Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 7. Un pic de Paris si Versailles

Vacanta noastra continua… Si este abia la jumatate. In aceasta zi am continuat programul artistic cu o trezire cu adevarat matinala (n-as baga mana in foc, dar cred ca in jurul orei 7). Dupa ce am bagat la ghiozdan cateva sandvisuri, am luat RER-ul pana la Les Halles. Zona poarta numele vechii piete centrale, unde tarani si comercianti de tot soiul veneau sa-si vanda marfa. Piata a devenit efectiv “buricul targului”, fiind probabil si una dintre cele mai longevive piete din Europa (se pare ca locul era folosit in acest scop inainte de anul 1000 era noastra). Pe la 1850 a fost modernizata, astfel ca in plin avant industrial piata a primit piloni de otel gigantici. Un secol si doua decenii mai tarziu toata zona a fost regandita si reconstruita, vechea piata incetandu-si existenta. Astazi, sub pamant zace unul dintre cele mai mari si mai aglomerate noduri de transport in comun din Paris (extrapoland putin, un fel de Shinjuku al Frantei, deservit de doua statii de metrou – Châtelet si Les Halles – una de tren urban si suburban si o gramada de magistrale), iar deasupra un centru comercial (Forum Les Halles) - in care comerciantii (in varianta moderna) din toate colturile lumii si-au deschis magazine ca sa-si vanda marfa. Fiind o zi de duminica si dis-de-dimineata, ne-am bucurat de pustietatea ce domnea in Paris (stiu, suna ciudat), intr-una din zonele cele mai aglomerate de obicei. Am pornit la pas prin cartier cu tinta Centrul Pompidou. Din pacate muzeul era inchis si deschidea mai tarziu, dar ne asteptam la asta. Cu toate astea ne-am bucurat de fantana de langa si de imprejurimi.

Cum totusi aveam un program de urmarit, am luat RER-ul pana in La Defense.
Acolo ne-am pozat cu La Grande Arche si am sunat-o pe Cristinutza, care se intorsese acasa cu bebe mic. Ne-am bucurat de toata constructia urbanistica si de tot ansamblul noului Paris in timp ce mergeam pe Esplanada pana la prima statie de metrou care ne iesea in cale.

Ziua se arata insorita si nu puteam decat sa ne bucuram, cu toate ca nu era atat de calduroasa pe cat ne-am fi dorit. In cele din urma, dupa o serie de sedinte foto ale cladirilor din jurul nostru, ne-am urcat in metrou si apoi in RER pentru a ajunge la destinatia principala a zilei: Versailles. Fiind economi, ne-am dat jos la statia la care nu mai era valabil biletul nostru turistic de RATP si am luat un bilet pe distanta ramasa pana la Versailles, chestie care in cele din urma a fost destul de buna, pentru ca in loc de cinci euro de persoana am cheltuit doar unul.
Daca orasul ne-a intampinat cu o expozitie de masini de epoca, palatul ne-a intampinat cu o mare de oameni care stateau la coada la intrare. Din fericire pentru noi coada asta era cu muuuuuult mai mica decat coada la bilete, la care noi nu trebuia sa stam, avand deja pass-urile turistice care acopereau si acest obiectiv. In mod evident romanasii nu lipseau din peisaj, iar un astfel de grup colorat s-a bagat cu tupeu in fata, justificand ca a stat o data la coada la bilete… Ce pot sa spun, neam de traista!
In sfarsit, am intrat in castel si am urmat coridoarele si camerele nesfarsite si mult prea putin ingrijite si decorate, in marea lor majoritate fara prea mare entuziasm. Poate ca istoria construirii acestui castel (ca de altfel si rolul sau in istorie) este mai interesanta decat castelul in sine. Initial, castelul si domeniul aferent a apartinut unui apropiat al Ecaterinei de Medici, iar ulterior fiului acestuia, care l-a “cedat” catre regele Frantei, Ludovic al XIII-lea. Acesta a construit aici o rezidenta de vanatoare, mai degraba rustica decat grandioasa. Adevarata dezvoltare a castelului si a faimoaselor sale gradini a avut loc in timpul Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea. Cum nu-si prea gasea locul nici la Luvru, nici la Vincennes, nici la Fontainebleau, regele cauta un loc pe gustul sau, care in primul rand sa nu fie in Paris (ramasese de mic cu sechelele de pe vremea Frondei). Intr-o buna zi a fost invitat de ministrul de finante, Nicolas Fouquet la un banchet fastuos la castelul sau proaspat-construit Vaux-le-Vicomte. Castelul l-a impresionat foarte tare pe rege, dar l-a si infuriat prin luxul sau (desi o intreaga aripa fusese construita special pentru el), astfel ca nu a fost suficient decat de un zvon lansat de Colbert (care voia sa-i ia locul lui Nicolas Fouquet) cum ca ministrul de finante furase bani ca sa-si construiasca acest castel, pentru a rechizitiona castelul si a-l inchide pe Nicolas Fouquet. Mai mult decat atat, regele i-a luat pe cei care au proiectat domeniul (arhitectul Louis Le Vau, peisagistul André le Nôtre si pictorul Charles Le Brun) si i-a pus sa faca altul mai mare si mai frumos (vorba cantecului Podul de Piatra) la Versailles. Evident, urmand principiile “Statul sunt Eu!” si “Dupa mine, potopul!”, Ludovic nu a tinut seama de costuri si si-a facut palatul si gradinile pe gustul sau. Adica mari cat o luna de post. Oricat ai fi de ignorant, nu poti sa vizitezi palatul in mai putin de o ora si jumatate.
Incaperile care le-am retinut au fost Capela (ce are intrari la doua etaje), Camera Oglinzilor, Camera Reginei si sala cu picturi ale razboaielor din istoria Frantei (in mod ciudat sunt expuse numai tablouri cu batalii in care Franta a iesit castigatoare).
Dupa tura istovitoare prin palat, ne-am dus sa vizitam gradinile. Ne alesesem special ziua de duminica, pentru ca citisem ca duminica au loc “spectacolele cu fantani”. Gradinile de langa palat sunt decente, destul de bine ingrijite si frumos aranjate.

Cand cobori inspre domeniu (care se intinde literalmente cat vezi cu ochii), in timp ce in urechi iti picura placut acorduri de vioara care te fac sa te simti intors in timp, gradinile se transforma intr-un labirint de tufe care, culmea, au nume: Le Bosquet du Dauphin sau Le Bosquet de la Reine. Probabil ca fiecare avea boschetii lui in care sa se ascunda cu amantii si amantele si sa-si faca de cap. In fond, la cat de mari sunt gradinile era pacat sa se inghesuie toti in acelasi loc (sau cine stie?). Si tocmai ca sa nu existe dubii, si-au delimitat teritoriile in mod clar. Printre acesti boscheti sunt ascunse fantani (care nu functionau) cu nume pompoase, cum ar fi Fantana lui Apollo. In fine, pozele vorbesc de la sine, adica despre entuziasmul nostru…
Evident ca ni s-a facut foame si aveam nevoie si la WC. Alte doua aventuri. Printre boscheti sunt amenajate niste bufeturi, dar cu mancare proasta si cu lumea adunata ciorchine in jurul lor. Ne-am potolit foamea cu niste pizza, sandvisuri si cartofi prajiti (parca), stand adunati in jurul unei jumatati de masa. WC-urile din pacate erau mult subdimensionate pentru afluxul de turisti, iar cozi destul de mari erau la toate. De fapt, tristetea cea mai mare pe care am resimtit-o in timpul vizitei la Versailles a fost sentimentul transformarii acestui monument istoric intr-o afacere, fara a-l ingriji sau imbunatati in vreun fel. Dupa modelul italian, merge doar cu faima.
In sfarsit, se apropia ora la care incepea “spectacolul fantanilor”. Parintii Mirunei au plecat catre Trianon, ramanand sa ne reintalnim la iesire.

Marele spectacol se rezuma de fapt la faptul ca intre anumite ore fantanile functionau. Si nici macar toate o data. Daca pana la ora trei si jumatate nu era nicio fantana pornita, mai intai au fost pornite cele din jumatate de parc.

Dupa un sfert de ora s-au oprit, iar dupa inca jumatate de ora au pornit celelalte. Tot pentru un sfert de ora. Intre timp eu si cu Miruna alergam ca bezmeticii printre boschetii nu stiu cui de la o fantana la alta ca sa le prindem mergand, deja agasati de viorile care repetau la nesfarsit aceleasi melodii ca un disc stricat.

Fantana lui Neptun era ultima fantana din program. Este cea mai mare si are amenajata in fata ei un amfiteatru de unde poate fi admirata. De altfel acolo ne-am si reintalnit cu parintii Mirunei. Oricum, aceasta fantana este spectaculoasa, dar ca si celalalte, singura smecherie este ca merge. Nu tu joc de lumini, nu tu joc de apa in ritmul muzicii, nimic. Doar un gras care a rotit de o roata imensa ca sa o opreasca (dupa metoda straveche).

Francezii, oameni cu simtul programului de lucru, au lasat Fantana lui Neptun la final. Explicatia este simpla, anume ca este cea mai apropiata fantana de iesire. Astfel ca e mai usor pentru turisti sa iasa decat sa se intoarca in gradini sau la castel. Noi totusi ne-am intors pentru o ultima vedere asupra gradinilor inainte sa o pornim catre gara.

Ne-am oprit direct in Montmartre, unde am urcat cu funicularul si am vizitat catedrala Sacre-Coeur. Vizita a fost completata si de perspectiva romantica a Parisului vazut pe inserat de pe deal.
Dupa ce am mai stat sa mai admiram multimea pestrita adunata in fata catedralei, am coborat cu gandul sa mergem pe jos prin Pigalle pana la Moulin-Rouge. Zis si facut, mers, admirat Sexodrome si alte localuri asemanatoare (pe dinafara), facut poze cu faimosul local de can-can, dupa care am luat metroul pana la noi la Nation.
Aici ne-am rasfatat la braseria noastra preferata, Royal Nation, cu croque, salata chevre chaud, vin (sau bere) si un absolut delicios mousse au chocolat. N-am mai tinut seama de scarile de lemn ale hotelului, si parca am ajuns la etajul trei imediat. Am intrat in camera si l-am lasat pe Mos Ene sa vina pe la gene si sa mai incheie o zi de vacanta.