Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 10. Mont Saint-Michel

In parte ca sa scurtam, in parte ca sa iesim de pe plictisitoarea autostrada, am luat-o pe niste drumuri de tara. A fost o alegere inspirata, pentru ca satele prin care au trecut erau ca din povesti, cu gradini colorate, cu flori la geamuri si la porti, cu casute ingrijite si cochete. Cand ieseam din sate, campurile pe langa care treceam erau perfect aranjate, tractoarele ca in cartile de colorat din copilarie, iar vacile parca pozau. Curios lucru, dar vacile erau grupate pe culori, nu ca la noi, amestecate.

Fermecati de Franta rurala, nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul, si brusc l-am vazut in departare, exact ca in vederi, deasupra unei pasuni pline de oi: Mont Saint-Michel. A fost evident ca trebuia sa tragem pe dreapta ca sa facem cateva poze. Zis si facut, dupa care am parcurs in graba ultimii kilometri. Daca pe vremuri muntele devenea insula in timpul fluxului, iar la reflux era unit de tarm, acum exista o sosea care leaga permanent petecul de pamant de tarm, cu locuri de parcare (separate si semnalizate pentru flux si reflux) in fata vechii cetati. Cand am ajuns noi era reflux, urmand ca fluxul maxim sa fie la ora 5 dimineata. Am parcat, dupa care ne-am dus sa cautam hotelul la care aveam rezervare.


Am parcurs cu greu cei o suta de metri prin cetate, pentru ca era un deliciu sa admiram zidurile si portile vechi, casele pastrate (sau refacute) in stilul in care au fost construite, ca sa nu mai zic de puzderia de magazine de suveniruri. Receptia hotelului era intr-una din aceste case vechi, transformata in restaurant. Doamna de la receptie ne-a condus la camera noastra, care se afla in alta casa. A trebuit sa iesim pe strada, sa urcam niste scari si sa trecem pe langa o gradinita ca sa ajungem in fata unei usi masive de lemn. Doamna ne-a inmanat o cheie veche si grea de metal si uite asa am intrat in camera.

Dupa ce ne-am instalat, am pornit la plimbare prin cetate. Stradutele si zidurile ne-au adus aminte de Carcassonne – un alt oras medieval foarte bine pastrat. Ne-am indreptat catre turnul de nord, iar in drum am trecut pe langa un cimitir, care se afla foarte aproape de unde stateam noi. Nu sunt sigur, dar cred ca este cel mai mic cimitir din lume. Aici merita spus faptul ca populatia lui Mont Saint-Michel este cam de patruzeci de locuitori (permanenti), astfel ca un cimitir mai mare nu s-ar justifica. Partea buna a unui asemenea cimitir este ca fiind foarte mic este si foarte ingrijit. Nu numai atat, dar mormintele sunt aranjate cu foarte multa consideratie. De exemplu, mormantul unui fost primar avea pe el o carte din portelan pe care era scris caligrafic “Que ton repos soit doux comme ton coeur fut bon”. Mare diferenta fata de “cimitirul-baterie” Pere Lachaise unde mormintele erau inghesuite unele in altele si inverzite de muschi. Daca ar fi sa conteze, as prefera sa fiu inmormantat intr-un asemenea loc care inspira pace si serenitate, decat intr-un cimitir care inspira literatura si filmele gotice cu morti, vampiri si alte asemenea. Dar sa revenim, am urcat ceva trepte (care erau de fapt strazile cetatii), am mers printre ziduri si pana la urma am ajuns la turnul de nord. Cum spuneam mai devreme, era reflux, astfel ca peisajul era destul de ciudat, cu spuma aruncata pe ici pe colo pe nisipul ud, sare ramasa in urma oceanului, pescarusi si alte pasari care pescuiau prin cateva baltoace, inca doua insule mai departe in larg care si ele erau acum “legate” de tarm, iar departe-departe se putea zari si oceanul.

Briza ne batea destul de tare, dar face si ea parte din farmecul locului. Am dat peste o fantana in care lumea arunca banuti si am facut si noi asta in timp ce ne-am pus o dorinta. Apoi am mers pe langa ziduri si pe stradutele inguste cu trepte si am ajuns in partea de sud-vest a insulei (cea dinspre tarm), de unde am putut admira gura raului Couesnon care pentru a se varsa in ocean mai trebuia sa parcurga ceva distanta, continuandu-si oarecum albia prin nisipul lasat dezgolit de maree. Tot de acolo aveam o panorama perfecta asupra parcarii din fata cetatii si am observat ca autobuzele cu turisti plecau unul cate unul, iar pe masura ce dispareau scadea zgomotul de fond si lasa loc vantului si cantecului catorva pasari care anuntau amurgul.

De unde eram se vedea perfect si abatia din varful stancii si in special liftul manual pe care calugarii il foloseau ca sa aduca provizii in abatie fara sa le care in spate pana sus. Am continuat sa incojuram insula si am ajuns la locul in care, in timpul fluxului, ar fi trebuit sa intram in apa. Am ignorat semnele care spuneau ca daca mergem mai departe suntem pe propria raspundere si ca de fapt, conform nu stiu carui articol, incalcam legea (un lucru totusi de bun simt, ca daca te pui singur in pericol, statul tre’ sa plateasca bani ca sa te salveze sau sa iti aduca inapoi cadavrul).

Mai intai am testat eu nisipul si era neasteptat de tare, astfel ca si ceilalti m-au urmat. Am topait vesel si m-am dus la firul de apa al raului care trecea pe langa si mi-am inmuiat un deget in el. Apoi am admirat apusul incredibil de frumos si am continuat sa inconjuram insula. La un moment dat, parintii Mirunei s-au catarat pe niste trepte care dadeau la un fel de avanpost (de fapt pe harta este trecuta fantana St. Aubert).

Am admirat sarea de mare de aproape si am continuat sa mergem. Partea de nord-est a insulei este mai neprietenoasa, adica plina de pietre, iar umbra care se abatuse asupra ei facea ca briza sa fie si mai friguroasa. In cele din urma am ajuns in parcarea unde ne lasasem masina si de acolo, evident, in cetate.
 
Acum eram pregatiti sa cumparam suveniruri, insa, surpriza, pentru ca majoritatea turistilor plecase, doar cateva magazine mai erau deschise. Le-am cercetat cu minutiozitate, pentru a afla ca absolut toata marfa cu specific local (adica biscuiti, gemuri, ciocolata, cidru, brandy, si multe multe alte chestii) era etichetata cu Mère Poulard. Am aflat prin amabilitatea internetului ca aceasta Mère Poulard a fost o hangita renumita mai ales pentru omleta pe care stia sa o faca.
Orisicat, dupa ce am cumparat diverse, iar magazinele din care ieseam se inchideau in urma noastra, ne-a ramas numai sa alegem un restaurant si sa ne asezam la masa. Am ales Le Mouton Blanc. Nu stiu sincer daca era mare diferenta intre restaurante, insa acestia au parut cei mai agreabili.

Oricum, o ciudatenie nemaipomenita: Miruna nu ar fi vrut sa manance decat o clatita (daca nu stiti, bretonii si normanzii sunt vestiti pentru clatitele lor, iar aici suntem fix la granita), insa mancarea si clatitele nu se puteau comanda in acelasi salon. Fiecare local avea creperia sau clatitaria (sic!) separata de restaurant. Pana la urma am decis sa mancam acum mancare, iar a doua zi, dupa ce vizitam abatia, sa mancam si clatite. Nu tin minte foarte bine ce a comandat fiecare, cu exceptia unui peste, insa tin minte vinul rose exceptional si stridiile mele. A fost prima data cand am mancat stridii (crude). Au fost foarte bune, mai ales cu sosul de usturoi si alte arome neidentificate cu care le dadeam pe gat, insa trebuie sa recunosc, parca imi plac mai mult plebeele midii. Asta nu inseamna ca nu voi mai incerca stridii, nicidecum! Ne-am ridicat foarte veseli de la masa, iar eu si cu Miruna am tremurat bine ca sa facem niste poze de noapte cu cetatea (a trebuit sa mergem cateva sute de metri inspre tarm). Ne-am intors in camera cu planul bine pus la punct de a ne trezi la ora cinci dimineata, ca sa vedem fluxul.
Cand a sunat ceasul, eu am fost singurul care a continuat sa se tina de plan. M-am imbracat bine si am pornit scartaind usa mare de la intrare. Am trecut pe langa cimitirul minuscul, am urcat cateva trepte si mi-am dat seama abia acum ce mi se paruse ciudat inca de la iesirea din camera: linistea. Domnea o liniste incredibila, de iti pocneau urechile. Imi auzeam pasii, bataile inimii, toate fosnetele pe care le faceam. Pe cand imi croiam drum prin marea asta de liniste, dupa un colt am dat nas in nas cu o calugarita care urca inspre abatie. Nu pot sa spun cat de tare m-am speriat, pentru ca nu ma asteptam deloc sa intalnesc pe cineva. Ne-am continuat fiecare drumul lui, si pe masura ce ma apropiam de turnul de nord se auzeau valurile marii. Respirand incantat ozonul si cu adrenalina pompand, am iutit pasul. Si am ajuns. Auzeam valurile foarte bine, insa nu vedeam nimic. Cerul era acoperit, iar toate luminile cetatii erau orientate inspre cetate, ca sa se vada ea bine, nu marea. Astfel ca, orbit de lumini, neajutat deloc de luna sau de stele, doar am auzit fluxul. M-am intors in camera pentru inca vreo doua ore si putin de somn, pentru ca trebuia sa fim matinali daca voiam sa vizitam abatia.
Ne-am trezit, am facut bagajele, le-am dus la masina, iar eu am ramas sa fac check-out-ul, in timp ce ceilalti urcau catre abatie. S-a dovedit a fi o decizie inspirata, pentru ca autocarele pline de turisti se inmulteau pe minut ce trecea. E drept, a fost o mica incurcatura la intrarea in abatie, pentru ca eu, manat de un avant matinal neasteptat, mi-am facut loc cu coatele mai departe decat trebuia si am trecut de restul trupei. Telefoanele nu prea mergeau ca afluxul de turisti cam bloca celula de gsm, asa ca doar printr-un mare noroc am reusit sa ne intalnim. Intr-un final am reusit sa intram.
Am vizitat abatia, care la o prima vedere nu pare cine stie ce, insa faptul ca a fost construita in stanca, pe mai multe nivele si mai ales istoria sa dramatica (cetatea a fost asediata in timpul razboiului de o suta de ani de multe ori, iar la un moment dat timp de zece ani, fara a cadea insa pe mainile englezilor) o face foarte atractiva. Oricum, traseul turistic este un adevarat labirint, si nu stiu sincer cum s-ar fi descurcat cineva prin abatie, fara sa aiba semne.

Vizita a fost foarte agreabila, mai ales ca traseul uneori iesea in gradini sau pe terase, pentru ca apoi sa intre in diverse sali intunecoase. La un moment dat, cand eram afara, am zarit un grup de oameni care mergeau pe jos, pe urmele unui ghid, pana la cea mai apropiata dintre insule. Mi se pare o activitate foarte placuta si mai ales inedita, si ne-am spus ca o vom face si noi candva, mai in timpul verii si cand om avea mai mult timp.

Un fapt nostim a fost ca intr-o gradina erau niste aripi de inger, ale Sfantului Mihail (dupa care i s-a dat numele muntelui), si cu un suport, astfel ca oricine se putea aseza in suport ca sa se pozeze cu aripile, ca si cum ar fi fost inger. Pe mine m-a pozat Miruna, iar in momentul acela niste japonezi dintr-un grup din urma noastra au inceput sa exclame uimiti, cum numai ei stiu sa faca (ne-am adus aminte de interjectiile tipice ale japonezilor, de care radeam in timpul vizitei noastre in Japonia), de parca cine-stie-ce-minune ar fi putut rata. Imediat ce am terminat sedinta foto, s-au repezit ca niste vulturi sa se pozeze acolo.
Dupa ce am iesit din abatie am tras la o clatitarie, unde am mancat toti cate un soi diferit de galette si crêpe (adica niste feluri de clatite) specifice zonei si am baut niste ceai si cafea (dupa caz). Una peste alta, acest mic dejun a fost suficient de copios cat sa ne tina pentru restul zilei pe care il aveam in fata noastra. Urmau castelele de pe Valea Loirei.