Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 12. Valea Loirei – Patru Castele

Era o zi friguroasa si intunecoasa. Norii gri scuipau parca de ciuda din cand in cand o ploaie marunta si rece. Totusi, desi vremea era tomnatica, frunzele copacilor nu se ingalbenisera inca, asa ca verdele parca epata in aceasta mare cenusie.

Dupa ce am luat micul dejun, ne-am imbarcat catre primul obiectiv al zilei (de altfel si cel mai apropiat de noi): Castelul Amboise. Castelul apare impunator in mai toate pozele, privit dinspre podul de pe Loire in fata caruia este construit. Te-ai astepta, dupa cum si in poze vezi masini parcate acolo, ca intrarea sa fie prin fata. Ei bine nu este prin fata, ci prin lateral cumva, astfel ca noi am parcat masina pe niste stradute din oras. Castelul este foarte bine intretinut (am inteles ca apartine acum unor urmasi ai lui Ludovic-Philippe) si are o istorie bogata. Cica a fost construit pentru a pazi vadul in locul caruia in cele din urma s-a construit si podul. De-a lungul timpului cateva parti au fost distruse de foarte multe ori, astfel ca nu se poate sti daca restaurarea actuala reprezinta ce era in secolul al XIV-lea de exemplu. Oricum, cert este ca aici (sau in fine, intr-o casa din curtea castelului) a trait ultima parte a vietii si in cele din urma a si murit Leonardo da Vinci. Drept urmare, prin gradina sunt presarate diverse machete facute dupa planurile celebrului renascentist, iar mormantul sau aflat in capela castelului (care se gaseste tot in gradina din cate imi amintesc) este unul din principalele puncte de atractie. O alta parte frumoasa a castelului o reprezinta terasa de pe care se vede raul Loire pana departe (intre noi fie vorba, aspectul din ziua de astazi al raului este destul de industrial si de neatragator, cel putin in zona de langa Amboise – nici nu se compara cu aspectul idilic al mai micului Indre). Nu ar trebui sa uit sa spun ca si aici am avut parte de un fluturas – ghid in limba romana, in care se povesteste destul de detaliat istoria castelului si descrierea majoritatii incaperilor. Altfel, castelul este foarte bine intretinut si, desi este destul de mare, fiecare camera este decorata amintind de rolul ei din vremurile cand castelul servea drept resedinta nobiliara sau chiar regala si nu drept atractie turistica. Cu vizita ne-am incadrat in timpul de parcare (cred ca platisem pentru o ora si jumatate), asa ca am luat masina si am condus pe drumurile serpuite din minunatele sate frantuzesti pentru a ajunge la al doilea (si cel mai frumos, dupa parerea mea) castel al zilei, Chenonceau.

Fata de Amboise (e drept ca este posibil sa fie si ora de vina), acest castel era luat cu asalt de turisti. Totusi, datorita faptului ca domeniul este destul de mare, multimile se disipau care incotro, si nu parea prea aglomerat. Castelul se afla tocmai in partea cealalta a domeniului fata de intrare, iar noi am ales sa mergem cumva pe aleile de prin padure pana la castel, urmand a vizita gradinile in drum spre iesire. Castelul Chenonceau are la randul sau o istorie tumultoasa, dar asta prin prisma intrigilor tesute in jurul sau si in special al legaturii dintre “sotia” Caterina de Medici si “amanta” Diana de Poitiers, ambele fiind legate intr-un fel sau altul (fiecare in felul sau) de regele Henric al II-lea. Povestea, care practic identifica acest castel, este simpla: regele Frantei i-a daruit Chenonceau-ul amantei sale, Diana de Poitiers. Din nefericire pentru ea, regele a murit inaintea sotiei sale (intr-un turnir), astfel ca regina Caterina de Medici a obligat-o pe Diana sa evacueze castelul, obligand-o sa ia la schimb castelul Chaumont sur Loire (pe care urma sa-l vedem in ziua urmatoare). Se pare ca cele doua femei nu-l aveau in comun doar pe rege, ci si pasiunea pentru Castelul Chenonceau, deoarece fiecare l-a imbunatatit si l-a infrumusetat cat a putut de bine. Vanitatea reginei a fost atat de mare, incat dupa mutarea Dianei a decorat mai luxos castelul, a facut o gradina noua, mai mare si mai impunatoare decat a Dianei. Pentru noi, turistii, aceasta concurenta nu poate decat sa ne bucure.

In sfarsit, vizita cladirii in sine ne-a oferit si o surpriza mai neplacuta, pentru ca intrarea frumosului castel de pe raul Cher era in renovare. Totusi, ca si la castelele anterioare, interiorul este foarte bine pastrat si ingrijit.

Vizita cuprinde, pe langa clasicele dormitoare, studiouri sau anticamere si locuri mai interesante, cum ar fi bucataria sau locul de luat masa al servitorilor sau camera foarte apropiata de rau care are un chepeng pe unde se facea aprovizionarea de pe barcile acostate sub castel. Dupa vizita castelului, am admirat gradinile si am facut si poze cu spectaculoasa si inconfundabila priveliste a Chenonceau-ului care pluteste parca peste rau.

Dupa cum planuisem, in drum spre iesire am admirat si gradinile paralele cu padurea, care s-au dovedit a fi gradini de legume, asemanatoare cu cele de la Villandry, dar mult mai mici si mai putin aranjate.

Totusi, nu m-am putut abtine sa nu ma pozez cu un bostan mare. In capatul gradinii erau niste case si hambare (probabil unde stateau pe vremuri taranii care munceau pe domeniul castelului), unde erau asezate cateva butoaie si sticle de vin.

Mai in spate, aproape de iesire am vazut si un magarus cu figura amarata, parca si el trist de ploaia marunta care-l batea intruna.

Pentru ca timpul totusi ne presa un pic, am sarit in masina catre urmatorul castel, Cheverny. In drum am oprit intr-un satuc si am facut doua-trei poze si eram gata-gata la un moment dat sa cotesc spre una din multele crame care aveau postate indicatoare pe sosea. Totusi am rezistat tentatiei si am condus pana la castel.

Cheverny-ul este si el un castel fermecator, dar nu atat de fermecator ca Chenonceau-ul. Este un pic mai nou, iar interiorul poarta amprenta actualilor proprietari, care chiar traiesc intr-una din partile castelului, din cate am inteles. Orisicat, poate ca mobila si obiectele vechi (am vazut un pendul vechi de peste o suta de ani care mai functiona inca) au fost cele mai interesante din toate castelele pe care le-am vazut.

Domeniul in sine cuprinde o padure, care ofera o priveliste fabuloasa, cel putin in lumina de toamna, cu un pic de ceata care se inalta de la nivelul peluzei verzi ce se intinde pana la liziera. In spatele castelului sunt cateva fantani si o gradina nu foarte spectaculoasa, dar destul de aranjata, pe cand in fata este un gazon perfect verde, patat doar ici si colo de cateva frunze galbene, intr-un mod foarte pictural – parca tot peisajul astepta un pictor care sa vina sa-l imortalizeze.

Avand in vedere domeniul intins, proprietarii au o suta de caini de vanatoare, pe care din cand in cand ii tin la vederea vizitatorilor intr-un tarc destul de mic din pacate, in fata caruia troneaza un afis multilingv care te roaga sa nu enervezi sau sa agiti cainii. Ideea e simpla: cand incepe sa latre unul, este aproape imediat urmat si de restul, astfel ca va puteti da seama ce zarva se face. Inevitabil, am prins cateva asemenea sesiuni de “latrat”.

Pe langa tarcul cu caini se ajunge la mica gradina de zarzavat a castelului, care, spre deosebire de celelalte, este de-a dreptul inghesuita si in plus are si cateva elemente decorative menite sa o infrumuseteze (cum ar fi niste bucatele de sticla albastra pe care erau asezati dovlecii culesi).

Dupa iesirea din castel am cochetat cu un magazin de produse traditionale si cu o crama. In cele din urma am cumparat niste vin, dupa care mai oftez si acum, pentru ca ar fi trebuit sa fi luat mai multe sticle.

Ultimul castel al zilei, cel mai mare dintre cele de pe Valea Loirei si al treilea din seria celor care incep cu litera C a fost faimosul Chambord. Acest castel, care a starnit pana si invidia regelui Angliei, Henric al VIII-lea, nu a fost de fapt terminat niciodata, si a servit drept cabana de vanatoare a unui domeniu ce se intinde pe o suprafata mare cat Parisul. Partea spectaculoasa a castelului este exteriorul, intr-adevar impresionant. In interior insa, pe langa faimoasa scara dubla in spirala atribuita lui Leonardo da Vinci (desi nu se stie precis), se poate juca fotbal.

Cu grija insa, pentru a nu sparge soba imensa de teracota peste care dadeam din aproape orice camera am fi iesit in hol. Nu vreau sa fiu rau, insa in contrast cu celelalte castele, prin acesta parca trecusera vandalii. Ok, ar spune unii, dar tablourile ce infatiseaza dinastiile de regi ai Frantei? Dar armurile? Bine, dar astea ocupa doar cateva camere, pe cand marea majoritate sunt… goale, goale. Am dat peste o camera mare cu pereti albi in care “trona” un extinctor. Si n-as avea o problema cu asta, daca acest castel nu ar fi super-laudat si nu i s-ar face atat de multa reclama. Am citit ca daca ai avea timp sa vizitezi doar un castel de pe Valea Loirei, Chambord ar trebui sa fie acela. Nu si dupa parerea noastra… Si hai sa zicem, n-as avea vreo problema daca ar fi cat de cat ingrijit. Dar nici macar nu este maturat pe jos… Incercand sa gasesc totusi scuze pentru Chambord, am gasit doua motive pentru halul in care este:

1. A fost destul de putin locuit de-a lungul timpului, iar mai toate operele de arta au fost duse la Luvru.

2. Acest castel apartine statului Francez, pe cand toate celelalte pe care le-am vizitat aveau proprietari particulari.

In sfarsit, am facut pozele de rigoare si am iesit… La iesire am cumparat de la magazinul unui taran niste branza de capra si terrine d’agneau, adica un fel de pate de miel, incredibil de gustos, dupa cum s-a dovedit mai tarziu…

Ziua am incheiat-o cu inca o cina fabuloasa (de data aceasta doamna Thèvard ne-a luat comanda), la care mi-am comandat miel (mie de obicei nu imi place mielul, insa am descoperit ca mielul gatit de francezi nu are nimic de-a face cu ce se gateste la noi) si am baut un vin bun local, ca deh, eram in Franta.