrat pentru noi in cele din urma, atat de mult ne-au placut).

Ne-am mai invartit noi prin diverse alte magazine (as inclina sa zic ca tot din Shinjuku, desi nu mai tin bine minte), iar apoi ne-am indreptat catre locul unde stiam ca sigur aveam sa mancam bine: Friday’s. Probabil ca or mai fi restaurante Friday’s si in alte parti din Tokyo, dar noi ne-am dus pana in Shibuya, ca oricum suntem plimbareti. Ne-am invartit nitel pe niste stradute, dar pana la urma l-am gasit si am intrat fericiti. Am mancat iarasi pe saturate, desi nu pot sa nu mentionez ca Mirunei i-au gresit pentru a doua oara comanda, de cand suntem in Japonia. Totusi, a venit chiar un sef sa-si ceara scuze si ne-a rugat sa nu ne suparam ca mai asteptam inca sapte (!!!!) minute sa ne aduca mancarea pe care o cerusem. A venit dupa sase minute ! Si apropo de asta, nu cred ca am mai povestit, dar daca da, atunci imi cer scuze: in Japonia este politicos sa vorbesti de la acelasi nivel cu interlocutorii tai. Asa ca la restaurant, chelnerii sau chelneritele se aseaza in genunchi langa masa si scriu comanda pe carnetelul pe care si-l pun pe masa. La inceput ni s-a parut incredibil. Intorcandu-ne in Romania ni se pare si mai incredibil.

Dupa ce am mancat foarte bine, am ajuns in intersectia aglomerata din Shibuya pe care am si fotografiat-o de data aceasta. Era plina de oameni care traversau prin toate partile intersectiei. Uimitor ! In fata statiei de tren era statuia catelului cu poveste trista (cam siropoasa, dar ok). Pe caine il chema Hachikō, iar povestea spune ca prin 1924 isi conducea zi de zi stapanul la statia de tren cand pleca de dimineata, iar seara il astepta in fata statiei. Ei bine, intr-o zi stapanul sau a murit, dar cainele a continuat sa vina seara de seara in statia de tren asteptandu-l. Lucrul asta a durat zece ani, pana a murit cainele. Evident ca trecatorii au observat si s-a dus vorba peste tot, astfel ca a devenit faimos in intreaga Japonie. Ca un semn al recunoasterii loialitatii lui a fost facuta o statuie (la a carei dezvelire a asistat si cainele) in fata statiei, iar acum iesirea aceea este cunoscuta drept iesirea Hachikō (Hachikō-guchi).

Ziua s-a incheiat cu o plimbare pana acasa la Vali (cu diverse mijloace de transport) si o vizita la supermarket, de unde am cumparat diversi biscuiti cu alge pentru a-i face cadou.

Noiembrie 2008 - Japonia - 11. Yamadera

Auzisem de acest loc inca dinainte sa venim in Japonia, de la mama lui Vali, care ne spunea cat este de frumos si ca trebuie neaparat sa mergem acolo. Drept urmare am urmarit zi de zi vremea in zona (acolo ar fi cam in creierii muntilor, iar in timpul iernii este statiune de schi). Miercuri urma in sfarsit sa fie soare si frumos, dupa ce pana atunci daduse numai cu lapovita si ninsoare.

Actiunea logica a fost ca dis-de-dimineata am luat shinkansenul pana la Sendai, iar de acolo un trenulet ca de jucarie pana in Yamadera. Trenuletul acesta serpuieste printre munti, peste ape, peste si pe sub sosele. Fix inainte de a ajunge la Yamadera trece printr-un tunel lung de vreun kilometru, ce pare ca nu se mai termina, pentru ca nici trenul nu merge foarte repede. In plus mai este si zgomotos.

Gara din Yamadera este mica, nu are decat un peron si doua linii, o cocioaba pe post de sala de asteptare si de vanzare a biletelor si evident, wc-uri. Dar ce wc-uri! Ca de obicei, aveau colac incalzit, capac cu bideu, zgomot de pasarele si de tras apa, daca, in sfarsit, vrei sa nu se auda in afara anumite zgomote.

Parasind gara am pasit catre sat (pentru ca Yamadera este un satuc), iar unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat cautand drumul catre vestitul templu Ryushaku-ji, a fost ca peste tot predomina mirosul acela ingrozitor care ne intorsese pe dos stomacurile de la venirea noastra in tara soarelui-rasare: oden. Ne-a spus Vali seara abia ca zona aceasta este recunoscuta pentru specialitatile culinare de tipul odenului, doar ca aici se numesc altfel, tama-kon. Trecand peste faptul ca ne tineam respiratia cat puteam cand treceam pe langa un magazin ce parea deschis, am bajbait pana la templu, pentru ca statiunea parca era pustie, iar semne in engleza ioc.

La un magazin de ceramica am gasit un fel de ghid turistic desenat si scris in engleza de copiii de la scoala locala. Am luat doua. Am intrat in complexul de temple, in care domnea ca peste tot in sat mirosul gretos al specialitatii locale - pregatita chiar acolo. Depasind momentul, am inceput sa pozam tot ce ne iesea in cale, statui, temple, pestisori aurii... Pana la urma am nimerit la intrarea templului efectiv, adica a partii cu trepte, care serpuiesc prin padure pana ajung in varful muntelui. Cum nu era afisat niciun pret, iar preotul sau calugarul de la intrare nu parea sa stie engleza i-am dat o suma de bani, asteptand sa-mi dea el restul inapoi.

Pornind pe cararea cu trepte din padure, am trecut pe langa tot felul de sculpturi in piatra, copaci ciudati, turisti japonezi (incredibil de putini) si am pozat tot ce am prins.

Tot urcand, padurea a lasat loc cerului liber si astfel ne-am vazut ajunsi pe un platou de unde se putea admira toata valea. Am mers catre un foisor ce parea special amenajat in acest sens si am fost uimiti de panorama ce se intindea in fata ochilor nostri. Efectiv ti se taia respiratia. Jos puteam vedea satul de parca era pentru papusi, nu pentru oameni, iar trenurile care treceau imi aduceau aminte de trenuletele electrice cu care ador sa ma mai joc din cand in cand. In departare se vedeau muntii si vaile, observandu-se foarte clar pantele dulci datorita originii vulcanice ce domina intregul arhipelag...

Ne-am mai plimbat in sus si in jos pe platou, ocazie cu care am descoperit cum de fac japonezii sa arate copacii lor atat de bine. Le "indruma" cresterea cu sfori si pari. Am fost foarte incantati de micuta noastra descoperire. De asemenea, nu am putut sa nu observam ca desi ne aflam in creierii muntilor exista un sistem foarte bine pus la punct de colectare a apei si de scurgere. In fata templului aflat cel mai sus era un morman de zapada imaculata si am stat in cumpana daca sa ne aruncam in el sa facem ingerasi sau nu. Pana la urma ne-a fost rusine si nu ne-am aruncat.

Am mirosit niste betigase parfumate, ne-am intrebat la ce folosesc niste pari cu niste rotite care se vedeau peste tot in templu (apropo, daca stie cineva, l-as ruga sa-mi spuna si mie), apoi am luat-o in jos, pe aceleasi trepte pe care am urcat. Mai intai ne-am intalnit cu o femeie care avea in spate un cos impletit din nuiele, iar langa ea mergea un copilas. Apoi ne-am intalnit cu un catel. I-am pozat pe toti. Iar langa mai pun niste poze care mie imi plac foarte mult.

Am intrat in padure si am incercat sa numar treptele pana jos. La un moment dat m-am incurcat, dar oricum nu-mi ieseau cele o-mie-si-nu-stiu-cate trepte despre care ziceau in toate ghidurile turistice. Ajunsi in sat, ne-am indreptat catre gara si ne-am suit in tren.

In tren am studiat cu interes prin ghidurile noastre ce mai este de vizitat in zona pana am gasit o cascada. La prima statie am sarit din tren ca arsi si surpriza: niciun indicator in engleza. Am iesit din gara si am gasit o harta si o statie de autobuz marcate ca pentru turisti (straini), adica in engleza. Arata acolo ca acea cascada se afla la vreo saisprezece kilometri distanta si ca autobuzele care duc acolo mergeau din ora in ora sau cam asa ceva. Ei bine, tocmai ratasem autobuzul si ar fi trebuit sa asteptam destul de mult, iar cum seara se apropia, am decis in unanimitate sa ne intoarcem la Tokyo. Ne-am suit in primul trenulet de Sendai, ne-am luat din gara ceva de mancare de la o patiserie pe care o descoperisem la prima noastra excursie prin zona aceasta si in final am luat shinkansenul (am uitat sa spun ca am fotografiat si un wc tipic japonez). De data aceasta am mers cu un shinkansen cu doua etaje. Ne-am intristat intr-un fel deoarece ne-am dat seama ca era ultima data cand aveam sa auzim in acea vacanta vocea calda care spunea:

"Welcome to the Shinkansen! This is the Komachi superexpress bound to ... Tokyo."

Ma rog, au fost Hayate, alteori Hikari sau Kodama, iar destinatiile in care ne-au dus mereu altele - Sendai, Odawara, Osaka, Himeji, Kobe - locuri care ne-au umplut de amintiri frumoase pe care le vom uita incetul cu incetul...

Dar sa revin... Ajunsi la Tokyo ne-am dus acasa si acolo am ramas toata seara, pentru ca ma cam durea stomacul. Vali s-a intors destul de suparat de la o intalnire cu niste prieteni, iar seara ne-am incheiat-o urmarind toti trei din pat de la Vali cele mai misto episoade din Tom si Jerry (le are Valos pe dvd).

Noiembrie 2008 - Japonia - 10. Tokyo

Luni, 24 Noiembrie… Este inceputul ultimei saptamani a vizitei noastre in Japonia.

Ei bine, ploaia care cadea marunt nu prea ne-a incurajat sa ramanem inca o zi in Osaka, iar prognoza vremii ne-a facut sa renuntam sa mai mergem in sud spre Miyajima sa vedem vestita poarta plutitoare (care apare in majoritatea pozelor ce prezinta Japonia) a templului shintoist Itsukushima-jinja. Tot ploaia (si probabil oboseala acumulata) ne-a facut sa renuntam si la vizita in parcul Mino sau Mino-koen, unde pe langa natura tomnatica superba traiesc niste maimute – probabil macaci – care cica vin la turisti si cersesc bani, pe care-i folosesc sa-si cumpere bauturi si mancare de la automate. Acum cand scriu, chiar imi pare rau ca nu ne-am dus.

  

Orisicat, pana la gara am luat un monorail care ne-a permis sa vedem de sus o parte din suburbiile Osakai. Dupa o lunga alergatura prin imensa gara Shin-Osaka am reusit sa prindem shinkansenul spre Tokyo.              

Am dus bagajele acasa la Valos, am mancat ceva frugal (cred ca asta este cuvantul cel mai potrivit pentru mancarea din Japonia) si am plecat toti trei sa colindam orasul. N-am ajuns prea departe – doar pana in Shinjuku – un oras in sine. Ne-am mai minunat inca o data de imensa statie de tren / metrou prin care trec zilnic mult peste trei milioane de oameni, dupa care am intrat in magazine. Din magazin in magazin, trecand printre zgarie-nori, am observat in fata sediului companiei de cai ferate JR East o coada mare de oameni. Vali ne-a spus ca acolo era nu-stiu-ce gogoserie vestita, dupa care e toata lumea innebunita, insa el n-a stat niciodata la coada sa vada daca gogosile sunt atat de bune pe cat se spune. Am trecut apoi pe un pod peste liniile ferate si am intrat in Tokyu Hands – un magazin cum n-am mai vazut. Are vreo zece etaje si este plin de prostioare, incepand cu portofele de tinut pe sub haine, la instrumente si accesorii pentru bucatarie, stickuri USB cu caini in calduri, aparatura de fitness, unelte de gradinarit, genti, tot felul de cutiute, costume de carnaval, machete, motorase, panouri solare, pantofi, haine, produse de infrumusetare, sfarcuri false, accesorii pentru baie, jucarii, jocuri, marochinarie si multe multe altele pe care nu am loc si nici timp sa le enumar. Am iesit victoriosi cu un cos de gunoi pentru baie si cu un cutit de taiat branza de tip gouda. Plimbarea a continuat pe stradutele din Shinjuku, iar Vali a profitat de ocazie sa ne duca intr-un centru de jocuri electronice, cu etaje tematice – jocuri pentru copii la un etaj, la altul jocuri de razboi si tot asa. Dupa ce ne-am invartit printre japonezi si japoneze cu ochii rosii si care nu vedeau nimic in jur, ne-am oprit la niste jocuri de curse cu masini. Ne-am asezat fiecare in cate o consola si am inceput sa ne jucam. Vali a castigat de fiecare data, dar la limita, trebuie sa spun. Apoi am dat o raita si prin Yodobashi Camera, pentru ca intre timp primisem de acasa dimensiunile wc-urilor romanesti. Totusi dezamagirea a fost maxima, pentru ca din pacate capacele de wc nu se potriveau in partea cea mai importanta: distanta dintre suruburile de fixare. Cum adaptabile nu aveau, am plecat dezumflat. Langa magazin era un restaurant mexican, destul de simpatic, undeva la un subsol. Din pacate, ne-am inteles gresit cu chelnerita, asa ca Mirunei i-a adus un fel de chiftele de pui intr-un sos iute. Nu erau rele, pana la urma le-am mancat eu si cu Vali, iar Mirunei i-a adus ceva mai mancabil pentru ea. Dupa masa, Vali ne-a aratat in drum spre casa pe unde sa iesim din statia Shinjuku si exact pe unde sa o luam a doua zi – cand aveam in plan sa mergem sa vizitam primaria orasului. Am ajuns acasa destul de obositi, ca de obicei.

A doua zi, desi planuisem sa ne trezim odata cu Vali care trebuia sa plece la lucru, am dormit pana tarziu, asa ca micul dejun l-am facut un pic mai consistent. Si apropo de micul dejun, de obicei seara mergeam pe la supermarket sa cumparam diverse de-ale gurii, cum ar fi rosii, banane, mandarine, suc, carne, oua... Eh, intr-o dimineata, cand voiam sa facem o omleta, am descoperit cu stupoare ca primul ou spart era deja fiert, dar fiert putin, nici macar cleios. Cum eu nu mananc oua fierte, iar Miruna nu a vrut sa-l manance, i l-am lasat lui Vali, care ne-a explicat ca in supermarket se mai gasesc cateodata si oua fierte in onsen, iar cele pe care le cumparasem erau exact de acest soi. Deci iata ca in afara de oameni si de maimute in onsen se mai imbaiaza si ouale… hmmm…

Am plecat catre primaria din Tokyo, care se gaseste printre zgarie-norii din Shinjuku si care se vede din balcon de la Vali. Evident insa ca printre atatia calatori si ametiti de somn am incurcat iesirile, asa ca nu am luat-o pe unde ne indurmase Vali cu o seara inainte. Nici nu prea ne-am dat bine seama pe unde suntem, asa ca doar cu ochii dupa primarie, am dat o tura mare mare de tot intregii statii Shinjuku. Acest mic ocol ne-a luat vreo jumatate de ora spre trei sferturi de ora. In cele din urma ne-am setat cursul corect, adica pe niste stradute umbrite de zgarie-nori.

In fata primariei ne-am minunat de inaltimea sa (sunt doua turnuri paralele) si de tot aranjamentul urbanistic din jur, dupa care am urcat cu liftul pana la etajul patruzeci si cinci, unde era amenajat un etaj numai pentru turisti.

 

Am admirat metropola de sus – era o zi destul de senina, asa ca am avut ce vedea – am cumparat niste vederi si niste carti de joc cu Japonia, iar la coborare am dat nas in nas cu un centru de informatii turistice de unde ne-am inarmat cu fluturasi, pliante si harti.

Am luat-o spre statia Shinjuku (intre timp mi-am dat seama ca a devenit statia mea preferata, de orice – daca ar ateriza avioane in Shinjuku, sigur ar fi aeroportul meu preferat) ca sa luam un tren sau un metrou catre palatul si gradinile imperiale. De obicei preferam trenul, pentru ca era gratis, datorita JR pass-ului care era valabil pentru doua saptamani. Totusi trenul nu ajungea peste tot pe unde voiam noi, asa ca de multe ori apelam la metrou.

Palatul este asezat intr-o oaza de verdeata in mijlocul orasului, asa ca de aici se vede linia orizontului foarte frumos conturata de zgarie-nori. Ne-am tot invartit in jurul palatului – este inchis publicului pentru tot timpul anului mai putin o zi – cea a imparatului. Dupa ce am tot facut o gramada de poze ne-am decis sa mergem sa vizitam gradinile imperiale.

 

Problema a fost ca ultima intrare in gradini se facea la ora 15:30, iar noi am ajuns la 15:40. Cum Vali mai avea pana sa termine programul ne-am dus sa ne plimbam prin Ginza, de data asta de capul nostru. Nu era foarte departe, iar noi oricum eram aproape de statia Tokyo, asa ca in vreo zece-cincisprezece minute am si ajuns. Am recunoscut locurile pe unde fusesem in seara intoarcerii de la Nikko, am reusit dupa ceva intortocheli – am gresit drumul – sa ajungem la sediul Sony – unul dintre locurile cele mai vestite de intalnire din Ginza. De acolo am luat-o in jos pe unul dintre bulevarde si am ajuns la un alt magazin vestit (cica) Mitzukoshi. Nu am gasit mare lucru pe acolo, oricum preturile erau foarte mari, asa ca am luat-o la pas. In plimbarea noastra am trecut pe langa o patiserie/brutarie cu nume frantuzesc si tocmai ne bucuram de mirosul familiar cand prin fata noastra a trecut un soarece (eu zic ca era sobolan, dar Miruna nu). Aha! Deci iata ca nici macar Japonia nu e perfecta, au si ei gunoaiele lor. In sfarsit, am mers mai departe, insa aceasta zi a fost nefasta pentru spiritul meu de orientare, de altfel foarte ascutit in mod normal. Se inserase si am reusit sa pierd drumul pentru a treia oara in aceeasi zi. Ne-a sunat Vali care planuise sa ne plimbe prin cartierul cel mai la moda din Tokyo, Omotesando. Din pacate nu am realizat ca eram la o statie de metrou de pe o linie care ne ducea fix la punctul de intalnire cu Valos, asa ca am mai pierdut vremea sa ajungem la statia Tokyo si de acolo sa luam metroul.

Ajunsi in Omotesando, ne-am plimbat pe niste bulevarde foarte largi cu multe magazine. Din pacate incepuse sa ploua marunt. Toata ziua fusese senin, dar brusc vremea se stricase. Ne-am bucurat de decoratiunile de Craciun care impodobeau tot orasul, ocazie cu care Vali ne-a explicat ca imediat dupa Craciun le strang si peste noapte apar decoratiuni de Anul Nou – care la ei este cea mai importanta sarbatoare. Iar asta se intampla in toate orasele, deci stransul vechilor decoratiuni si montatul celor noi reprezinta probabil o desfasurare de forte impresionanta. In cele din urma am cotit-o pe niste stradute mici, dar foarte animate si am ajuns - spre bucuria mea si a Mirunei mai tarziu - la Friday’s, unde stiam ca se mananca bine din peregrinarile mele cu serviciul la Moscova. Intr-adevar, restaurantul nu s-a dezmintit si am mancat mult si bine. Mirunica a vazut primul piept de pui care chiar arata si avea gust de piept de pui, din toata vacanta prin Japonia. Am plecat fericiti catre casa, insa prin Shibuya, pe la intersectia cea mai aglomerata din lume. Totusi, pentru ca ploua nu erau atat de multi oameni si nu am mai scos aparatul foto. Am trecut pe langa statuia catelului cu poveste trista (dar pe care o voi spune la povestea zilei de joi), ne-am suit in metrou si dusi am fost. La Nakano-shimbashi am coborat, am dat o tura pe la supermarket si am pus la cale ziua urmatoare.