Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 8. Ultima zi in Paris

Eh… dupa numeroase insistente din partea lui Raduc, povestirea vacantelor noastre are de acum un co-autor. Stiu ca ma prinde mai bine un rol din umbra, de spectator-comentator, dar o sa incerc, sa vedem ce iese.
Dupa un Paris-maraton care i-a sleit pe parinti de puteri (erau ei obisnuiti cu plimbarile lungi de la Cheia, dar nu chiar in ritmul asta…) si-i facea sa se intrebe “oare pe unde ne mai alearga astazi copiii nostri”, am hotarat, in timpul micului dejun, sa petrecem aceasta ultima zi in Paris vizitand cateva parcuri dintre cele recomandate de Cristinuta si relaxandu-ne la shopping. Ce nu stiau ei era ca eu aveam in plan sa “bifez” toate parcurile ramase pe lista, iar despre shopping, ca nu-mi ajungea doar o locatie. Dar sa le luam pe rand.

Primul obiectiv a fost micutul parc Bercy. Dupa ce am ocolit arena sportiva, am intrat intr-o oaza de verdeata, cu alei cochete, pline de flori cu care am inceput sa ne pozam. Era luni dimineata si in parc domnea linistea. In afara de o echipa ce parea a filma un reportaj, nu era niciun alt trecator. Ce diferenta fata de forfota de turisti din zilele trecute!

Ne-am plimbat in lung si-n lat, ne-am oprit pe bancute, am admirat blocurile moderne ce se zareau din cand in cand, ne-am urcat pe pasarelele ce traversau bulevardele si am iesit din parc pe pasarela Simone de Beauvoir care duce peste Sena pana in mijlocul Bibliotecii Nationale (un exemplu de arhitectura moderna si peisagistica).    

Am luat apoi metroul pana in Pere Lachaise (nu mai inainte de a intra intr-o boulangerie si de a cumpara cate ceva de-ale gurii de la o doamna boulangereasa), cimitirul unde se odihnesc Balzac, Delacroix, Bizet, La Fontaine, Moliere, Enescu, Jim Morrison, Edith Piaf, Proust, Rossini (lui Rossini nu i-au placut vecinii cei noi, asa ca s-a mutat la Santa Croce in 1887). De ce oare sa vizitezi un cimitir? Pentru aleile cu cavouri sculptate, pentru a vedea macar locul de veci al unor personalitati pe care nu le-am prins in viata, pentru ca e celebru si recomandat, pentru ca am crezut ca vom avea parte si de ceva gradini amenajate. Am intrat pe o alee secundara si ne-am oprit la un panou cu harta cimitirului indicand locul unde sunt inmormantate personalitatile. Am luat cateva repere si am pornit-o catre mormantul lui Jim Morrison. Pe alei, cavou langa cavou, unele mai aratoase, altele mai in paragina, dar nici urma de gradini. Cum nu intrasem pe aleea principala de unde am fi putut cumpara o harta cu mormintele celebre, ne-am pierdut rapid reperele printre atatea alei. N-am intalnit nici grupuri de rockeri pe care sa-i putem urmari asa ca n-am stat mult pe ganduri si am decis sa iesim repede de acolo. In drum spre iesire, surpriza, mami a observat mormantul lui Enescu, deci putem spune ca nu a fost o vizita total lipsita de succes. Mai trecusera si alti romani pe acolo. In loc de flori, ei au lasat cativa banuti de-ai nostri, lei, la capataiul sau. Asa se explica zambetul de pe fata lui mami. Tocmai facuse aceasta descoperire. Cativa pasi mai incolo se afla mormantul lui Bizet.
Next stop, Parc des Buttes Chaumont. Am avut proasta inspiratie de a nu lua liftul la iesirea de la metrou, asa ca am urcat scarile. Si am tot urcat. Raduc isi aminteste ca din loc in loc erau bancute ca sa-si mai traga omul sufletul. Urcusul a continuat si pe aleile parcului, constuit pe un deal, din ordinul lui Napoleon III. Daca in alte parcuri era plin de flori, in acesta erau foarte multi copaci, de diferite soiuri si cu forme fistichii. Cand mergeam noi linistiti spre punctul de belvedere din mijlocul parcului, un negru care manca pe o banca, ne-a rugat sa-l ajutam sa-si termine mancarea, ca se saturase, dar noi am refuzat politicos aceasta invitatie (de care sincera sa fiu, nici nu mai imi aminteam).

Dupa o tura aproape completa de parc ne-am indreptat spre cea mai apropiata statie de metrou, cu destinatia galeriile Lafayette. Nu de alta, dar aveam niste “papornite” de ridicat pe baza cuponului din Paris Visite. Cum nu poti ridica papornitele fara sa faci cumparaturi la magazin, ne-am pus pe treaba. Fond de ten, cate o geanta de piele foarte fina pentru mine si mami - au fost doar cateva din articolele cumparate. Intre timp, tati facea poze, iar Raduc ture intre ghiseul de papornite si casele de plata.
Ne-am oprit la o braserie din apropiere, unde ne-am potolit foamea, inainte sa pornim in tura doi de shopping, mall-ul din La Defence. Si aici am avut succes. Am gasit pentru mami o geaca de piele foarte smechera la Promod, semn ca este inca tanara, mie cateva lucrusoare dragute, iar lui Raduc, ca sa nu ma mustre constiinta prea tare, i-am cumparat un set de chiloti. Dupa o incursiune in Auchan pentru doua baxuri de apa, am luat RER-ul spre hotel.
Pentru mami si tati, ziua s-a incheiat aici. Pentru noi a continuat cu ceva ce Raduc si-a dorit sa faca de prima data cand a vizitat Parisul. Acum, la a patra vizita, si a lui si a mea, planul a fost pus in aplicare. Dupa ce am mancat ceva, ne-am indreptat spre Notre Dame, pentru a ajunge in capatul lui Ile de la Cite si a admira Sena pe timp de noapte, vaporasele si podurile luminate. Cand am iesit de la metrou, dupa mai putin de jumatate de ora de la plecarea din hotel, totul era ud in jurul nostru. Rapaiala rapida de toamna timpurie se oprise, asa ca am inaintat spre obiectivul nostru cu curaj si buna dispozitie. Ploaia ne ratase.

Ajunsi pe malul Senei, curajul mi s-a mai diminuat la vederea primului sobolan. Ce-i drept mai vazusem unul si la Venetia, pe inserat, dar atunci eram in gondola, ferita de scarbosul animal. Am mai zarit inca doi pana sa ajungem in capatul insulitei, ce sa zic, moartea romantismului. Nu voiam sa merg pe langa zid, ca acolo era teritoriul sobolanilor, dar nici prea departe, ca sa nu pic in apa daca s-ar fi napustit bestia asupra mea. Ne-am bucurat amandoi cand am ajuns in varful lui Ile de la Cite si ne-am pus pe pozat. Treceau vaporase turistice pe langa noi, pe stanga se indreptau spre Notre Dame, pe dreapta se intorceau spre Tour Eiffel.
Cele neacoperite fusesera udate bine de ploaie si turistii stateau in picioare. Ma gandeam, ce bine ca nu suntem in locul lor. In scurta vreme a reinceput ploaia. Mai intai incet, asa ca am facut cativa pasi inapoi si ne-am adapostit sub o salcie plangatoare, iar mai apoi a inceput sa toarne cu galeata. Am inceput sa alergam prin ploaie plini de adrenalina. Alti oameni se adaposteau pe sub acoperisurile cladirilor, dar noi inaintam voiosi. Au fost suficiente cele zece minute pana la statia de metrou pentru a ne uda pana la piele.
Am incheiat ziua cu un dus fierbinte si un pumn de medicamente, dar eu tot am racit.