Iulie 2009 – Concertul U2 din Berlin

…Miami, New Orleans, London, Belfast and

BERLIN

a urlat intregul stadion. Ce poti sa-ti doresti mai mult, cantaret sau artist fiind, decat un stadion intreg la picioarele tale, o suta de mii de oameni care canta impreuna cu tine si stiu fiecare acord al cantecelor tale?

Avionul meu ajungea la patru si jumatate dupa-amiaza, iar pe bilet era specificata ora sapte seara ca ora de incepere. Evident, era ora orientativa a inceperii concertului formatiei de “incalzire” si anume Snow Patrol. Am ajuns mai devreme la stadion, dar m-am intalnit relativ repede cu Florin, Calina, Alpo si Adriana (pentru a nu face confuzie o voi denumi Adpo de acum inainte) la statia de S-Bahn. Imediat dupa ce am trecut de porti ne-am infipt la coada pentru cumparat tricouri si sepci cu U2. Avand coatele ascutite am ajuns repede in fata si am luat tricouri pentru mine, Florin si Calina. Dupa ce am iesit cu greu din multime am ochit o toneta cu hotdog si am infulecat rapid unul, ca deh, mancarea de pe avion nu fusese de ajuns, mai ales ca vomasem de dimineata de emotie. Ne-am asezat apoi la coada la bere si desi mai erau in fata noastra doua persoane a trebuit sa asteptam putin mai mult, mai intai pentru ca li se terminasera paharele (apropo, paharele sunt reciclabile, te costa 1 euro garantia, iar daca il duci inapoi recuperezi banutul), iar apoi berea. Intr-un tarziu am reusit sa luam berea la care ajunsesem deja sa visam (hotdog-ul de mai devreme ma uscase de sete) si impreuna cu niste cartofi pe care ii cumparase Calina si pe care i-am postit intre ea, Florin si mine au facut o masa de dupa-amiaza pe cinste.

Dupa ceva vreme ne-am despartit, ei s-au dus la locurile lor, eu la locul meu. Speram ca Sic, Orlando, Mihaela si tipa cu care veneau sa fi ajuns deja insa nu… M-am asezat la locul meu, facand in prealabil un refill la bere si am inceput sa admir stadionul. M-am uitat dupa Bambi si dupa Adriana (cam stiam in ce parte aveau locurile), dar nu am reusit sa-i zaresc.

Am cazut un pic in visare admirand scena imensa care efectiv iti taia rasuflarea, cand simt ca ma trage cineva de mana. Ma intorc, era Adriana. Cica incercasera sa tipe la mine, sa ma sune pe mobil, ba chiar ma uitasem inspre ei, dar evident, nu-i vazusem. In sfarsit, in timp ce vorbeam cu Adriana (ah, Snow Patrol incepusera deja sa cante) a aparut si restul gastii. Ne-am pupat, ne-am salutat, ne-am foit, unii s-au dus dupa bere, altii dupa tricouri si sepci, in sfarsit, ca la concert… Snow Patrol au cantat frumos si au plecat in aplauzele multimii, iar acum era doar o muzica de fundal in surdina.

Aproape se facuse opt si jumatate, iar multimea nu mai avea rabdare. Au inceput fluieraturi, tipete, aplauze, insa U2 tot nu apareau. Au inceput valurile – un efect foarte foarte frumos, mai ales cand participi la el. Tot stadionul se transformase intr-un vacarm. Pe la noua fara zece volumul melodiei de fundal a crescut. Era Helloween (sau David Bowie - e neclar, ca vocile sunt foarte apropiate) cu melodia Space Oddity.

“This is ground control to major Tom…”

Era clar ca trebuiau sa apara din moment in moment, asa ca lumea a inceput sa aplaude si sa tipe si mai tare. In cele din urma s-a oprit melodia si pe un fundal “angelic” a pasit pe scena Larry Mullen. S-a dus tacticos la tobe, s-a instalat si a inceput sa bata ritmul melodiei “Breathe”. Din stanga si din dreapta si-au facut aparitia Adam Clayton si The Edge, iar din spatele bateriei a aparut tantos Bono. Isterie generala, lumea aplauda intruna si melodia curgea perfect… Dar nu perfect in sensul ca suna ca in studio. Nuuuu… Stiam ca muzica lui U2 respira si trebuie lasata libera, astfel ca pe stadion suna mult mai bine decat in studio, insa pana acum stiam doar teoretic lucrul asta. Acum il traiam. Si intr-adevar, pot spune ca asa este.

Daca imi este permisa o paralela cu o afirmatie din filmul Trainspotting, in care Mark Renton (aka Ewan McGregor) descrie senzatia oferita de droguri in felul urmator: “Ia cel mai tare orgasm pe care l-ai avut, inmulteste-l cu o mie si tot nu se poate compara” (cu senzatia data de droguri), atunci as spune ca daca iei cea mai buna melodie a lui U2 inregistrata vreodata in studio, inmulteste-o cu o mie (nu stiu cum, dar s-o gasi o cale) si tot nu se poate compara cu U2 in cantand in concert.

Revenind, mai intai si-au promovat noul album, cum era de asteptat. Totusi, in concert chiar a inceput sa-mi placa albumul (unele piese mi se pareau bune dinainte, dar live suna monumental). Nu pot spune cat de bine a sunat Get on Your Boots din tobele africane ale lui Larry, cu care s-a plimbat in jurul scenei. Dupa un magnific Magnificent au cantat si de pe albumele mai vechi.

Partea foarte buna este ca fiind in Berlin, unde au compus Achtung Baby (din care s-a nascut inspiratul Zooropa), U2 au cantat trei melodii de pe acest album. Mi-a placut foarte tare Angel of Harlem si faptul ca nu au evitat “insuccesul” Rattle and Hum. Ce nu mi-a placut a fost ca n-au cantat nimic de pe Pop. Orisicat, lasand asta la o parte, dupa parerea mea concertul a fost o culme continua. Poate un varf mai distinct a fost “Stay (faraway, so close)” cantat unplugged. Acesta a fost momentul in care mi s-au risipit toate temerile privind vocea lui Bono. Melodia a fost cantata sublim, iar faptul ca a fost primul concert din acest tur la care au inclus-o in lista de piese a facut momentul cu atat mai special. Eu unul am fost emotionat pana la lacrimi. Si apropo de emotii, in apropierea scenei lesinurile se tineau lant. Concertul a continuat, iar finalul a fost cantat de intreg stadionul:

One love,

One life,

When it’s one need

In the night.

One love

We get to share it

Leaves you baby

If you don’t care for it…

S-au intors pentru trei melodii la bis, Ultraviolet (pentru care Bono si-a luat geaca cu neoane), nemuritorul With or Without You si, ca sa dovedeasca ca totul este ciclic au incheiat cu o melodie de pe noul album, Moment of Surrender. Dupa care s-au dus… Si parca durase o clipa tot concertul. Nu mi-a venit sa cred cat de repede a trecut. Timpul asta nu este deloc cinstit cu noi.

Oricum, plecasem la concert fara foarte mari sperante in privinta performantei muzicale (daca imi este permis), insa cu mari asteptari in ceea ce priveste show-ul. Din fericire tot concertul a fost absolut monumental si pot spune cu mana pe inima ca este cel mai bun concert la care am fost si la care voi mai merge vreodata. Probabil ca in timp amintirea se va estompa si va aparea alt concert care sa concureze, insa in momentul de fata nu, nu cred asa ceva.

Am sa povestesc un pic si de after-concert, cand am reunit grupurile de prieteni si ne-am indreptat catre un bar. Dupa poticniri si inghesuieli in s-bahn am coborat la o statie, Savignyplatz. Acolo trebuia sa ne intalnim cu un amic de-al lui Sic, Gabi. L-am asteptat aproximativ trei sferturi de ora pentru ca nu nimerise statia in care sa schimbe linia. In sfarsit, am ajuns intr-un tarziu in bar, am baut, ne-am veselit, Sic, Orlando, Mihaela & Comp au plecat primii, iar noi am mai tras de beri pana aproape de ora trei cand se inchidea metroul.

Am pornit catre casa, adica catre apartamentul (e doar o locuinta temporara, insa e foarte cocheta, in stil vintage) unde stateau Florin si Calina ca sa ne culcam. Am reusit sa ne culcam abia pe la ora patru (eu adica) sau patru si jumatate, cand incepuse sa se lumineze de ziua.

Plimbarile din zilele urmatoare au fost foarte agreabile si placute la gust ;-) dar pastrez povestea acestor locuri pentru o data cand voi merge impreuna cu Mirunica special pentru vizitarea lor.