Noiembrie 2008 - Japonia - 8. Himeji si Kobe

A doua sambata in Japonia. Ultima ne prinsese la Nikko, iar acum eram la Osaka, pregatindu-ne sa plecam spre Himeji. Localitatea Himeji este faimoasa pentru Himeji-jo sau pe romaneste Castelul Himeji. Acest castel, impreuna cu gradinile care-l inconjoara erau si tinta vizitei noastre.

Dupa ritualul de dimineata – mancat, imbracat, spalat (nu neaparat in ordinea asta) – am luat iarasi trenuletul de jucarie (liniile Hankyu) pana la gara centrala din Osaka. Ah, am uitat sa spun ca Mirunei i se stricase fermoarul de la o cizma, asa ca ne-a luat vreun sfert de ora ca sa il inchidem si sa plecam. Cum isi lasase la Tokyo cealalte pereche de incaltari, n-am avut de ales decat sa ne razboim cu domnul fermoar. In sfarsit, din gara din Osaka am mers la Shin-Osaka, iar acolo era sa ne urcam intr-un Shinkansen care nu oprea in Himeji, insa din fericire ne-am dat seama la timp. Drumul n-a fost lung, doar vreo douazeci de minute. De la gara nu este greu sa ajungi la castel (iti arata si la biroul de informatii turistice, ca sa nu mai vorbim de panourile bilingve de pe strada care indica spre castel), se merge drept inainte pe un bulevard care incepe la gara si se termina in fata intrarii castelului.

Pe masura ce ne apropiam de castel, apareau puhoaie si puhoaie de lume inarmate cu aparate de fotografiat si cu ghizi cu stegulete ridicate. Totusi, ca si in restul Japoniei, majoritatea turistilor sunt japonezi (ne-a spus Vali ca Japonia este tara cu cel mai dezvoltat turism intern) si rar vezi niste turisti straini – care sunt(em) la randul lor (nostru) o curiozitate turistica pentru japonezi. 

Intrarea in castel este minunata – un zid de aparare parca desprins din povestile cu samurai si inconjurat cu un sant de aparare plin cu apa in care inoata, evident, pesti aurii. Dupa ce trecem de poarta neagra ne trezim fata in fata cu castelul alb ce troneaza sus pe deal. Unul dintre motivele faimei castelului este tocmai aceasta culoare alba – este construit numai din lemn si din gips. Toata lumea facea poze peste poze, la fel si noi – incercand sa incadram si cate un copacel frumos impestritat de toamna. Un grup de japonezi au rugat-o pe Miruna sa le faca o poza (probabil ca i-a impresionat, la cat e ea de frumusica ;-) ). Mergand catre deal am dat peste casa de bilete si punctul de intrare in castel, de altfel. Am lasat o parte din haine intr-un dulap, pentru ca era soare si destul de cald.

Am trecut de poarta interioara, iar acolo surpriza! O gheisa statea sa se pozeze cu turistii. Nu numai atat, insa erau acolo doi oameni (un tip si o tipa), care aveau lipit pe spate un afis: Photo Clicker. Iti luau zambind aparatul foto, tu te duceai langa gheisa, iar ei iti faceau cateva poze cu aparatul tau. Pe langa bucuria de a ne fotografia cu cineva costumat in gheisa, ne-a surprins job-ul acelor oameni – folositor si totusi nu de care sa nu te poti lipsi in acelasi timp, dar ca si in cazul celorlalti employed-unemployed din Japonia e mai bine decat sa cerseasca sau sa fure pe strada. In plus, oamenii acestia isi iau slujbele in serios si le fac cu constiinciozitate, chiar daca in realitate nu inseamna mare lucru. Uimitor si inspaimantator in acelasi timp. De altfel aveam sa ne mai gandim la asta de fiecare data cand vedeam in metrou hoardele de corporatisti ducandu-se sau intorcandu-se de la lucru. Vali ne spusese ca japonezii sunt invatati din scoala sa-si faca treaba cat mai bine cu putinta, pentru ca ei reprezinta o rotita mica din angrenajul societatii, astfel ca daca nu-si fac treaba bine, atunci societatea nu mai functioneaza cum trebuie. Nu spun ca este rau acest lucru, dimpotriva, datorita acestui fapt au ajuns unde au ajuns, dar cu toate astea mi se pare ca un om caruia i se da orice treaba si nu cracneste pentru ca trebuie sa o faca este de asemenea un om usor de manipulat. Poate fanatismul japonezilor din al doilea razboi mondial pornea fix din acelasi motiv. Nu stiu, este doar o presupunere. Dar sa revin la minunata Japonie de astazi si la plimbarea noastra.

Curtea interioara este strajuita de ziduri prin care se poate merge si pe care le-am si vizitat. In aceste ziduri se gaseau apartamentele unde samuraii si lorzii isi ascundeau femeile de navalitori, iar tot aici erau diverse sisteme de aparare – usite si ferestruici secrete de unde se tragea cu sageti, se arunca apa sau ulei clocotind.

Dupa ce am vizitat zidurile, in care nu am putut intra incaltati, astfel ca ni s-au dat pungute in care sa ne caram incaltarile, ne-a luat inca vreun sfert de ora ca sa reusim sa o incaltam pe Mirunica, inainte sa pornim prin labirintul de alei ce duc la castel. Sistemul de aparare al castelului este foarte complex, astfel ca aceste alei sunt menite sa-i incurce pe navalitori si sa-i duca in multe locuri fara iesire de unde puteau fi nimiciti mai usor. In acest labirint am gasit un copacel inflorit. Toata lumea se minuna si zicea intruna: Sakura! Sakura!. Drept urmare am crezut ca este un cires inflorit, desi parea cam ciudat ca doar eram in noiembrie. Totusi, dand vina pe clima calda, i-am crezut. Tot dand tarcoale castelului incercand sa gasim intrarea am dat nas in nas cu un ninja. Cand ne-a vazut, simtul onoarei l-a obligat sa scoata o sabie si sa i-o dea Mirunei inainte sa porneasca la lupta. Am facut cateva poze, dupa care am admirat zidurile in forma de evantai care aveau un rol dublu: sa sustina structura castelului si sa faca mai greu asaltul atacatorilor.

 

Aceste ziduri mai au o poveste interesanta: in tinutul acela nu se prea gaseau pietre, astfel ca oamenii simpli au donat din pietrele lor pentru a se construi aceste ziduri. Este amintita in special povestea unei vaduve care a donat piatra de mormant a sotului ei. Ajunsi fix in fata castelului o japoneza draguta s-a oferit sa ne faca poze. Amabilitatea asta a lor este dezarmanta si totusi binevenita. Intr-un tarziu am gasit intrarea in castel si, dupa ce ne-am descaltat, am pornit sa-l vizitam si in interior. Castelul efectiv are cinci etaje, fiecare cu destinatia lui. Am putut admira locul unde erau vechile toalete, armele samurailor, ascunzatori, dormitoare, iar la ultimul etaj, un templu. Se pare ca inainte de a fi construit castelul pe acel loc se afla un templu, care a fost stramutat. Totusi, pentru a nu supara zeii, l-au reabilitat in interiorul castelului, la ultimul etaj. De la ferestre am admirat intregul orasel, care, presarat cu delusoare si spatii verzi arata absolut superb. La coborare am vazut macheta castelului si un model al intregului schelet din lemn. In anii saizeci palatul a fost refacut folosindu-se metodele traditionale de constructie, la fel ca in cazul tuturor obiectivelor vechi din Japonia.

Incaltarea s-a dovedit iarasi o treaba dificila, dar ca de obicei, am dovedit-o. Urmand traseul descris in ghid am dat peste Harakiri-maru, adica locul unde se facea sepuku. Era un loc unde se putea scurge sangele si sterge usor urmele. De asemenea, avea si un loc pentru privitori, ca un fel de auditorium. Cum ar zice un prieten, japonezii sunt practici si cand vine vorba de moarte. Apoi am dat peste un put care are o poveste cu o fantoma – nu foarte interesanta totusi. Ne-am desprins cu greu de palat – am iesit mai mult cu spatele, tot facand poze. Undeva inspre iesire, cat asteptam sa iasa Miruna de la toaleta, am fost atacat pe neasteptate de o pasare.  

S-a invartit de cateva ori deasupra capului meu ciripind suparata, dupa care s-a infipt in puloverul meu de cateva ori, cu forta. Pana la urma a plecat, speriata de mainile mele care se agitau amenintator. 

La magazinul de suveniruri de la iesire nu am gasit mare lucru de cumparat – chiciurile obisnuite – in schimb imi doream tare mult sa-mi cumpar un ceai de la automatele de bauturi. M-am tot codit ce sa iau, iar in final, cand am ales, mare mi-a fost surpriza sa descopar ca luasem ceai cu lapte. Pana la urma tot l-am baut dar mai greu.

Totusi trebuia sa ne grabim pentru ca in curand se intuneca (era aproape ora patru) si mai aveam de vizitat gradinile Koko-en – locul unde se strangeau samuraii inainte de lupta. De asemenea, aici unii dintre ei chiar traisera. Gradinile sunt superbe, impartite in arii cu diverse motive printre care sunt raspandite pavilioane cu fel de fel de intrebuintari. Intr-unul are loc ceremonia ceaiului, dar fiind destul de tarziu era inchis. Apa si pestii sunt omniprezenti, iar rosul de foc al copacilor este atat de bine pus in valoare de reflectoare incat nu-ti vine sa crezi ca sunt reali. Am plecat tristi din gradini – daca ar fi fost dupa noi nu am mai fi plecat de acolo. In drum spre gara am gasit un restaurant cu motive italiene, in care ne-am luat vreo trei portii de mancare, astfel ca a fost una dintre putinele dati cand am mancat in Japonia si am reusit sa ma satur.

 

   

Am luat Shinkansenul spre Kobe. In gara din Kobe ne asteptau Vali si Raluca. Veseli si voiosi ne-au luat si ne-au dus prin niste pasarele futuriste, pe langa niste cladiri colorate, pana am ajuns la o statie de telegondola. Gondola ne-a urcat sus pe un munte in parcul Nunobiki Habu-koen. De sus am putut admira orasul Kobe, golful si imprejurimile lui. Pentru cine nu stie, in 1995 zona a fost devastata de un cutremur care a daramat practic tot orasul. Ei bine, acum Kobe straluceste la propriu. Totul este nou-nout, cladirile, pasarelele, autostrazile, garile, liniile de tren au fost reconstruite si parca sunt scoase din cutie. Pentru noi - care venim dintr-o tara in care in treisprezece ani nu s-au construit nici macar doua sute de kilometri de autostrada – pare de necrezut. Si intr-adevar, Kobe este un oras incredibil, pulseaza de viata mai tare decat oricand, fiind una dintre cele mai cosmopolite arii urbane din zona.

Am coborat muntele pe jos, prin parc. Am admirat intruna panorama Kobe-ului si am facut poze copacilor rosii. Am intrat intr-un pavilion “al ierburilor”, unde erau expuse tot felul de mirodenii, dar unde cresteau si tot felul de plante exotice, de sera, intr-un cadru evident foarte studiat si aranjat, cu apa si pietricele.

Iesind din parc, ne-am indreptat catre centrul orasului. Acolo aveam sa ne intalnim cu un grup de romani care studiau in Japonia. Intalnirea a avut loc intr-un bar, Hobgoblin – plin de americani in special. Aveau si o formatie care canta hituri clasice, precum “Bohemian Rapsody” sau “Hit the Road Jack”, iar atmosfera era chiar placuta. Fumul dens de tigara te facea sa-ti amintesti bine de tot de barurile europene. Oamenii cu care ne-am intalnit pareau de treaba si destul de simpatici, dar nu poti sa-ti faci o parere pertinenta dupa o intalnire de cateva ore. Totusi intalnirea cu ei mi-a adus aminte de Tarragona si de perioada cand imi faceam doctoratul acolo… Cu o urma de melancolie am plecat catre casa Ralucai, pentru ca ochii ne usturau ingrozitor de la fum, iar oboseala ne ajunsese destul de tare.

Am plecat cu trenuletul de jucarie, Hankyu, dar totusi distanta fiind destul de mare, am facut vreo ora si jumatate. Raluca si cu Vali au ajuns la vreo zece minute dupa ce ne-am culcat, pasind incet si vorbind in soapta ca sa nu ne trezeasca. Astfel s-a mai incheiat inca o zi in tara soarelui-rasare.

Noiembrie 2008 - Japonia - 7. Nara si un pic de Osaka

Buna dimineata !

Iar se facuse cumplit de devreme si noi trebuia sa prindem Shinkansenul de Osaka. Am facut o oprire la "seven-eleven" ca sa ne alimentam cu bomboanele "de supravietuire", cum le numeam noi - printre putinele lucruri mancabile ce puteau fi cumparate de la supermarket. Ok, acum exagerez un pic. Orisicat, bomboanele astea de migdale invelite in ciocolata ne-au tinut de foame cam peste tot in calatoria noastra, astfel ca ne aprovizionam de fiecare data inaintea unui drum.

Oricum, am luat Shinkansenul Hikari (lumina - in traducere), cel mai rapid tren pe care il acopereau rail pass-urile noastre (Nozomi-ul, sau gandul ne ducea doar contra cost pana la Osaka). Drumul a durat aproximativ trei ore, timp in care am reusit sa tragem un pui de somn, nu fara a admira muntele Fuji de la trei sute de kilometri la ora.

 

Gara Shin-Osaka (cred ca inseamna Osaka Noua - am sa-l intreb pe Vali ca sa-mi confirme), unde ne aducea Shinkansenul nu era gara cea buna, pentru ca planul nostru era sa mergem la Nara, iar trenul de Nara se lua doar din gara Osaka (sau in fine, gara centrala din Osaka). Drept urmare am luat un tren urban pana la cealalta gara. In acel tren (nu l-am luat decat o statie) erau niste fetite de scoala care se tot uitau la noi cu ochii mari, de parca eram extraterestri. Tot in acel tren am auzit o limba familiara - era portugheza, si din cate am presupus, cei care o vorbeau erau brazilieni. Ajunsi in gara din Osaka am cautat un loc unde sa ne lasam bagajul cel mare (ne facusem bagajul pentru tot weekendul) si am gasit niste dulapuri cu cheita.

Am gasit cu greu peronul de unde sa luam trenul pentru Nara - ne-am invartit un pic prin gara si am intrebat si un agent de la JR (caile ferate japoneze) - pentru ca Osaka nu este atat de bilingva ca Tokyo, cel putin nu gara. Ne-am urcat in primul vagon dintr-un tren cu scaune moi si destul de plin, dar care s-a golit dupa cateva statii. Pe parbrizul trenului se vedeau din cand in cand stropi de ploaie, iar norii parca deveneau tot mai cenusii.

Am admirat cat am putut din Osaka uitandu-ne pe geamul trenului, dar nu am apucat sa vedem prea mult. In cele din urma trenul a iesit din zona urbana, iar dupa vreo trei sferturi de ora ne-a lasat intr-o gara friguroasa si in constructie. Cred ca era friguroasa pentru ca era in constructie. In gara asta am fost in cel mai urat wc din Japonia - era amenajat intr-un fel de baraca. La iesirea din gara am dat peste biroul de informatii turistice, unde o doamna care vorbea foarte bine engleza ne-a indrumat spre obiectivele turistice si ne-a intrebat de unde suntem. Si-a notat intr-un catalog si astfel am aflat ca in ultimele zile nu mai fusese pe acolo nimeni din Romania. Doamna cea draguta ne-a dat o harta si ne-a recomandat sa luam autobuzul. Evident ca nu am ascultat-o, pentru ca mereu vrem sa "gustam" cat mai mult din locurile pe unde trecem, asa ca am plecat pe jos. Am mers mai intai pe o straduta cu o gramada de magazine si pe o parte si pe alta. Dintr-un magazin am cumparat o umbrela, pentru ca ploaia incepuse sa ne supere nitel. Evident ca ploaia s-a oprit la vreo zece minute dupa ce am cumparat umbrela, dar ne asteptam la asta. De fapt, de-asta am si cumparat-o, ca sa facem sa se opreasca ploaia.

Am continuat sa mergem pe aceeasi strada, iar magazinele au inceput sa se imputineze, a aparut o pagoda, iar verdeata si-a facut loc incet-incet. A fost destul de nostim ca am zarit si o ricsa ce se vedea ca era pentru turisti, dar care reprezenta totusi un lucru inedit, astfel ca i-am facut o poza. Imediat apoi am ridicat ochii si am vazut o poarta portocalie - intrarea la templu, la templul unde citisem si vazusem in albumul mamei lui Vali ca putem hrani caprioare. Intr-adevar, n-am mers mai mult de cincizeci de metri si am zarit primele caprioare: aveau mutre simpatice, cornitele ciuntite, ochii negri si nasuri ude. La chioscul care vindea biscuiti pentru caprioare am lasat o suta de yeni si le-am cumparat un pachet. Se parea ca era mancarea lor preferata, pentru ca instantaneu s-au infiintat cateva in jurul meu si au inceput sa ma impunga, cerandu-mi sa le hranesc. M-am lasat hartuit o vreme de ele, in timp ce Miruna ma fotografia - timp in care mi-au cam smuls din mana aproape toti biscuitii. Mirunei i-a ramas un singur biscuite si ambalajul, pe care o caprioara l-a urmarit cu boticul pana in geanta ei.

 

Inca hartuiti de caprioare, am inceput sa vizitam complexul de temple. Acest complex de la Nara (denumit Nara-koen) este vestit pentru doua lucruri:

In primul rand pentru ca Nara a fost prima capitala permanenta a Japoniei, atestata in secolul al VIII-lea (pana atunci capitala era stabilita in functie de unde traia imparatul). Desi a fost capitala doar timp de saptezeci si cinci de ani, Nara este considerata leaganul culturii, artei si mestesugurilor japoneze. Budismul a inflorit aici si a fost raspandit in restul Japoniei.  De asemenea, in tot acest rastimp s-a manifestat o puternica influenta chinezeasca, ce a marcat restul istoriei japoneze.

Al doilea lucru pentru care este vestita Nara il reprezinta caprioarele care impanzesc complexul Nara-koen (intre noi fie vorba, cred ca de fapt caprioarele fac templul mai vestit) si pe care le gasesti cam peste tot: la intrarile in temple, in zonele verzi, printre lanternele de piatra, langa automatele de bauturi. Oriunde intorci capul, vezi o fata inocenta cu o pereche de ochi negri uitandu-se interesata catre tine. Povestea lor este urmatoarea: in timpurile pre-budiste, caprioarele erau considerate mesageri ai zeilor si erau ocrotite. Budistilor nu li s-a parut rea aceasta credinta, astfel ca au tolerat-o si au pastrat-o, cel putin in acel loc.  Asimilarea aceasta mi-a adus aminte de asimilarea diverselor traditii asa-zise pagane de catre crestinism, si inca o data am avut un sentiment ciudat, ca aceleasi lucruri se intampla cam peste tot in lume, si ca noi, cei de cultura europeana suntem atat de ingamfati si egocentristi - crezand ca toate lucrurile deosebite se intampla la noi.

Complexul de la Nara este uimitor, pastrat impecabil, iar natura aranjata peste tot ca sa fie in armonie cu templele. Am vizitat aproape toate templele - si aici sunt amestecate templele sintoiste cu cele budiste - iar la final am ajuns la vestiul Todaiji. Acesta este un templu construit numai si numai din lemn. A fost construit in anul saptesute cincizeci si doi si, desi a fost distrus de doua ori, iar dimensiunea prezentei constructii reprezinta doua treimi din cea originala, a ramas cea mai mare cladire de lemn din lume. Inauntrul templului se gaseste o statuie de bronz de-a dreptul imensa a lui Buddha, reprezentand una dintre atractiile principale ale complexului. Undeva in spatele acestei statui exista un stalp (de lemn) de sustinere al templului, care are o gaura la baza. Daca cineva reuseste sa treaca prin aceasta gaura, despre care se spune ca are dimensiunea narilor statuii, atunci cu siguranta va atinge o stare de iluminare spirituala (probabil ceva asemanator cu nirvana, desi nirvana presupune sa ajungi la pace cu tine si cu lumea - ceea ce nu cred ca iti ofera o gaura intr-un stalp). Am vazut un cuplu de japonezi care si-au trecut copilul sugar prin acea gaura - probabil ca este o practica destul de comuna.

Intr-un tarziu am iesit din complexul de temple si ne-am indreptat spre gara. In drum am gasit un restaurant "italian", unde am si mancat. Inutil sa mai spun ca pizza comandata era extrem de mica si scumpa - cred ca a fost cea mai scumpa pizza pe care am mancat-o vreodata. Cu toate astea ne-am astamparat cat de cat foamea si am pornit-o mai departe. 

 

Cand am ajuns in gara din Osaka se intunecase de tot. Cum trenul lui Vali de la Tokyo ajungea abia peste aproximativ doua ore, am considerat ca avem suficient timp ca sa ne urcam in Umeda Sky Building - o cladire ce apare aproape pe toate vederile cu Osaka. Evident ca am iesit pe partea gresita a garii si a trebuit sa o ocolim aproape pe toata ca sa ajungem la cladire, insa ca de obicei, ne-am descurcat. Mai intai am urcat in aripa gresita a cladirii, adica nu in cea care ne ducea pe acoperis. In cele din urma am gasit intrarea cea buna si, dupa ce am urcat cu un lift destul de interesant, am ajuns la niste scari rulante ce treceau prin niste tuburi transparente, asa, cam pe la etajul patruzeci. Mie mi s-au parut extrem de interesante, insa Miruna nu imi impartasea parerea si tot ce-si dorea era sa trecem mai repede de ele. Pe acoperis privelistea era absolut de vis. Parca vedeam o lume de pitici, cu trenulete, masinute si cladiri pe masura lor, ce misunau peste tot. Daca ma intrebati pe mine, eu as zice ca este o capodopera ceea ce au facut japonezii cu orasele lor.

La un moment dat ne-a sunat Vali – cica ajunsese in Osaka. Am pornit-o catre gara si dupa ce ne-am invartit nitel am reusit sa ne intalnim in fata unui magazin de electronice foarte popular in Japonia: Yodobashi Camera. Am intrat in magazin si am admirat bideurile electronice. M-am hotarat la unul din modele (parca era Toto sau Panasonic), insa inainte sa-l cumpar i-a venit Mirunei ideea ca poate nu se potriveste cu wc-urile noastre. Astfel ca am sunat la parintii ei si i-am rugat sa masoare dimensiunile wc-ului "romanesc", urmand sa cumparam din Tokyo, daca se potrivea.

Am plecat din magazin si ne-am dus in gara, pentru a ne recupera bagajul lasat in dulap. Ei, acum mai gaseste dulapul daca mai poti, in imensitatea de gara. Dupa vreo zece minute am reusit sa-l dibuim si am pornit-o in sfarsit spre locul unde aveam sa innoptam: la Raluca, o prietena de-a lui Vali. Raluca sta intr-o suburbie a Osakai, pana unde am luat o linie particulara (ocazie cu care ne-am dat seama ca in Osaka transportul este si mai scump decat la Tokyo), ale carei trenuri aratau exact ca trenuletele electrice de jucarie. Casa Ralucai nu este mai mare decat a lui Vali, dar parca impartirea camerelor este un pic mai stricta: stii unde se termina bucataria si incepe o alta camera. Raluca este o fata foarte draguta si primitoare, care-si merita numele de familie (Draguna) - eu unul as fi denumit-o Draguta. Ne-a primit foarte calduros si ne-a facut sa ne simtim minunat la ea acasa.

Ne-am decis sa iesim cu totii la masa la un local ce am inteles ca avea o valoare sentimentala aparte pentru Vali, pentru ca in primul an in Japonia lumea se strangea acolo cand avea vreo ocazie deosebita de sarbatorit. Dupa ce am mancat chiar bine, ne-am intors la Raluca acasa. Dupa indelungi parlamentari, am stabilit ca a doua zi eu si cu Miruna sa mergem sa vizitam castelul Himeji, urmand ca seara sa ne intalnim cu Vali si cu Raluca in Kobe.

Ceaiul sleepy time pe care ni l-a servit Raluca (o mare amatoare de ceaiuri) s-a dovedit minunat inainte de culcare...

Noiembrie 2008 - Japonia - 6. Ikebana si putin Tokyo

Suntem in ziua a saptea de la venirea noastra in Japonia, intr-o joi (mai exact pe douazeci noiembrie). Aceasta zi a fost rezervata in avans pentru ca Mirunica sa se duca la cursul de ikebana tinut la o scoala specializata in asa ceva, denumita Ohara Ikebana School. Ea visa demult sa faca asemenea cursuri si s-a tot uitat pe net dinainte ca sa le gaseasca . Valos ne-a fost de mare ajutor si a facut mai din timp rezervarea (evident, vorbind cu ei in japoneza) la telefon. Totusi, cursul este in limba engleza pentru ca este un modul pentru straini.
In sfarsit, cursul trebuia sa inceapa la ora unu dupa-amiaza, asa ca ne-am permis sa dormim mai mult de dimineata. De data asta s-a trezit Valos inaintea noastra, dar nu cred ca era prea fresh, pentru ca din greseala mi-a luat geaca - e drept, gecile noastre se aseamana foarte mult, adica sunt amandoua maro. A fost cu atat mai nostim cu cat eu nu am descoperit pana nu am plecat, iar el nu s-a prins pana nu i-am trimis un mesaj.

Oricum, cum eu nu ma simteam prea bine si simteam cum febra si raceala ma iau cu ele, am cam zacut in pat pana am plecat. Miruna s-a tot invartit, s-a uitat pe net, s-a gandit cu ce sa se imbrace - pana la urma a ales o fustita, o sapca si o gentuta (toate mov, cumparate ca set si care o fac foarte foarte cocheta) - si pana la urma am plecat catre Omotesando, unde isi are sediul aceasta scoala de ikebana. Omotesando este unul din cartierele "la moda" din Tokyo. Aici sunt foarte multe magazine, nu atat de scumpe ca in Ginza, dar se apropie.
Oricum, acum eram mai concentrati sa gasim scoala decat sa cascam gura. Nu a fost foarte greu, noroc ca ma uitasem pe net si imi facusem o schema pe la ce gura de metrou sa iesim si apoi pe ce strada. Am nimerit si cladirea si sala de clasa. In sala era o profesoara japoneza destul de draguta si o alta doamna care colecta banii pentru curs intr-o cutiuta de metal. Am platit cursul pentru Miruna, dupa care ea s-a asezat in prima banca, iar eu m-am retras undeva mai in spate. Profesoara a facut cunostinta cu Miruna (pe profesoara o chema Fukuchi), iar intre timp au mai aparut inca trei cursante (dintre care doua erau niste americance). Se pare ca mai fusesera la curs, pentru ca profesoara le-a salutat si apoi le-a cerut sa faca nu stiu ce chestii, ca un fel de tema (am uitat sa spun ca fiecare avea pe masa plante si instrumente - castron cu apa, clestisor - pentru viitoarele aranjamente). Profesoara a inceput sa-i explice Mirunei ce inseamna ikebana si apoi un fel de istoric cred - ma rog, lucruri introductive. I-a mai povestit cateva concepte si apoi a pus-o sa faca un aranjament.
Eu m-am adancit in scaunul meu si m-am apucat sa citesc istoria Japoniei din ghidul lonely planet pe care il luasem cu mine. Din cand in cand mai faceam cateva poze. Totusi aveam un sentiment de liceu. Mai stiti scrijeliturile de pe bancile din scoala unde scrie "Aici m-am luptat cu somnul si am fost invins"? Ei bine, acolo m-am luptat cu raceala si am fost invins (de fapt m-am luptat si cu foamea si am fost invins, dar asta e o alta poveste). Problema era ca mi se facea tot mai rau pe masura ce trecea timpul, iar pastilele de gat, aspirinele si pastilele de paracetamol sinus pe care le tot luam nu prea pareau sa aiba vreun efect.
Miruna a reusit sa termine primul ei aranjament ajutata de profesoara, urmand acum sa scoata florile din suportul lor si sa faca un altul, de data asta de una singura. Profesoara mai bazaia prin jurul ei ca o albinuta si ii mai dadea indicatii. Unul din lucrurile practice care a invatat-o acolo a fost sa taie coditele florilor in apa - in acest fel tin mai mult. Miruna a mai facut un aranjament, de data asta mai mult singurica si care a iesit chiar frumos, dupa care cursul s-a incheiat. Profesoara i-a dat florile acasa, iar Miruna i-a facut lui Valos intr-un castron de supa un aranjament ce a tinut pana am plecat noi. Inainte sa plecam din cladire am urcat la "departamentul de vanzari" si am cumparat de acolo o carte despre ikebana si mai multe suporturi (adica un fel de patuturi mici de tepi - cam ca cele pe care dorm fakirii) in care se infig florile din aranjamente.
Ajunsi acasa eu m-am prabusit in pat si n-am mai fost in stare sa ma ridic. I-am dat mobilul Mirunei si am trimis-o sa se intalneasca cu Valos, care planuise o seara prin Shibuya (alt cartier "la moda") si Omotesando, urmata de o vedere de noapte a orasului din Roppongi Hills, una dintre cele mai inalte cladiri din Tokyo. Am avut nitele emotii pana cand a reusit Miruna sa se intalneasca cu Vali (totusi, era prima data singurica singurica intr-un oras de douazeci de milioane de locuitori - fara suburbii), insa in momentul in care am fost sunat ca s-au intalnit, m-am linistit.
Mai departe ziua n-a decurs fantastic pentru mine, am stat in pat si am citit despre Japonia, cautand alte locuri in care sa mergem. Am motait, am baut ceai si am bolit.
Cand s-au intors, Mirunei ii sclipeau ochii si era atat de incantata cum rar am vazut-o. In ziua aceea fusese o atmosfera extrem de clara si Tokyo-ul se vedea minunat de sus, dupa cum am vazut in pozele pe care le-au facut. Miruna era in mod evident data pe spate de peisajul pe care il admirase si de altfel a tinut mortis sa mearga si cu mine sus pe acoperisul lui Roppongi Hills ca sa ne minunam impreuna de salba de lumini a unui oras ce se intinde pana la linia orizontului in orice parte te-ai uita.
Ziua s-a incheiat cu pregatirea bagajelor pentru weekend - a doua zi aveam sa plecam catre Osaka dis-de-dimineata.

Noiembrie 2008 - Japonia - 5. Hakone

In excursia noastra din Japonia am avut cu noi asa:

- un ghid despre Japonia in romaneste, dar care este mai mult o carte de citit decat un ghid de calatorie

- un dosar cu foi (vreo 300) printate de Miruna de pe site-ul http://www.jnto.go.jp/, despre toate provinciile Japoniei

- un ghid de calatorie lonely planet in engleza cumparat din aeroportul din Helsinki

In foile printate de Miruna am citit despre acest parc numit Hakone, ce reprezinta de fapt una dintre micile parti ale parcului national Fuji si avand o gramada de lucruri interesante de vazut. Este o zona muntoasa, cu multe statiuni mici si cochete. Cum noi venisem ca sa exploatam peisajele toamnei la maximum, ne-am decis sa mergem.

Zis si facut, exercitiul il stiam: trezirea dis-de-dimineata (cu deranjarea Valosului, bineinteles), fuga la inghesuiala printre corporatistii din metrou, urcatul in Shinkansen si mai departe... scrie-n carte (adica in blog, deci mai jos).

Hakone se afla in sud-vest, la mai putin de o ora de mers cu Shinkansenul. Trenul de mare viteza ne-a lasat in Odawara, punctul de plecare catre parc. In gara din Odawara am cumparat un bilet valabil doua zile, care ne permitea sa calatorim cu toate mijloacele de transport din parcul national si care mai includea reduceri sau intrari gratis la diverse atractii. Prima pe lista a fost o mocanita care ne ducea de-a dreptul in sus pe munte, printre statiuni, de la statiunea Hakone Yumoto pana la Gora (linia se numeste Hakone Tozan). Trenuletul acesta merge pe cea mai abrupta linie din intreaga Japonie si in unele statii isi schimba sensul de mers, astfel ca uneori merge cand cu fata, cand cu spatele. Mocanita este rosie si are aspectul unui trenulet de jucarie, dar cu inghesuiala din ea nu este de joaca - concureaza cu brio cu metroul din Tokyo. Prima statie la care ne-am decis sa coboram a fost Chokoku-no-Mori, unde se afla Muzeul Hakone - un muzeu special prin faptul ca este in aer liber. Muzeul este foarte interesant, seamana cu un parc in care sunt expuse diverse sculpturi de Rodin, Milo si Moore, precum si alte lucrari ale unor artisti mai putin cunoscuti (si japonezi), ce se imbina foarte frumos cu alcatuirea parcului. Mai este acolo si un pavilion dedicat lui Picasso, unde sunt expuse lucrarile lui in lut si un alt pavilion cu picturi. Totusi, poate partea cea mai interesanta a muzeului este un fel de onsen pentru picioare. Acolo te descalti si stai cu picioarele in apa fierbinte si aromata cu lamai si mandarine ce plutesc intregi in timp ce admiri parcul. Atmosfera de toamna calduta era foarte frumoasa si n-am mai fi plecat de acolo. Un nene japonez care se ocupa de onsen ne-a facut aici una dintre pozele mele preferate din toata calatoria noastra.

Tot in muzeu am mai gasit o balta (cred ca in toate gradinile din Japonia se gaseste o astfel de balta) plina cu cei mai mari bibani pe care i-am vazut vreodata. Erau literalmente imensi - cred ca aveau peste un metru lungime si erau grasi bine de tot. Cand s-a dus Mirunica mai aproape de apa au venit toti si au cascat gurile lor mari, asteptand sa fie hraniti.

Am plecat cu greu din parc si ne-am dus mai departe la gara, unde am asteptam mocanita sa ne duca mai departe. Am coborat la capat, adica la Gora, statiune in care se afla un parculet destul de simpatic, Gora-koen (probabil ca inseamna exact Parcul din Gora). In parculet se afla un pavilion unde poti invata sa faci sticlarie sau ceramica. Din pacate era destul de tarziu (aproape ora trei dupa-amiaza), iar ultimele grupe incepusera pe la ora doua. Orisicat, creatiile noastre ar fi trebuit sa se usuce si sa ne fie trimise prin posta dupa circa doua zile in cazul sticlei sau dupa trei luni in cazul oalelor de lut. Am stat sa ne gandim si pana la urma ne-am decis sa spunem pas - eventual aveam sa ne intoarcem a doua zi - biletele noastre erau valabile pentru doua zile. Am iesit din parc undeva mai sus si ne-am dus la o statie de funicular (iarasi destul de aglomerat) ce avea sa ne duca la o statie de telegondola. Am luat gondola si am urcat pana pe muntele So'un-zan. In gondola s-au intamplat mai multe lucruri interesante: am descoperit ca japonezii scot diverse sunete ciudate, maraituri, latraturi, hapaituri si alte asemenea, am zarit in fata noastra un cuplu de japonezi care se tot giugiuleau (nimic special pana aici), iar el avea un tricou care-i lasa jumatate de piept gol, tot in gondola a aparut de niciunde varful inzapezit al muntelui Fuji, iar undeva sub gondola a aparut un peisaj selenar - o vale de unde se extrage sulf. Am coborat in statie, la Owakudani, si ne-am dus mai intai sa ne pozam cu valea sulfuroasa - batea un vant incredibil de tare (e drept eram pe varful unui munte), dupa care am descoperit un locsor de unde puteam avea o viziune cat de cat buna asupra muntelui Fuji. Din pacate atmosfera nu era prea clara, astfel ca ne-am pozat cu un Fuji cam cetos. Ne-am suit mai departe in gondola, in dorinta de a face un circuit complet al zonei, circuit ce ar suna cam asa:

Odawara -> Hakone Yumoto (cu trenul); Hakone -> Gora (cu mocanita); Gora -> So'un-zan (cu funicularul); So'un-zan -> Owakudani (cu telegondola); Owakudani -> Togendai (pe malul lacului Ashi) (cu telegondola); Togendai -> Hakone-machi (cu vaporasul); Hakone-machi -> Odawara (cu autobuzul)

In dorinta de a merge catre lacul Ashi am urcat in gondola. Totusi, inainte de a ajunge la lac am dat de o statie de mijloc a gondolei, unde am avut un impuls de moment si am zbughit-o afara. Nu aveam vreo harta a drumului, dar speram ca daca o luam la vale ajungeam la lac. Am fost foarte inspirati, pentru ca drumul a fost foarte frumos si ne-am alergat ca niste copii. Am mers pe la marginea padurii, am dat de niste ryokanuri si de niste casute foarte cochete, ne-am mai pozat cu muntele Fuji, iar intr-un final am ajuns la statia de vaporas. Am descoperit ca vaporasele de pe lac sunt foarte chicioase - vor sa imite vasele de pirati de pe vremuri, dar in sfarsit - putine sunt lucrurile nechicioase la japonezi. Pe lac am vazut doua porti shintoiste rosiatice-portocalii, se pare ca destul de celebre. La coborare am dat nas in nas iarasi cu cuplul de indragostiti din gondola, iar el isi arata in continuare mandru jumatate din piept. Vaporasul ne-a dus la Hakone-machi, unde ne-am plimbat prin aleea de cedri seculari - una dintre micile ramasite ale drumurilor construite de shoguni de-a lungul Japoniei. Cedrii aveau menirea de a strajui drumul, oferind umbra vara si protejand de vant si de zapada iarna. Plimbarea a fost foarte placuta, dar se cam inserase, astfel ca pozele nu au prea iesit bine. Ne-am urcat intr-un autobuz cu gandul de a ne duce la Kowakidani - vazusem noi ca acolo se afla un parc acvatic (un fel de strand, daca mi se permite comparatia :-) ), cu multe bazine tematice. Totusi, era destul de tarziu, astfel ca parcul tocmai se inchisese, asa ca am luat autobuzul pana la Odawara. Am fugit repede prin statia de tren, dar nu suficient, pentru ca am privit Shinkansenul cum pleca de sub ochii nostri. Dragut era ca pe peron mai erau doi oameni care abia mai respirau si care probabil alergasera si ei, dar ratasera trenul. Vazandu-ne pe noi, au izbucnit in ras.

Am luat trenul urmator, care urma sa vina cam dupa jumatate de ora. Ajunsi in Tokyo, ne-am dus direct acasa (cred ca ne-am intalnit cu Vali si ne-am dus la supermarket), si nu am mai luat masa in oras. Ne-am decis ca a doua zi sa ne intoarcem in Hakone si sa incercam sa facem vase de lut, sa vizitam un parc cu begonii si sa mergem la parcul acvatic.

Ca o curiozitate, in statia Shinjuku (prin care trec zilnic trei milioane de oameni) din Tokyo am dat iarasi nas in nas cu pieptosul nostru din gondola si din vaporas, care de data asta era fara iubita. Cam care ar fi sansele sa te intalnesti de atatea ori pe zi cu aceeasi persoana, mai ales intr-un asemenea furnicar cum este Tokyo?

Zis si facut, a doua zi ne-am respectat ritualul de dimineata (trezit, metrou inghesuit, Shinkansen) si am ajuns in Odawara mai devreme decat in prima zi. Am luat un microbuz pana la parcul cu begonii. Parcul este de fapt un fel de gradina botanica, plina plina cu begonii foarte frumos colorate si aranjate. De mirosit nu mai vorbesc... Am putut observa si ne-a uimit si aici atentia japonezilor pentru detalii. Iesind din gradina am dat peste un atelier de flori presate. In atelier erau mai multe japoneze care invatau sa impodobeasca diverse obiecte cu flori presate. Am vazut acolo lampioane, tablouri, brelocuri, pixuri, betisoare si multe alte prostioare - toate decorate cu flori presate. Am cumparat cateva betisoare ca sa le facem cadou, iar apoi ne-am indreptat catre iesire. Ne-am decis sa mergem direct la Kowakidani, sa ne zbenguim prin parcul acvatic.

Parcul acvatic este special - n-am mai vazut asa ceva in Europa. Are doua sectiuni: una cu bazine de inot si cu diverse alte bazine cu apa incalzita si cu diverse arome, in care este obligatoriu sa porti costum de baie, si una de onsenuri, unde este obligatoriu sa nu porti costum de baie. Ne-am decis sa inchiriem un onsen privat pentru o ora la sfarsitul zilei. Cum intri in parc, trebuie sa te descalti si sa te schimbi la vestiar. Evident, vestiarul este high-tech, ti se da o bratara cu cip, care inchide si deschide usa de la vestiar numai daca o apropii. Aceeasi bratara o poti folosi si pentru a cumpara diverse sucuri sau mancare de la barurile si restaurantele din complex.

Partea cu costume de baie este si ea impartita in doua: o parte acoperita si alta parte in aer liber. Afara batea destul de tare vantul din cand in cand, iar temperatura nu cred ca depasea sapte - opt grade. Cu toate astea, am iesit afara doar in costume de baie si am inceput sa ne imbaiem. Noroc ca toate bazinele aveau apa calda. Nu fierbinte, dar suficient de calda. Primul bazin in care am intrat a fost un bazin cu cafea. Cum apa era calduta, iar cei din parc turnau cafea din cand in cand in bazin, aveai senzatia ca te imbaiai intr-o ceasca de cafea ce asteapta sa fie bauta de un urias. Dupa cafea, am mers tupa-tupa prin frig catre o cascada, iar apoi am urcat repejor pe niste trepte catre un bazin cu vin rosu. Din vinul rosu am trecut printr-o baie pentru picioare pe un soi de pietre si am ajuns la baia cu ceai verde. Din ceai am trecut pe langa un soi de gheizer si apoi am intrat intr-o baie fara nimic special in afara de faptul ca se afla la baza unor stanci. De acolo am mers catre o cabanuta acoperita si care, pe langa apa fierbinte, era si plina de aburi. De acolo am intrat intr-o baie de ardei iute si apoi in sake. Evident, ca tot periplul nostru era mai ales pentru poze. Mergeam prin frig in costume de baie si ne pozam cand intr-un bazin, cand in altul. Cand eu intram in bazin, Miruna facea poze si invers. Intr-un tarziu ni se facuse foame, asa ca am intrat sa luam masa. Am comandat ceva dubios la unul dintre restaurantele de acolo, iar de foame chiar am mancat. A fost o chestie ca un fel de snitel, dar cu o carne dubioasa si cu mult orez. Miruna parca si-a luat ceva cu cartofi prajiti. Dupa masa am plecat sa vedem si restul parcului, adica partea acoperita. Motivele erau mediteraneene: bai care imitau termele romane si coloane dorice ici si colo. Am intrat intr-o sauna umeda din care eu am iesit dupa primul minut, insa Mirunicii i se parea racoroasa, asa ca a stat inauntru pana a considerat ca ma plictisesc eu de unul singur afara. Mai erau acolo tot felul de bazine cu turbioane si mai multe jacuzzi-uri. Am observat atunci ca mai era o iesire acolo, catre un munte amenajat cu tobogane cu apa, o cascada si diverse alte izvoare. Am iesit afara si ne-am dat pe tobogan. Mai intai Miruna a venit ca o bomba, abia am reusit sa o prind in doua cadre, si apoi eu, care dintr-un motiv inexplicabil m-am blocat la jumatatea toboganului si a trebuit sa ma imping ca sa alunec la vale. Cel care facea poze statea intr-un jacuzzi fierbinte din fata toboganului, deci macar nu statea in frig. Cu toate astea, sus pe tobogan am asteptat sa se dea niste copii si m-a batut vantul bine de tot. Apoi am intrat in munte si am descoperit si acolo un fel de bai aromate si foarte aburinde. Ne-am dus putin pe langa cascada, iar apoi am intrat inapoi la caldurica, cu gandul de a ne duce din nou la bazinele aromate (de data asta fara sa facem poze). Ne-am balacit in voie inca vreo ora, dupa care ne-am luat hainele si ne-am dus la partea cu onsenuri (adica unde trebuie sa nu porti costum de baie), pentru ca se apropia ora inchirierii onsenului nostru privat. O japoneza foarte amabila ne-a condus catre onsen, de fapt un fel de apartament, cu tatami, masuta, chiuveta, loc de machiat, uscat si in fine, un onsen interior (cu loc de dus in fata lui) si unul exterior. Am profitat din plin de ora pe care am avut-o la dispozitie si ne-am catifelat pielea si mai tare (dupa ce toata ziua statusem in apa). Nu pot spune decat ca relaxarea a fost totala.

Dupa ce a expirat ora, ne-am indreptat catre Tokyo, unde Valos ne astepta ca sa ne duca in Odaiba, sa vedem Tokyo-ul din golf, pentru ca atmosfera fusese si era in continuare incredibil de clara. De data asta am alergat putin mai eficient asa ca n-am mai pierdut Shinkansenul din Odawara.

In Tokyo am luat din nou trenuletul fara conductor ca sa ajungem in Odaiba si am trecut din nou Podul Curcubeu (i.e. Rainbow Bridge). Vali si-a montat trepiedul si aparatul foto si noi pe al nostru si am purces la facut poze. Intr-adevar, atmosfera era mai limpede decat cristalul (probabil si datorita vantului care ne batea necrutator), iar luminile Tokyo-ului se vedeau de parca erau desprinse dintr-un film SF.

Dupa ce ne-am "racorit" bine si am facut suficiente poze, am intrat in mall-ul Aqua City ca sa mancam ceva. De data asta Vali ne-a dus la un restaurant cu tipic coreean, ce avea o vedere magnifica asupra golfului Tokyo. La acest restaurant aveam in mijlocul mesei un fel de gratar pe care il controlam noi cat sa fie de fierbinte. Am comandat tot soiul de carnuri si de legume. Se parea a aveau si pui, insa cand chelnerita a sosit cu niste bucati de carne cam ciudate, Miruna le-a examinat si le-a ales cu mare atentie, astfel ca cele doua ciuperci pe care le-a fript pe gratar au avut mai mare valoare nutritiva decat cele sase bucati de "pui". Totusi, am mancat aici o friptura de vaca din care nu am mai mancat niciunde in lume. Mi-a explicat Vali ca este specifica Americii de Sud si Asiei. Acea specie de vaca are o carne cu un gust foarte bun si nu numai atat, dar bucatelele de carne ti se topesc in gura. Orisicat, desi mancasem vreo patru feluri de carnuri si mai multe feluri de legume, nu prea ne-am saturat (deh, suntem in Japonia).

Am pornit-o spre casa cu gandul sa facem niscaiva cumparaturi de la un supermarket care, surpriza, era inchis, astfel ca am mai ocolit nitel ca sa ajungem la altul. As adauga aici un lucru important privind Japonia: majoritatea magazinelor si mijloacelor de transport sunt deschise si functioneaza pana seara tarziu si in weekend. Este o diferenta imensa fata de Europa de Vest in care toate se inchid cel mai tarziu la ora opt sau noua.

Ziua noastra s-a incheiat cu mine febril si cu durere in gat (destul de normal dupa tot vantul care m-a batut toata ziua cat umblam dezbracat din bazin in bazin, iar apoi seara in Odaiba), dar cu toate astea fericit ca mai traisem o zi cu totul si cu totul diferita.