Dupa o noapte nedormita asteptam cu nerabdare masa de dimineata - una dintre bucuriile venirii in Japonia speram eu sa fie bucataria japoneza. Asa ca atunci cand cei de la ryokan au anuntat prin statie pe toata lumea din han sa coboare la parter ca micul dejun era gata, ne-am infiintat rapid in sala de luat masa. Am luat loc la masa care avea numarul camerei noastre si am admirat bucatele aranjate foarte frumos.
Salivam abundent si m-am infipt rapid ca sa gust din fiecare "bunatate" in parte, insa surpriza: gustul nu era cel la care ma asteptam eu. Aproape la niciunul dintre felurile de mancare (cu exceptia orezului alb, pe care de altfel l-am mancat tot). Erau multe muraturi dulci, preparate din peste si icre - era o chestie ce semana cu niste icre presate, careia i-am simtit apoi gustul intreaga zi si m-a oripilat - alge si o delicatesa ce se chema "nato", adica fasole putrezita. Este de prisos sa spun ca n-am mancat aproape nimic si ca Miruna a trebuit sa-si aduca din camera niste paine cu niste pasta de somon cumparata din Romania. Ne-am ridicat flamanzi de la masa de dimineata si cum Valos ne zorea sa plecam, ne-am urcat in masina si am zbughit-o spre Nikko. Abia am avut timp sa admiram decorul tomnatic si de altfel foarte spectaculos din jurul ryokanului.
Salivam abundent si m-am infipt rapid ca sa gust din fiecare "bunatate" in parte, insa surpriza: gustul nu era cel la care ma asteptam eu. Aproape la niciunul dintre felurile de mancare (cu exceptia orezului alb, pe care de altfel l-am mancat tot). Erau multe muraturi dulci, preparate din peste si icre - era o chestie ce semana cu niste icre presate, careia i-am simtit apoi gustul intreaga zi si m-a oripilat - alge si o delicatesa ce se chema "nato", adica fasole putrezita. Este de prisos sa spun ca n-am mancat aproape nimic si ca Miruna a trebuit sa-si aduca din camera niste paine cu niste pasta de somon cumparata din Romania. Ne-am ridicat flamanzi de la masa de dimineata si cum Valos ne zorea sa plecam, ne-am urcat in masina si am zbughit-o spre Nikko. Abia am avut timp sa admiram decorul tomnatic si de altfel foarte spectaculos din jurul ryokanului.Drumul a fost foarte "interesant", pentru ca Valos se grabea ca sa evite aglomeratia (era sambata si 
zicea ca Nikko este foarte vizitat in acea perioada, ca ar fi varful de sezon) si sa gaseasca loc de parcare. Valos tragea de masina (el obisnuit cu motocicleta, i se parea ca masina nu trage suficient de tare), iar eu si cu Miruna eram ca niste saci de cartofi in spate, aruncati dintr-o parte in cealalta la fiecare serpentina. Centurile de siguranta n-au ajutat prea mult, iar dorinta Mirunei de a se machia in masina a esuat lamentabil. In cele din urma am ajuns la Nikko si am gasit
zicea ca Nikko este foarte vizitat in acea perioada, ca ar fi varful de sezon) si sa gaseasca loc de parcare. Valos tragea de masina (el obisnuit cu motocicleta, i se parea ca masina nu trage suficient de tare), iar eu si cu Miruna eram ca niste saci de cartofi in spate, aruncati dintr-o parte in cealalta la fiecare serpentina. Centurile de siguranta n-au ajutat prea mult, iar dorinta Mirunei de a se machia in masina a esuat lamentabil. In cele din urma am ajuns la Nikko si am gasit repede loc de parcare. Ne-am linistit, Miruna s-a machiat, am cautat un wc (ca sa incepem ziua de vizitat cu dreptul), iar apoi am pornit-o cu ghidurile in mana la colindat complexul de temple. Ceea ce mi s-a parut interesant a fost 
ca dupa ce am iesit de la toaleta, strazile erau pline de masini, parcarile si ele la fel de pline, deci daca am mai fi intarziat vreo zece minute cu siguranta am fi prins aglomeratie mare.
ca dupa ce am iesit de la toaleta, strazile erau pline de masini, parcarile si ele la fel de pline, deci daca am mai fi intarziat vreo zece minute cu siguranta am fi prins aglomeratie mare.Cautam intrarea in complexul de temple si incepem seriile de poze. Peisajul este incredibil, copaceii rosii (un fel de artari) sunt fantastici, iar atentia pentru detalii este uimitoare. Am descoperit noi ulterior ca acei copacei nu au crescut pur si simplu acolo, ci au fost aranjati sa creasca intr-un anumit fel - adica trasi cu sfori, impinsi, tinuti sau rasuciti. Ma intreb daca nu s-a gandit cineva sa-i traga si pe roata. In sfarsit, dupa ce ne obisnuim cu rosul copacilor, pasim in complexul de temple si incepem cu Rinno-ji care contine o mare statuie de-a lui Buddha in postura de medic. Langa templul Rinno-ji se gaseste un mare stalp despre care se spune ca inauntru are cele 1000 de sutre (printre care si kamasutra probabil - singura de care am auzit pana acum). Cu ocazia asta am aflat ca de fapt templele au fost construite de o secta budista - Tendai - care cica ar fi una dintre cele mai mari secte budiste. Asta a fost o adevarata
surpriza pentru ca in naivitatea si aroganta mea credeam ca secte exista numai la crestini. Un alt lucru foarte interesant a fost sa aflam ca se gasesc temple budiste si sintoiste in acelasi complex de temple. Poate parea ciudat la prima vedere, insa daca cineva s-ar interesa despre religia japoneza ar avea parte de o mica surpriza, deoarece japonezii sunt sintoisti atunci cand se refera la lucruri din timpul vietii si au zei aproape pentru orice - pentru ca sintoismul se refera la lumea asta - iar atunci cand se refera la moarte, sunt budisti.- o religie a sufletului si a lumii de dincolo. De altfel si templele sunt usor diferite - de fapt intrarile, pentru ca in rest nu am zarit vreo diferenta notabila. Intrarea in templele sintoiste (shinto shrine in engleza) este marcata de o poarta (de obicei portocalie)
formata din doi stalpi uniti sus cu doua stinghii curbate, in timp ce poarta de intrare a templelor budiste (buddhist temple in engleza) este aproape o cladire in sine, de obicei avand doua statui alegorice in chip de paznici. Tot langa Rinno-ji am observat o gramada de bilete de hartie innodate de niste sfori, ca niste rufe puse la uscat. Vali ne-a explicat ca sunt un fel de ravase ghinioniste, iar ca sa nu se lipeasca ghinionul de ei, oamenii le agata prin diverse locuri (am vazut asemenea ravase agatate si prin tufisuri). Tot pe acolo am vazut niste placute de lemn agatate pe un fel de tabla, iar pe placute erau scrise diverse dorinte. Majoritatea erau in japoneza, insa am gasit si vreo cateva in spaniola sau engleza. Una m-a distrat copios - era a cuiva care din zece dorinte, in cinci cerea sa-i mearga bine la slujba.
surpriza pentru ca in naivitatea si aroganta mea credeam ca secte exista numai la crestini. Un alt lucru foarte interesant a fost sa aflam ca se gasesc temple budiste si sintoiste in acelasi complex de temple. Poate parea ciudat la prima vedere, insa daca cineva s-ar interesa despre religia japoneza ar avea parte de o mica surpriza, deoarece japonezii sunt sintoisti atunci cand se refera la lucruri din timpul vietii si au zei aproape pentru orice - pentru ca sintoismul se refera la lumea asta - iar atunci cand se refera la moarte, sunt budisti.- o religie a sufletului si a lumii de dincolo. De altfel si templele sunt usor diferite - de fapt intrarile, pentru ca in rest nu am zarit vreo diferenta notabila. Intrarea in templele sintoiste (shinto shrine in engleza) este marcata de o poarta (de obicei portocalie)
formata din doi stalpi uniti sus cu doua stinghii curbate, in timp ce poarta de intrare a templelor budiste (buddhist temple in engleza) este aproape o cladire in sine, de obicei avand doua statui alegorice in chip de paznici. Tot langa Rinno-ji am observat o gramada de bilete de hartie innodate de niste sfori, ca niste rufe puse la uscat. Vali ne-a explicat ca sunt un fel de ravase ghinioniste, iar ca sa nu se lipeasca ghinionul de ei, oamenii le agata prin diverse locuri (am vazut asemenea ravase agatate si prin tufisuri). Tot pe acolo am vazut niste placute de lemn agatate pe un fel de tabla, iar pe placute erau scrise diverse dorinte. Majoritatea erau in japoneza, insa am gasit si vreo cateva in spaniola sau engleza. Una m-a distrat copios - era a cuiva care din zece dorinte, in cinci cerea sa-i mearga bine la slujba. Colindand in continuare prin complexul de temple, am ajuns la o pagoda cu cinci etaje, faimoasa prin faptul ca nu are fundatie dar are un fel de pendul care o ajuta sa ramana in picioare la cutremure. Am intrat apoi in marele complex Tosho-gu - centrul initial al templelor din Nikko - unde am vazut mai multe lucruri interesante si inedite. 
Un cal alb primit in dar de la Noua Zeelenda statea intr-un grajd special amenajat, fiind singurul cal sacru primit in dar de la o alta natiune. Langa grajd, erau sculptate cele trei faimoase maimute cu care se fac o gramada de tricouri sau pe care si le pune lumea ca avatar pe messenger, una cu mainile la ochi, alta cu mainile la urechi, iar alta cu mainile la gura. Cred ca putina lume stie (eu unul habar nu aveam pana acum) ca aceste maimute ilustreaza cele trei percepte ale budismului tendai: nu asculta raul, nu privi raul, nu vorbi (cu) raul (sau varianta englezeasca hear no evil, see no evil, speak no evil). Pe o alta cladire din complex sunt sculptati doi elefanti al caror creator se pare ca nu a vazut niciodata modelul viu. Am trecut apoi printr-o poarta (Yomei-mon) facuta in stil chinezesc (bine, majoritatea lucrurilor sunt in stil chinezesc daca ma intrebati pe mine), despre care se spune ca era atat de frumoasa incat oamenii s-au speriat ca zeii se vor supara pe ei, pentru ca numai divinitatea poate 
crea lucruri perfecte, asa ca au facut o coloana care trece prin mijlocul ei pe diagonala, ca sa-i mai ia din perfectiune.
Un cal alb primit in dar de la Noua Zeelenda statea intr-un grajd special amenajat, fiind singurul cal sacru primit in dar de la o alta natiune. Langa grajd, erau sculptate cele trei faimoase maimute cu care se fac o gramada de tricouri sau pe care si le pune lumea ca avatar pe messenger, una cu mainile la ochi, alta cu mainile la urechi, iar alta cu mainile la gura. Cred ca putina lume stie (eu unul habar nu aveam pana acum) ca aceste maimute ilustreaza cele trei percepte ale budismului tendai: nu asculta raul, nu privi raul, nu vorbi (cu) raul (sau varianta englezeasca hear no evil, see no evil, speak no evil). Pe o alta cladire din complex sunt sculptati doi elefanti al caror creator se pare ca nu a vazut niciodata modelul viu. Am trecut apoi printr-o poarta (Yomei-mon) facuta in stil chinezesc (bine, majoritatea lucrurilor sunt in stil chinezesc daca ma intrebati pe mine), despre care se spune ca era atat de frumoasa incat oamenii s-au speriat ca zeii se vor supara pe ei, pentru ca numai divinitatea poate 
crea lucruri perfecte, asa ca au facut o coloana care trece prin mijlocul ei pe diagonala, ca sa-i mai ia din perfectiune. Am urmat apoi multimea care devenea tot mai densa si am pornit-o catre mormantul marelui shogun Tokugawa Ieyasu. Mai intai am trecut de o poarta deasupra careia trona Nemuri-neko - o pisica sculptata, faimoasa in japonia pentru cat de reala pare. Dupa ce am trecut de poarta am inceput a urca multe trepte printr-o padure de cedri seculari. In varful dealului am gasit mormantul (de fapt urna in care se gaseste cenusa) marelui shogun care a impus disciplina atat de drastica ce i-a educat pe japonezi. Acest shogun a expulzat toti strainii de pe insule si a izolat Japonia de restul lumii. Izolarea a durat doua sute de ani, timp in care au fost impuse reguli stricte pentru fiecare categorie de oameni. Aceste reguli spuneau ce are voie sa faca si in ce fel un om de o anumita categorie sociala. Erau atat de minutios gandite, incat ajungeau pana la pozitia de defecare. Orice abatere era aspru pedepsita, de cele mai multe ori prin executie. Tot in aceasta vreme a fost impus si formalizat codul Bushido pentru samurai. Astfel, Tokugawa a dorit sa tina sub control tagma samurailor - care in fapt erau niste mercenari cunoscuti pentru tradarile si uneltirile lor. Astfel ca in aceasta epoca au devenit ei renumiti pentru onoarea de care dadeau dovada (este celebra povestea cu roninii care au comis sepuku dupa ce si-au razbunat stapanul obligat sa se sinucida pe nedrept). De asemenea, Ieyasu si urmasii sai, pentru a evita comploturile, tineau ostatice familiile marilor nobili in capitala Edo (care mai tarziu a devenit Tokyo) si ii obliga si pe acestia sa petreaca o buna bucata de timp in capitala. 
Miruna a tinut neaparat sa se fotografieze cu mormantul shogunului in pielea caruia intra la fiecare joc de Shogun (boardgame-ul) si cu care castiga de cele mai multe ori ;-). Langa mormantul lui Tokugawa este un trunchi de copac cu o mare scorbura in fata caruia oamenii aruncau banuti si isi puneau dorinte. Se zice ca s-ar indeplini, asa ca am zis ca n-are ce sa strice daca ne punem si noi o dorinta si aruncam un banut.
Ne-am intors in complexul de temple si am intrat in templul Honji-do (ne-am descaltat, bineinteles) care are o poveste foarte interesanta: pe tavan are pictat un dragon despre care se zice ca plange. Este in sala un calugar care ne arata cum se intampla aceasta: are in mana doua lemne mai groase pe care le loveste tare unul de celalalt. Atunci cand le loveste oriunde in sala, se aude un zgomot normal - ca doua lemne care se lovesc unul de celalalt. Insa cand se muta sub gura dragonului si le loveste se aude un ecou incredibil de lung si de puternic - dragonul care plange. In fapt, sala are o acustica fantastica in acel punct (te atentioneaza la intrare sa nu aplauzi in acel loc). Ceea ce este foarte nostim insa este reactia multimii cand se aude ecoul. Toata lumea scoate un sunet de admiratie ce se transforma intr-un "oooooooooooooooooooooooooooooo" general.
Am mers apoi la Taiyuin-bio, un complex de temple mai mic, construit de nepotul lui Tokugawa, Iemitsu. Ne-au uimit multele lanterne de piatra din acest templu. Am ascultat in genunchi si desculti o ghida japoneza care povestea despre acel loc, iar Vali ne traducea cand apuca. Am aflat astfel ca pe tavanul salii principale sunt pictati o suta patruzeci de dragoni, unii ce cara perle - aceia duc rugaciunile oamenilor la ceruri - iar altii fara - acestia se intorc sa adune rugaciuni. Ni s-a mai povestit cate ceva despre locul unde dormea shogunul si despre o armura de samurai daruita de shogun. Am dat o tura si pe afara salii principale si am plecat spre cen
trul orasului.
trul orasului.Ne era destul de foame, dar mie imi venea in continuare pe gat mancarea de dimineata. Pana la urma am intrat la un seven-eleven, de unde am cumparat un fel de cartofi prajiti si niste pui pe bat, din care Miruna nu a putut sa manance, ca aveau un gust usor ciudat - cred ca sos de soia. Oricum, in magazin mirosea ingrozitor acel oden - o mancare traditionala japoneza - in fapt o fiertura care miroase mai rau decat ciorapii cu micoze de un an de zile. Iti intoarce efectiv pe dos stomacul. Partea mai rea este ca aproape in orice supermarket (sau in fine, combini) din Japonia gasesti asa ceva.
Am terminat de mancat in timp ce ne indreptam catre Gamman-ga-fuchi, o alee de la marginea padurii, pe langa un rausor. Este un loc extraordinar, in parte datorita multelor statuete a lui Buddha ce strajuiesc aleea (se zice ca una dintre statui rade de turistii care incearc
a sa numere statuile - se spune ca sunt imposibil de numarat). Noi nu am incercat sa-i numaram, insa am incercat sa gasim acea statuie ranjitoare - n-am gasit-o, deci cu siguranta cineva a ras de noi. Era foarte dragut ca toate statuile aveau caciulite brodate si fulare sau bavetici rosii brodate. Raul care curgea era o alta parte fantastica a locului, pentru ca avea cea mai curata si mai albastra apa pe care am vazut-o vreodata intr-un rau. Nu ne puteam crede ochilor si am ramas minute bune inmarmuriti - fara exagerare. Am facut o gramada de poze, dupa care am plecat inapoi catre masina. Pe drum am realizat ca japonezii nu prea au cosuri de gunoi. Cu toate astea este foarte curat la ei. Drept urmare am fost nevoit sa stau cu gunoiul in buzunar pana am gasit cu greu un cos. Evident ca am bombanit intruna "marea natiune civilizata japoneza care nu are co
suri de gunoi". In cele din urma am ajuns la un pod foarte frumos, care in ghidurile de calatorie este prezentat ca unul din podurile din Nikko. De fapt este PODUL din Nikko. Pe acest pod trecea doar shogunul si imparatul, asa ca am trimis-o pe Miruna sa se cocoate pe el si sa o pozam, ca o adevarata shoguneasa ce este. Povestea podului Shin-kyo ar fi urmatoarea: atunci cand calugarul budist Shodo Shonin (care a initiat budismul tendai) cauta locul in care sa intemeieze templele a dat peste raul involburat. S-a rugat, iar zeii i-au trimis doi serpi uriasi pe spinarea carora calugarul a reusit sa treaca. In acel loc s-a construit apoi podul, iar Shodo Shonin a construit templele din Nikko pe malul celalalt. In ziua de azi podul este
a sa numere statuile - se spune ca sunt imposibil de numarat). Noi nu am incercat sa-i numaram, insa am incercat sa gasim acea statuie ranjitoare - n-am gasit-o, deci cu siguranta cineva a ras de noi. Era foarte dragut ca toate statuile aveau caciulite brodate si fulare sau bavetici rosii brodate. Raul care curgea era o alta parte fantastica a locului, pentru ca avea cea mai curata si mai albastra apa pe care am vazut-o vreodata intr-un rau. Nu ne puteam crede ochilor si am ramas minute bune inmarmuriti - fara exagerare. Am facut o gramada de poze, dupa care am plecat inapoi catre masina. Pe drum am realizat ca japonezii nu prea au cosuri de gunoi. Cu toate astea este foarte curat la ei. Drept urmare am fost nevoit sa stau cu gunoiul in buzunar pana am gasit cu greu un cos. Evident ca am bombanit intruna "marea natiune civilizata japoneza care nu are co
suri de gunoi". In cele din urma am ajuns la un pod foarte frumos, care in ghidurile de calatorie este prezentat ca unul din podurile din Nikko. De fapt este PODUL din Nikko. Pe acest pod trecea doar shogunul si imparatul, asa ca am trimis-o pe Miruna sa se cocoate pe el si sa o pozam, ca o adevarata shoguneasa ce este. Povestea podului Shin-kyo ar fi urmatoarea: atunci cand calugarul budist Shodo Shonin (care a initiat budismul tendai) cauta locul in care sa intemeieze templele a dat peste raul involburat. S-a rugat, iar zeii i-au trimis doi serpi uriasi pe spinarea carora calugarul a reusit sa treaca. In acel loc s-a construit apoi podul, iar Shodo Shonin a construit templele din Nikko pe malul celalalt. In ziua de azi podul este
folosit pe post de loc de casatorie.Astfel am terminat ziua de vizitat Nikko. Ne indreptam catre masina cu stomacurile stranse, pe de o parte ca urmam sa devenim iar saci de cartofi, pe de alta parte pentru ca asteptam cu infrigurare masa de seara.
Am ajuns la ryokan intr-un tarziu, dupa ce ne-am oprit pe drum sa facem cateva poze unui viaduct destul de spectaculos, putin inainte de ora mesei. Am coborat atunci cand gazdele au anuntat prin statie ca masa este gata. Am descoperit ca japonezii s-au prins ca nu prea le avem cu mancarea lor, asa ca ne-au asezat la o masa dintr-un colt si ne-au dat o mancare usor mai mancabila.
Dupa masa a urmat onsenul - ah, incununarea unei zile minunate. Evident, fetele au fost iarasi extrem de reticente. M-am dus cu Vali si am palavragit in onsen vreo ora si ceva, iarasi ca in liceu. Cand am iesit am auzit-o pe Miruna care ma striga. Fusese la dus - se spalase in costum de baie de fata cu alte cateva japoneze - iar acum ma astepta ca sa mergem la onsenul privat. Mi-am pus pe mine yukata si ne-am dus in cabana privata, unde am stat vreo jumatate de ora si ne-am incins bine de tot. Nu stiu sincer daca exista vreun lucru mai relaxant decat onsenul. Ne-am intors in camera si ne-am culcat linistiti. De fapt eu am dormit vreo 2 ore, pentru ca apoi fusul orar s-a gandit sa ma zgandare din nou si sa ma faca sa stau restul noptii cu ochii pe pereti.
A doua zi am pornit-o catre cascada Kegon-no-taki - una dintre cele mai mari cascade din Japonia - are 97 de metri. Pe drumul absolut superb cu serpentine pe care am mers am dat nas in nas cu alt lucru inedit: un macac traversa strada. Am oprit masina sa-l pozam si atunci am descoperit ca in padure era o familie intreaga catarata prin copaci. Erau foarte nonsalanti si nu prea ne dadeau atentie. Valos ne-a povestit ca cica daca mergi cu motocicleta pe acolo este destul de periculos, pentru ca macacilor le place sa sara pe motociclisti - au si ei sporturile lor extreme... Oricum, maimutele astea sunt chiar haioase - am citit intr-unul din ghidurile de calatorie ca si lor le place sa faca baie in onsen, in special iarna. In sfarsit, am ajuns la cascada, unde a trebuit sa coboram cu un lift pana la o platforma de observatie. Am facut poze, ne-am invartit, am chicotit pana cand s-a lasat un mare nor de ceata si a acoperit intreaga 
cascada. Am ras de niste turisti americani care nu apucasera sa vada nimic, asa ca si-au cumparat o vedere cu cascada, au pus-o in fata aparatului foto cam pe unde ar trebui sa curga cascada si au fotografiat-o. Dupa ce am admirat cascada am plecat catre un lac din apropiere, Chuzenji-ko, despre care se spune ca are o apa incredibil de albastra atunci cand este senin. N-am putut verifica pentru ca cerul era cam plumburiu si mai si ploua marunt. Totusi am facut niste poze foarte reusite, cu un peisaj dramatic la care a contribuit si vulcanul de langa lac.Nu-mi amintesc sincer daca si unde am mancat, insa am plecat catre casa lui Vali pe la orele pranzului, urmand ca seara sa luam o prima gura mai serioasa de Tokyo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu