Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 9. Chartres

Radu la aparat. Dupa cum se vede, impartim echitabil treburile in familie. Dar sa nu ma abat de la scopul povestirii…
Planul vacantei noastre a fost sa inchiriem o masina din Paris si sa mergem pentru cateva zile la Mont Saint-Michel si pe Valea Loirei. Drept urmare am plecat pe jos impreuna cu tatal Mirunei pana la Gare de Lyon, de unde trebuia sa inchiriem masina. Luasem si GPS-ul cu noi, doar ca parcarea firmei de inchirieri era acoperita. Asa ca simtul de orientare, harta si indicatiile tatalui Mirunei ne-au dus cu bine pana in fata hotelului, unde Mirunica se postase cu geamantanul nostru pe un loc de parcare. Cand m-am apropiat ca sa iau locul de parcare, Mirunica s-a uitat foarte urat la mine si n-a vrut sa se dea la o parte, pana cand nu ne-a recunoscut (e drept ca ea se astepta sa vada un Ford Focus, dar cei de la firma de inchiriere ne-au dat un Citroen C4 care ne-a dus cu bine peste tot pe unde am vrut). Dupa ce am incarcat bagajele si restul turistilor (sau mai bine zis, turistelor, ca e vorba de Mirunica si de mama ei), am purces catre cea mai apropiata iesire din Paris (intre timp s-a orientat si GPS-ul).
Nu ne-a luat foarte mult sa ajungem la Chartres, prima noastra oprire. A fost primul contact cu “Franta provinciala”, care este mult diferita de Paris. Voi mai reveni pe parcurs la aspectele care diferentiaza capitala de restul Frantei. Orasul este faimos pentru catedrala sa care, se zice ca din departare se vede plutind deasupra lanurilor (noi n-am vazut-o, dar probabil ca n-am venit din partea din care trebuia). Nu am intrat in centrul orasului, dar am parcat undeva de unde puteam vedea catedrala. Fara sa o scapam din vedere, am luat-o pe niste podeturi foarte dragute si pe niste stradute foarte cochete si aranjate, am urcat ceva trepte, am traversat un parculet, iar in cele din urma am ajuns la catedrala.
 
Notre-Dame de Chartres este mult mai mare decat Notre-Dame din Paris, infinit mai putin comerciala si, indraznesc sa spun, mai frumoasa. Interesant la aceasta catedrala este constructia ei. Nu are un stil unitar, iar fatadele si turnurile contrasteaza in mod surprinzator. Aflandu-i insa istoria, nu mai pare atat de surprinzator, pentru ca Notre Dame de Chartres a ars de multe ori. O singura data (prima data, prin anul 1020) a ars de tot si nu a putut fi recuperat nimic. In rest, reconstructia catedralei a pornit de la ce a ramas in picioare, dar a continuat in stilul epocii respective.
In sfarsit, am intrat in imensa biserica, ne-am minunat de maretia ei, am admirat faimoasa tunica a Fecioarei Maria donata de Carol cel Plesuv in secolul al IX-lea, faimosul labirint medieval desenat pe pardoseala care reprezinta binele si raul, vitraliile (o suta saptezeci si sase de ferestre cu vitralii, acoperind o suprafata de doua mii cinci sute de metri patrati, conform unuia dintre ghidurile turistice din dotare) si peretele sculptat, asemeni unei dantele cu doua sute de statui, care inconjoara corul si care reprezinta povestea vizuala a Noului Testament.
Mirunica si cu mine am urcat in turnul de nord pe niste trepte de piatra inguste si roase de vreme. Erau refugii stramte din loc in loc, unde ieseam din turn si mai admiram contraforturile masive de la cativa metri distanta sau ne minunam de cat mai avem de urcat. Balconasul si mai ingust din varf, in care vantul sufla cu si mai mare putere, ne-a rasplatit cu o panorama incredibila asupra orasului si a zonei. Am vazut in departare chiar si un vechi apeduct roman. In cele din urma am coborat si am mai dat o tura catedralei ca sa-i mai facem cateva poze.
   
Cum se apropiau orele pranzului, am cautat un loc in care sa mancam. Totusi, Calugarul Gurmand, restaurantul pe care il ochisem din turn, era suspect de aproape de catedrala, astfel ca nu ne-am dus acolo, banuind ca este un loc mai turistic. Am gasit un restaurant mai retras, dar cochet, unde am mancat suficient de bine (cu ocazia asta am dat o raita si pe stradutele din jurul catedralei, fara urma de regret). Cu stomacul plin se vede lumea altfel, iar Mont Saint-Michel ne astepta si noi voiam sa-l vedem cat mai frumos, asa ca am facut cale-ntoarsa spre masina. Eu am luat-o inainte, ca sa incalzesc masina (incepuse sa bata un vant destul de racoros si sa picure, iar Mirunica nu era foarte gros imbracata pentru cat este de friguroasa). Cert este ca stateam eu linistit in masina si asteptam sa apara si restul trupei, cand o vad pe Mirunica trecand hotarata prin fata masinii, incruntata si cu ochii in pamant. Initial am crezut ca vrea sa arunce ceva la gunoi, un bilet de intrare sau altceva, insa mi-am dat seama ca de fapt uitase ce masina aveam, asa ca am deschis usa si am strigat-o. Mare i-a fost surpriza cand a realizat ca trecuse pe langa fara sa se uite!
Pana la urma ne-am regrupat si am plecat cu totii catre coasta Normandiei.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 8. Ultima zi in Paris

Eh… dupa numeroase insistente din partea lui Raduc, povestirea vacantelor noastre are de acum un co-autor. Stiu ca ma prinde mai bine un rol din umbra, de spectator-comentator, dar o sa incerc, sa vedem ce iese.
Dupa un Paris-maraton care i-a sleit pe parinti de puteri (erau ei obisnuiti cu plimbarile lungi de la Cheia, dar nu chiar in ritmul asta…) si-i facea sa se intrebe “oare pe unde ne mai alearga astazi copiii nostri”, am hotarat, in timpul micului dejun, sa petrecem aceasta ultima zi in Paris vizitand cateva parcuri dintre cele recomandate de Cristinuta si relaxandu-ne la shopping. Ce nu stiau ei era ca eu aveam in plan sa “bifez” toate parcurile ramase pe lista, iar despre shopping, ca nu-mi ajungea doar o locatie. Dar sa le luam pe rand.

Primul obiectiv a fost micutul parc Bercy. Dupa ce am ocolit arena sportiva, am intrat intr-o oaza de verdeata, cu alei cochete, pline de flori cu care am inceput sa ne pozam. Era luni dimineata si in parc domnea linistea. In afara de o echipa ce parea a filma un reportaj, nu era niciun alt trecator. Ce diferenta fata de forfota de turisti din zilele trecute!

Ne-am plimbat in lung si-n lat, ne-am oprit pe bancute, am admirat blocurile moderne ce se zareau din cand in cand, ne-am urcat pe pasarelele ce traversau bulevardele si am iesit din parc pe pasarela Simone de Beauvoir care duce peste Sena pana in mijlocul Bibliotecii Nationale (un exemplu de arhitectura moderna si peisagistica).    

Am luat apoi metroul pana in Pere Lachaise (nu mai inainte de a intra intr-o boulangerie si de a cumpara cate ceva de-ale gurii de la o doamna boulangereasa), cimitirul unde se odihnesc Balzac, Delacroix, Bizet, La Fontaine, Moliere, Enescu, Jim Morrison, Edith Piaf, Proust, Rossini (lui Rossini nu i-au placut vecinii cei noi, asa ca s-a mutat la Santa Croce in 1887). De ce oare sa vizitezi un cimitir? Pentru aleile cu cavouri sculptate, pentru a vedea macar locul de veci al unor personalitati pe care nu le-am prins in viata, pentru ca e celebru si recomandat, pentru ca am crezut ca vom avea parte si de ceva gradini amenajate. Am intrat pe o alee secundara si ne-am oprit la un panou cu harta cimitirului indicand locul unde sunt inmormantate personalitatile. Am luat cateva repere si am pornit-o catre mormantul lui Jim Morrison. Pe alei, cavou langa cavou, unele mai aratoase, altele mai in paragina, dar nici urma de gradini. Cum nu intrasem pe aleea principala de unde am fi putut cumpara o harta cu mormintele celebre, ne-am pierdut rapid reperele printre atatea alei. N-am intalnit nici grupuri de rockeri pe care sa-i putem urmari asa ca n-am stat mult pe ganduri si am decis sa iesim repede de acolo. In drum spre iesire, surpriza, mami a observat mormantul lui Enescu, deci putem spune ca nu a fost o vizita total lipsita de succes. Mai trecusera si alti romani pe acolo. In loc de flori, ei au lasat cativa banuti de-ai nostri, lei, la capataiul sau. Asa se explica zambetul de pe fata lui mami. Tocmai facuse aceasta descoperire. Cativa pasi mai incolo se afla mormantul lui Bizet.
Next stop, Parc des Buttes Chaumont. Am avut proasta inspiratie de a nu lua liftul la iesirea de la metrou, asa ca am urcat scarile. Si am tot urcat. Raduc isi aminteste ca din loc in loc erau bancute ca sa-si mai traga omul sufletul. Urcusul a continuat si pe aleile parcului, constuit pe un deal, din ordinul lui Napoleon III. Daca in alte parcuri era plin de flori, in acesta erau foarte multi copaci, de diferite soiuri si cu forme fistichii. Cand mergeam noi linistiti spre punctul de belvedere din mijlocul parcului, un negru care manca pe o banca, ne-a rugat sa-l ajutam sa-si termine mancarea, ca se saturase, dar noi am refuzat politicos aceasta invitatie (de care sincera sa fiu, nici nu mai imi aminteam).

Dupa o tura aproape completa de parc ne-am indreptat spre cea mai apropiata statie de metrou, cu destinatia galeriile Lafayette. Nu de alta, dar aveam niste “papornite” de ridicat pe baza cuponului din Paris Visite. Cum nu poti ridica papornitele fara sa faci cumparaturi la magazin, ne-am pus pe treaba. Fond de ten, cate o geanta de piele foarte fina pentru mine si mami - au fost doar cateva din articolele cumparate. Intre timp, tati facea poze, iar Raduc ture intre ghiseul de papornite si casele de plata.
Ne-am oprit la o braserie din apropiere, unde ne-am potolit foamea, inainte sa pornim in tura doi de shopping, mall-ul din La Defence. Si aici am avut succes. Am gasit pentru mami o geaca de piele foarte smechera la Promod, semn ca este inca tanara, mie cateva lucrusoare dragute, iar lui Raduc, ca sa nu ma mustre constiinta prea tare, i-am cumparat un set de chiloti. Dupa o incursiune in Auchan pentru doua baxuri de apa, am luat RER-ul spre hotel.
Pentru mami si tati, ziua s-a incheiat aici. Pentru noi a continuat cu ceva ce Raduc si-a dorit sa faca de prima data cand a vizitat Parisul. Acum, la a patra vizita, si a lui si a mea, planul a fost pus in aplicare. Dupa ce am mancat ceva, ne-am indreptat spre Notre Dame, pentru a ajunge in capatul lui Ile de la Cite si a admira Sena pe timp de noapte, vaporasele si podurile luminate. Cand am iesit de la metrou, dupa mai putin de jumatate de ora de la plecarea din hotel, totul era ud in jurul nostru. Rapaiala rapida de toamna timpurie se oprise, asa ca am inaintat spre obiectivul nostru cu curaj si buna dispozitie. Ploaia ne ratase.

Ajunsi pe malul Senei, curajul mi s-a mai diminuat la vederea primului sobolan. Ce-i drept mai vazusem unul si la Venetia, pe inserat, dar atunci eram in gondola, ferita de scarbosul animal. Am mai zarit inca doi pana sa ajungem in capatul insulitei, ce sa zic, moartea romantismului. Nu voiam sa merg pe langa zid, ca acolo era teritoriul sobolanilor, dar nici prea departe, ca sa nu pic in apa daca s-ar fi napustit bestia asupra mea. Ne-am bucurat amandoi cand am ajuns in varful lui Ile de la Cite si ne-am pus pe pozat. Treceau vaporase turistice pe langa noi, pe stanga se indreptau spre Notre Dame, pe dreapta se intorceau spre Tour Eiffel.
Cele neacoperite fusesera udate bine de ploaie si turistii stateau in picioare. Ma gandeam, ce bine ca nu suntem in locul lor. In scurta vreme a reinceput ploaia. Mai intai incet, asa ca am facut cativa pasi inapoi si ne-am adapostit sub o salcie plangatoare, iar mai apoi a inceput sa toarne cu galeata. Am inceput sa alergam prin ploaie plini de adrenalina. Alti oameni se adaposteau pe sub acoperisurile cladirilor, dar noi inaintam voiosi. Au fost suficiente cele zece minute pana la statia de metrou pentru a ne uda pana la piele.
Am incheiat ziua cu un dus fierbinte si un pumn de medicamente, dar eu tot am racit.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 7. Un pic de Paris si Versailles

Vacanta noastra continua… Si este abia la jumatate. In aceasta zi am continuat programul artistic cu o trezire cu adevarat matinala (n-as baga mana in foc, dar cred ca in jurul orei 7). Dupa ce am bagat la ghiozdan cateva sandvisuri, am luat RER-ul pana la Les Halles. Zona poarta numele vechii piete centrale, unde tarani si comercianti de tot soiul veneau sa-si vanda marfa. Piata a devenit efectiv “buricul targului”, fiind probabil si una dintre cele mai longevive piete din Europa (se pare ca locul era folosit in acest scop inainte de anul 1000 era noastra). Pe la 1850 a fost modernizata, astfel ca in plin avant industrial piata a primit piloni de otel gigantici. Un secol si doua decenii mai tarziu toata zona a fost regandita si reconstruita, vechea piata incetandu-si existenta. Astazi, sub pamant zace unul dintre cele mai mari si mai aglomerate noduri de transport in comun din Paris (extrapoland putin, un fel de Shinjuku al Frantei, deservit de doua statii de metrou – Châtelet si Les Halles – una de tren urban si suburban si o gramada de magistrale), iar deasupra un centru comercial (Forum Les Halles) - in care comerciantii (in varianta moderna) din toate colturile lumii si-au deschis magazine ca sa-si vanda marfa. Fiind o zi de duminica si dis-de-dimineata, ne-am bucurat de pustietatea ce domnea in Paris (stiu, suna ciudat), intr-una din zonele cele mai aglomerate de obicei. Am pornit la pas prin cartier cu tinta Centrul Pompidou. Din pacate muzeul era inchis si deschidea mai tarziu, dar ne asteptam la asta. Cu toate astea ne-am bucurat de fantana de langa si de imprejurimi.

Cum totusi aveam un program de urmarit, am luat RER-ul pana in La Defense.
Acolo ne-am pozat cu La Grande Arche si am sunat-o pe Cristinutza, care se intorsese acasa cu bebe mic. Ne-am bucurat de toata constructia urbanistica si de tot ansamblul noului Paris in timp ce mergeam pe Esplanada pana la prima statie de metrou care ne iesea in cale.

Ziua se arata insorita si nu puteam decat sa ne bucuram, cu toate ca nu era atat de calduroasa pe cat ne-am fi dorit. In cele din urma, dupa o serie de sedinte foto ale cladirilor din jurul nostru, ne-am urcat in metrou si apoi in RER pentru a ajunge la destinatia principala a zilei: Versailles. Fiind economi, ne-am dat jos la statia la care nu mai era valabil biletul nostru turistic de RATP si am luat un bilet pe distanta ramasa pana la Versailles, chestie care in cele din urma a fost destul de buna, pentru ca in loc de cinci euro de persoana am cheltuit doar unul.
Daca orasul ne-a intampinat cu o expozitie de masini de epoca, palatul ne-a intampinat cu o mare de oameni care stateau la coada la intrare. Din fericire pentru noi coada asta era cu muuuuuult mai mica decat coada la bilete, la care noi nu trebuia sa stam, avand deja pass-urile turistice care acopereau si acest obiectiv. In mod evident romanasii nu lipseau din peisaj, iar un astfel de grup colorat s-a bagat cu tupeu in fata, justificand ca a stat o data la coada la bilete… Ce pot sa spun, neam de traista!
In sfarsit, am intrat in castel si am urmat coridoarele si camerele nesfarsite si mult prea putin ingrijite si decorate, in marea lor majoritate fara prea mare entuziasm. Poate ca istoria construirii acestui castel (ca de altfel si rolul sau in istorie) este mai interesanta decat castelul in sine. Initial, castelul si domeniul aferent a apartinut unui apropiat al Ecaterinei de Medici, iar ulterior fiului acestuia, care l-a “cedat” catre regele Frantei, Ludovic al XIII-lea. Acesta a construit aici o rezidenta de vanatoare, mai degraba rustica decat grandioasa. Adevarata dezvoltare a castelului si a faimoaselor sale gradini a avut loc in timpul Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea. Cum nu-si prea gasea locul nici la Luvru, nici la Vincennes, nici la Fontainebleau, regele cauta un loc pe gustul sau, care in primul rand sa nu fie in Paris (ramasese de mic cu sechelele de pe vremea Frondei). Intr-o buna zi a fost invitat de ministrul de finante, Nicolas Fouquet la un banchet fastuos la castelul sau proaspat-construit Vaux-le-Vicomte. Castelul l-a impresionat foarte tare pe rege, dar l-a si infuriat prin luxul sau (desi o intreaga aripa fusese construita special pentru el), astfel ca nu a fost suficient decat de un zvon lansat de Colbert (care voia sa-i ia locul lui Nicolas Fouquet) cum ca ministrul de finante furase bani ca sa-si construiasca acest castel, pentru a rechizitiona castelul si a-l inchide pe Nicolas Fouquet. Mai mult decat atat, regele i-a luat pe cei care au proiectat domeniul (arhitectul Louis Le Vau, peisagistul André le Nôtre si pictorul Charles Le Brun) si i-a pus sa faca altul mai mare si mai frumos (vorba cantecului Podul de Piatra) la Versailles. Evident, urmand principiile “Statul sunt Eu!” si “Dupa mine, potopul!”, Ludovic nu a tinut seama de costuri si si-a facut palatul si gradinile pe gustul sau. Adica mari cat o luna de post. Oricat ai fi de ignorant, nu poti sa vizitezi palatul in mai putin de o ora si jumatate.
Incaperile care le-am retinut au fost Capela (ce are intrari la doua etaje), Camera Oglinzilor, Camera Reginei si sala cu picturi ale razboaielor din istoria Frantei (in mod ciudat sunt expuse numai tablouri cu batalii in care Franta a iesit castigatoare).
Dupa tura istovitoare prin palat, ne-am dus sa vizitam gradinile. Ne alesesem special ziua de duminica, pentru ca citisem ca duminica au loc “spectacolele cu fantani”. Gradinile de langa palat sunt decente, destul de bine ingrijite si frumos aranjate.

Cand cobori inspre domeniu (care se intinde literalmente cat vezi cu ochii), in timp ce in urechi iti picura placut acorduri de vioara care te fac sa te simti intors in timp, gradinile se transforma intr-un labirint de tufe care, culmea, au nume: Le Bosquet du Dauphin sau Le Bosquet de la Reine. Probabil ca fiecare avea boschetii lui in care sa se ascunda cu amantii si amantele si sa-si faca de cap. In fond, la cat de mari sunt gradinile era pacat sa se inghesuie toti in acelasi loc (sau cine stie?). Si tocmai ca sa nu existe dubii, si-au delimitat teritoriile in mod clar. Printre acesti boscheti sunt ascunse fantani (care nu functionau) cu nume pompoase, cum ar fi Fantana lui Apollo. In fine, pozele vorbesc de la sine, adica despre entuziasmul nostru…
Evident ca ni s-a facut foame si aveam nevoie si la WC. Alte doua aventuri. Printre boscheti sunt amenajate niste bufeturi, dar cu mancare proasta si cu lumea adunata ciorchine in jurul lor. Ne-am potolit foamea cu niste pizza, sandvisuri si cartofi prajiti (parca), stand adunati in jurul unei jumatati de masa. WC-urile din pacate erau mult subdimensionate pentru afluxul de turisti, iar cozi destul de mari erau la toate. De fapt, tristetea cea mai mare pe care am resimtit-o in timpul vizitei la Versailles a fost sentimentul transformarii acestui monument istoric intr-o afacere, fara a-l ingriji sau imbunatati in vreun fel. Dupa modelul italian, merge doar cu faima.
In sfarsit, se apropia ora la care incepea “spectacolul fantanilor”. Parintii Mirunei au plecat catre Trianon, ramanand sa ne reintalnim la iesire.

Marele spectacol se rezuma de fapt la faptul ca intre anumite ore fantanile functionau. Si nici macar toate o data. Daca pana la ora trei si jumatate nu era nicio fantana pornita, mai intai au fost pornite cele din jumatate de parc.

Dupa un sfert de ora s-au oprit, iar dupa inca jumatate de ora au pornit celelalte. Tot pentru un sfert de ora. Intre timp eu si cu Miruna alergam ca bezmeticii printre boschetii nu stiu cui de la o fantana la alta ca sa le prindem mergand, deja agasati de viorile care repetau la nesfarsit aceleasi melodii ca un disc stricat.

Fantana lui Neptun era ultima fantana din program. Este cea mai mare si are amenajata in fata ei un amfiteatru de unde poate fi admirata. De altfel acolo ne-am si reintalnit cu parintii Mirunei. Oricum, aceasta fantana este spectaculoasa, dar ca si celalalte, singura smecherie este ca merge. Nu tu joc de lumini, nu tu joc de apa in ritmul muzicii, nimic. Doar un gras care a rotit de o roata imensa ca sa o opreasca (dupa metoda straveche).

Francezii, oameni cu simtul programului de lucru, au lasat Fantana lui Neptun la final. Explicatia este simpla, anume ca este cea mai apropiata fantana de iesire. Astfel ca e mai usor pentru turisti sa iasa decat sa se intoarca in gradini sau la castel. Noi totusi ne-am intors pentru o ultima vedere asupra gradinilor inainte sa o pornim catre gara.

Ne-am oprit direct in Montmartre, unde am urcat cu funicularul si am vizitat catedrala Sacre-Coeur. Vizita a fost completata si de perspectiva romantica a Parisului vazut pe inserat de pe deal.
Dupa ce am mai stat sa mai admiram multimea pestrita adunata in fata catedralei, am coborat cu gandul sa mergem pe jos prin Pigalle pana la Moulin-Rouge. Zis si facut, mers, admirat Sexodrome si alte localuri asemanatoare (pe dinafara), facut poze cu faimosul local de can-can, dupa care am luat metroul pana la noi la Nation.
Aici ne-am rasfatat la braseria noastra preferata, Royal Nation, cu croque, salata chevre chaud, vin (sau bere) si un absolut delicios mousse au chocolat. N-am mai tinut seama de scarile de lemn ale hotelului, si parca am ajuns la etajul trei imediat. Am intrat in camera si l-am lasat pe Mos Ene sa vina pe la gene si sa mai incheie o zi de vacanta.