Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 1. Prima oprire: “fuckin’ Bruges”

Iata, un nou an a trecut, astfel ca o noua vacanta “mare” isi face loc in paginile acestui blog. Ca si vacanta din Japonia, si aceasta va avea mai multe episoade, astfel ca stati pe aproape, dragii mei, intreaga vacanta se lasa povestita incetul cu incetul. Ar mai trebui sa adaug ca protagonistii acestei vacante am fost noi, adica Miruna si cu mine impreuna cu parintii Mirunei.

Plecarea din Bucuresti era programata in duminica de 6 septembrie, dis-de-dimineata, pe la ora 7. Am plecat pe o vreme de toamna inciudata, care de-abia asteapta sa-si intre in drepturi. Pe scurt, ploua cu naduf si era frig. Totusi, imbracati mai mult varatec, ca niste vrajitori care incearca sa goneasca spiritele rele speriindu-le, am decolat spre Bruxelles. Taromul s-a ridicat la inaltimea premiului primit in 2008, de cea mai buna companie aeriana europeana, atat prin micul dejun cald, cat si prin calitatea serviciilor (stiu, pare ciudat sa spui asa ceva despre o companie romaneasca, dar e intru totul adevarat). In capitala Belgiei vremea nu era cu mult mai buna, dar macar nu ploua, iar pe ici pe colo se puteau chiar intrezari cateva raze de soare. Mai intai am gustat din placerea de a fi cetateni ai Uniunii Europene, pentru ca am suntat coada cea mare de la controlul pasapoartelor unde erau numai asiatici si americani. Apoi, inarmati cu gramajoara noastra de valize am luat trenul spre Bruxelles Centraal. Din Bruxelles Centraal am tarat bagajele pe niste scari (se pare ca belgienii astia nu le prea au cu scarile rulante la coborare si foarte putin cu lifturile) ca sa schimbam peronul si sa luam trenul catre destinatia noastra finala din ziua aceea, anume Brugge (sau Bruges in franceza – de fapt asa ii voi spune de acum inainte). De la biroul de informatii turistice din gara m-am ales cu doua lucruri: unul este o harta impreuna cu un ghid al orasului, iar al doilea informatia cum ca filmul “In Bruges” (daca nu l-ati vazut, trebuie neaparat sa puneti mana pe el) cu Colin Farrell si Ralph Fiennes a facut reclama destul de buna orasului, pentru ca numarul de turisti a crescut simtitor de la lansarea filmului – informatia asta era afisata impreuna cu dvd-ul continand filmul in biroul de informatii turistice. Nu a trebuit decat sa iesim din gara ca sa incep sa exclam replica preferata din film: “FUCKING BRUGES!” (cu fucking pronuntandu-se cu accent britanic, un fel de fockin’). Nu, nu de admiratie. Se pare ca in dorinta dragilor de belgieni de a conserva orasul cat mai bine, nu i-au scos piatra cubica ce dateaza cel mai probabil din secolul al saptesprezecelea (din fericire era noastra). Drept urmare trasul bagajelor cu roti pe stradute este un adevarat chin. Pentru cei care se duc in Bruges am un sfat: luati-va bagaje cu roti foaaaarte mari sau doar rucsaci.

Am stat la un hotel micut, Leopold se cheama, asezat pe o straduta mica din spatele pietei T’Zand. In hol ne-a intampinat un catel – un boxer cu ochi blajini si foarte prietenos – care avea portretul crosetat pe o perna de la intrare. Trebuie mentionat ca ne aflam intr-o casa veche belgiana foarte cocheta.

Asta inseamna ca scara in spirala era foarte abrupta (cam asta e specificul caselor vechi din zona belgiano-olandeza). Ne-am chinuit sa caram bagajele pana la etajul doi, iar sentimentul victoriei a fost incununat de doua camere foarte dragute si ingrijite (pe paturi erau niste pernute crosetate cu numele hotelului, adica Leopold). Fereastra camerei noastra dadea chiar spre piata.

Dupa ce am desfacut un pic bagajele si ne-am schimbat de haine, am pornit-o la plimbare pe strazi. La aceasta prima plimbare de orientare am admirat intruna stilul specific al caselor lipite una de cealalta (stil ce se gaseste in mai toate orasele vechi din Flandra, Olanda, nordul Germaniei, Danemarca…), precum si cat de ingrijite sunt stradutele.

Am umblat cu ochii dupa turnul care domina orasul din piata centrala Markt. In cele din urma am ajuns in fata lui, intr-o piata plina ochi cu oameni si cu restaurante. Cum ne era destul de foame, ne-am asezat la un restaurant unde am dat peste un chelner foarte simpatic (si foarte gay). Ne-a adus mancare buna dupa parerea mea si a Mirunei (eu am mancat la antreu scoici in sos, yummy). Din pacate parintii Mirunei nu au fost foarte incantati de meniu. Din fericire s-au bucurat de o bere belgiana excelenta – Kwak – usor dulceaga si foarte tare (dupa doua beri radeam intruna) intr-o prezentare pe masura, cu pahare asezate in stative de lemn ce serveau ca manere, astfel ca tot ansamblul devenea un soi de halba. Ne-am ospatat foarte bine, am glumit cu chelnerul, asa ca ne-am ales din partea casei cu vin aux cassis, din care Mirunica a baut doua pahare ca sa se alinieze cu restul familiei la nivelul de veselie. Mai mult rostogolindu-ne decat mergand am evaluat turnul (adica pretul de intrare si numarul de trepte), urmand sa-l dovedim in ziua urmatoare. Am ajuns la unul din canale si, cum eram fix in fata unei statii de barcute, ne-am cumparat o plimbare ghidata. Plimbarea a durat cam jumatate de ora si in timpul ei am aflat lucruri destul de interesante.

Unul dintre acestea il reprezinta povestea lebedelor din parcul Minnewater. Prin secolul al cincisprezecelea, oamenii din Bruges s-au revoltat si l-au ucis pe un administrator al orasului, pentru ca acesta avea grija mai mare de lebedele sale decat de locuitorii orasului. Blazonul familiei acestuia continea o lebada – probabil avea legatura cu numele sau care in traducere insemna gat lung. “Ghinionul” locuitorilor din Bruges a fost ca acesta provenea de la curtea lui Maximilian de Austria. Drept urmare Maximilian s-a razbunat pe locuitori dand un decret cum ca acestia sa aiba grija pe vecie de lebede, astfel ca si acum acestea au un spatiu special amenajat.

Un alt lucru interesant il priveste stilul caselor. Am aflat de ce locuitorii acestor zone preferau sa-si construiasca casele mai mult lungi decat late: cu cat aveai mai multe ferestre pe fatada, cu atat plateai mai mult impozit. Deci, daca erai bastan iti puneai patul pe lat, altfel, pe lung. Poza din stanga arata sapte case una langa alta construite in stiluri diferite. Am mai vazut si atins cel mai mic pod din Bruges (si daca inca va intrebati de unde vine denumirea orasului, atunci aflati ca vine de la denumirea podurilor in norvegiana veche).

Dupa plimbarea cu barcuta, am pornit pe stradute mai putin umblate de turisti, inspre estul orasului, pana am ajuns la una din portile de intrare in orasul vechi. De acolo am mers pe marginea canalului care inconjoara zona centrala, pe o pajiste care serveste drept loc de promenada acum si pe care sunt niste mori vechi de vant.

Ne-am pozat cu ele, am incercat si cateva poze artistice cu zidurile si pavajele de pe acolo, am admirat familiile de belgieni pe biciclete, iar apoi am pornit-o catre hotel.

Am incercat sa lungim cat mai mult intoarcerea prin pietele si pe stradutele cu casute de caramida, insa pana la urma, presati de anumite nevoi ce in oras costau in jur de 1 euro, iar la hotel erau gratis, am ajuns in camere.

Desi intentia noastra initiala era sa ne odihnim putin si apoi sa iesim la o plimbare de seara, trezitul de la ora patru dimineata si-a spus cuvantul, astfel ca am cazut lati de la sapte seara pana a doua zi.