Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 11. Valea Loirei – Villandry

E drept ca a trecut multa vreme de cand nu am mai scris, dar povestea trebuie sa continue, pentru ca inca nu s-a terminat. Si daca mai punem la socoteala ca se apropie urmatoarele vacante… Ar trebui sa ne grabim.
Buuun, pai sa incep… Am lasat in urma Mont Saint Michel, dezamagiti pe de o parte ca trebuie sa plecam si ca nu am vazut fluxul, dar nerabdatori sa ajungem la vestitele castele care impanzesc Valea Loirei. Am condus cat am putut prin minunatele sate franceze, care efectiv mi se par desprinse din povesti. Cand am trecut de Orleans, s-a simtit imediat ca am intrat in alta zona, pentru ca Franta rurala s-a schimbat radical. Satele erau si mai cochete, iar drumul serpuia prin paduri atat de verzi, incat ziceai ca suntem primavara, nu toamna.
Prima oprire am facut-o la Chateau de Villandry. De la tante Nicole si din niste carti pe care le avea mama Mirunei aflasem ca acest castel are niste gradini superbe, asa ca am vrut sa ne convingem personal daca este adevarat sau nu. Mai intai o sa rezum intr-un cuvant vizita noastra: incredibila.

Nici nu stiu cu ce sa incep… Bine, o sa incep cu faptul ca ziua era destul de mohorata si ca statea sa ploua. Dupa ce ne-am parcat, am luat biletele de intrare si am admirat nitel castelul pe afara si cele cateva bazine din curtea sa. Ne-am indreptat catre gradina castelului Villandry, care, trebuie spus, bate de departe orice gradina a oricarui alt castel din Franta, inclusiv tufele de la Versailles. Diferenta esentiala a fost facuta de faptul ca acest castel nu a fost lasat pe mana statului, iar pe la 1906 a fost cumparat de catre Joachim Carvallo, un doctor si cercetator spaniol, care, impreuna cu sotia lui, s-a dedicat implinirii visului de a restaura si infrumuseta castelul. Voi povesti mai tarziu si despre cladirea in sine, dar ceea ce a reusit sa faca domnul doctor cu gradinile depaseste orice imaginatie. Am pasit si noi pe aleile acestor superbe gradini, absolut incantati si minunandu-ne de ceea ce vedeam. Din pacate a inceput sa ploua, nu foarte tare, e drept, astfel ca vizita noastra a trebuit sa fie in mare parte acompaniata de umbrele deschise.

Asta nu ne-a impiedicat sa admiram gradinile de zarzavat in care bostanii zaceau aranjati mai ceva ca niste fotomodele, iar vinetele si ardeii imbujorati faceau furori printre suratele lor. Nu mai vorbesc de ceapa, usturoi, praz sau pastarnac… Salata se desfasura mandra, iar mirodeniile se intreceau care sa miroasa mai tare (dupa parerea mea, cimbrul iesea castigator, dar pe alocuri si rozmarinul isi mai umfla muschii). A fost pentru prima data cand am vazut o gradina de zarzavat aranjata special ca sa arate bine, studiata din punct de vedere peisagistic, avand culturile aranjate in asa fel incat vazute atat de sus cat si de printre alei sa ofere privitorului o imagine spectaculoasa.


Dupa ce ne-am plimbat printre alei, am urcat undeva in dreapta (stand cu spatele la castel), pe langa o vita-de-vie. Inutil sa mai spun ca si ciorchinii de struguri erau aranjati de parca ar fi asteptat un pictor sa vina sa-i imortalizeze pe panza. Dupa gradina de legume si de mirodenii am intrat cu tot cu umbrele deschise in labirint. Aici am sa fac o paranteza ca sa precizez ca gradinile domeniului Villandry sunt impartite in sectiuni sau gradini tematice. Prima a fost gradina de zarzavaturi (imi place sa spun zarzavaturi, desi cred ca este corect zarzavat; oricum, mereu m-a fascinat cuvantul zarzavagioaice; mi se pare foarte expresiv si-l asemuiesc cu o salata verde, cu multe frunze) si de mirodenii. Labirintul in care am intrat a fost creat dupa niste modele renascentiste si imi aduc aminte ca in ghidul pe care il aveam cu noi spunea ca nu este precum labirintul Minotaurului, plin de carari care nu duc nicaieri. In schimb, acest labirint simbolizeaza iluminarea prin faptul ca oricine poate atinge centrul labirintului relativ usor daca doreste. In mijloc se afla o platforma pe care se poate urca si vedea exact boschetii (sic!) printre care ai venit.
A urmat gradina Soarelui, impartita in trei “camere”. Prima era camera copiilor, unde iarba era incredibil de moale, iar amenajarea avea in general ceva ludic. Ici si colo erau raspandite cate un scranciob, sau alte grozavii in care te puteai da. Eu si cu Mirunica ne-am urcat intr-o chestie ca un soi de balansoar rotativ… Adica se balansa sus-jos si se si invartea in jurul axei in functie de cum ne lasam noi. Ne-am distrat foarte bine – de altfel se poate vedea si in filmulet.

Am plecat cu parere de rau in camera urmatoare, denumita camera soarelui. Trebuie sa recunosc insa ca si aceasta parte a gradinii iti taia rasuflarea: aleile radiale duceau la o fantana in forma de stea, iar camera era plina de flori “solare”, pline de culoare si foarte vivace. Urmatoarea camera, camera norilor, avea alei serpuite printre tufe intregi de levantica care miroseau extrem de puternic. In mod evident motivele acestei gradini erau mov, albastru si alb.

Un mare bazin zace in mijlocul gradinii de apa, care impresioneaza prin faptul ca este foarte verde si ca aleile care inconjoara gradina formeaza un brau – evident verde, datorita copacilor care le imprejmuiesc.

In stanga castelului este un deal, iar pe deal mai intai am dat peste un pavilion unde se mai cresc diverse legume (probabil pentru a le inlocui pe cele din gradina), iar apoi am continuat pe o poteca ce intra in padurea domeniului Villandry. Poteca duce in cele din urma fix in castel, la o intrare laterala de la etajul al doilea, din cate imi amintesc.

Vizita castelului a fost extrem de agreabila. In primul rand fiecare incapere era aranjata si aveai senzatia ca acolo chiar traia cineva (am aflat ca in cateva camere chiar locuiesc urmasii lui Joachim Carvallo, mai exact un nepot al acestuia impreuna cu familia – mostenitorii domeniului). Nu numai atat, dar in fiecare camera exista cate un aranjament floral facut cu mult bun gust din florile proaspat culese din gradina castelului. In bucataria suficient de mare era paine proaspata si – evident – legume din gradina.


De la etajele superioare am putut avea o imagine superba asupra gradinilor, inclusiv a unei parti pe care nu am mai vizitat-o, dar care pana la urma are farmec privita de sus. Este vorba despre gradina dragostei, formata din patru carouri tematice: dragostea tandra (reprezentata prin inimi din care ies flacari), dragostea pasionala (inimi rupte de pasiune, formand un labirint), dragostea tragica (reprezentata printr-o culoare tematica rosie si forme de pumnale) si dragostea usoara (forme de evantaie ce descriu natura volatila a sentimentelor). Evident, toate aceste forme sunt realizate din flori.

La iesire am vizitat si magazinul castelului, si cred ca am cumparat si cateva suveniruri. Cu parere de rau am parasit acest castel, care ne-a impresionat prin tot ceea ce ne-a oferit (inclusiv fluturasii-ghid in limba romana!!!!).
Se facuse totusi destul de tarziu pentru programul de lucru al francezilor si nu speram sa mai prindem deschise urmatoarele castele, dar am zis sa incercam totusi. Am gonit efectiv pe drumuletele inguste de tara care serpuiau incredibil prin sate si paduri pana la Chateau d'Ussé.

Din pacate nu am fost lasati sa intram decat ca sa facem cateva poze, pentru ca se apropia ora inchiderii (adica ora patru dupa-amiaza). Povestea acestui castel este interesanta pentru ca el in sine a inspirat o poveste – Frumoasa din Padurea Adormita. Nu numai atat, dar se pare ca aici si-a scris memoriile vestitul conte de Chateaubriand (da, cel cu friptura, dar care mai mult decat atat – este considerat parintele romantismului francez). Orisicat, castelul arata foarte bine de la departare – ne-am cocotat pe un pod de pe raul Indre ca sa-i facem cateva poze, dar asta a fost cam tot.

Neavand de ales am plecat, sperand sa gasim deschis castelul Azay-le-Rideau (in ghid scria ca e deschis pana la o ora mai tarzie). Din pacate nu l-am gasit nici pe acesta deschis, iar poze i-am facut destul de putine, pentru ca e bine ascuns printre copaci. Totusi am avut o discutie destul de agreabila cu niste francezi (care ne-au indrumat catre castel). Ei erau foarte suparati pe guvernanti pentru proaspata taxa de poluare impusa si ne intrebau daca si in Romania este asa de nasol ca la ei. Evident ca am ras la asemenea intrebare, si am incercat sa le explic ca la ei in Franta lucrurile stau chiar bine.

Nemaiavand ce sa vizitam, am plecat catre hanul la care facusem rezervare si care ne placuse atat de mult inca de pe internet, incat ne-am schimbat datele de calatorie ca sa gasim locuri libere acolo. Este vorba despre Auberge de Launay pe care il recomand cu caldura tuturor celor care vor sa mearga pe Valea Loirei. Hanul este destul aproape de castelul Amboise, intr-unul din satele de pe malul Loirei. Camerele sunt ireprosabile si dau direct in gradina. Ceea ce ne-a incantat nespus a fost atitudinea gazdelor. Hanul este o afacere de familie, iar cei doi soti sunt cei care se ocupa de tot – de la primirea oaspetilor, pana a lua comanda la restaurant. Ideea este ca acest restaurant este unul Gourmet, avand numai specialitati. Pot spune cu mana pe inima ca aici am mancat cea mai buna mancare din toata Franta. La fiecare masa primesti din partea casei o specialitate ca aperitiv – de fiecare data altceva – si adusa cu zambetul pe buze de catre unul dintre chelnerii tineri, amabili si foarte prezentabili. In prima seara eu am mancat un ficat de rata, dar nu m-am putut abtine sa nu gust din mancarea mamei Mirunei, care isi luase miel. La aceasta masa am baut un vin rosu din zona, recomandat de gazde si care mergea la fix cu mancare noastra.

O sa povestesc acum un amanunt destul de nostim si pe care nu prea vreau sa-l uitam. Inainte sa mergem la masa am batut la usa camerei parintilor Mirunei ca sa-i intreb daca sunt gata. Cand mi-a deschis tatal Mirunei am crezut ca o sa fiu luat la bataie. Era nervos si mi-a cerut sa-i aduc degraba briceagul. M-am conformat, ca sa descopar ca sursa nervilor era faptul ca mamei Mirunei ii cazuse un cercel in chiuveta si dus pe teava a fost. Noroc ca chiuveta avea sifon, dar mascat de un picior de faianta. Asa ca am demontat piciorul, am desfacut sifonul si am recuperat cercelul. Nostim a fost ca in sifonul respectiv am mai gasit vreo 2 inele, pe care culmea, le-am pus la loc, in sifon…
Orisicat, am incheiat aceasta zi indestulati, dar obositi pentru ca ne si trezisem dimineata devreme. A fost o reala placere sa cadem lati in patul mare si moale al camerei noastre.