Noiembrie 2008 - Japonia - 1. Venirea si prima zi

Am plecat in Japonia pe 13 noiembrie si nu am realizat ca lumea in care am nimerit este alienata total de a noastra pana in momentul in care ne-am intors. Am dedus cu aceasta ocazie ca este usor sa te inveti cu binele si ca este greu sa revii la "normal".

Orisicat, ca sa-mi incep povestirea, Japonia este o lume paradoxala - cu orase SF, dar in acelasi timp avand colturi idilice de rai, parca neatinse de civilizatie. De ce nu-i spun tara? Pai Japonia este o lume in miniatura, un copil autist al planetei care a fost batut cand era mic, iar acum le impune el parintilor ritmul si le arata drumul. Nu poti intelege puterea de dezvoltare si conceptele care guverneaza viata si societatea japonezilor pentru ca pur si simplu nu faci parte dintre ei... Insa parca facand lucruri specific japoneze incepi cat de cat sa-ti faci o idee, adica exact ceea ce am intentionat si noi. Poate ca povestind calatoria noastra o sa tinem minte senzatiile prin care am trecut, iar cei care citesc vor capata o farama din gustul pe care l-am incercat si noi. Bine, poate gustul nu este cea mai potrivita senzatie in contextul actual, o sa si vedeti de ce...

Gata! Am trecut la povestit!

Am zburat pe ruta Bucuresti - Helsinki - Tokyo. Atat pentru mine cat si pentru sotia mea, Miruna, a fost primul zbor transcontinental, asa ca airbusul A340 a fost o incantare pentru noi, in primul rand pentru ca era mare, mai mare decat orice avion cu care zburasem pana atunci, in al doilea rand pentru ca aveam pernite, paturica, periuta de dinti, pasta, si cate un media center la fiecare scaun, iar in al treilea rand pentru ca si aterizarile si decolarile au fost foarte linistite, de parca ar fi fost un mare pasaroi care dadea greu din aripi. In sfarsit, zborul de la Helsinki la Tokyo a fost destul de lung (desi mai scurt cu vreo 2-3 ore fata de zborurile din vestul Europei), dar am vazut pe monitoare ca treceam pe deasupra Siberiei, si destul de aproape de Polul Nord, asa ca ne-am tot uitat dupa aurore boreale - fara succes insa (de Mos Craciun nici nu mai vorbesc, nici macar un ren n-am vazut). Oricum, dupa ce am aterizat la Narita, a trebuit sa schimbam terminalul, iar pentru asta am luat un tren automat, fara sofer - a fost primul semn de high-tech.

Dupa ce am trecut de controlul pasapoartelor, unde a trebuit sa lasam amprente si sa ni se faca poze, am urmat sfaturile prin telefon ale lui Valos (gazda noastra - colegul meu de liceu si bunul meu prieten) si am coborat sa luam trenul. Biletul pentru tren (trebuia sa luam Narita Express pana la statia Tokyo) a reprezentat primul contact cu cultura japoneza. Si eu si Miruna am ramas uimiti cum ne-a inmanat vanzatoarea biletele de tren, chitanta si cardul. E destul de greu de reprodus in cuvinte, dar gestul ar fi cam asa: plecand capul a intins ambele maini facute caus inainte, iar in ele stateau biletele, chitanta si cardul. Pe moment am ramas fara cuvinte, mai tarziu am vazut ca asa se intampla peste tot in Japonia - respectul fata de client si nu numai, ci chiar fata de oamenii din jur este incredibil de puternic (cel putin la nivel perceptual). In sfarsit, am coborat in statia de tren, unde ne uitam destul de chioras la panourile care anuntau trenurile, pentru ca erau evident in japoneza. Dupa ceva vreme ne-am dumirit ca din cand in cand scria si in limba engleza. De altfel aveam sa descoperim ca Tokyo si mai toate orasele mari din Japonia sunt bilingve - toate informatiile si denumirile sunt scrise in japoneza si in engleza.

Ajunsi in statia Tokyo am auzit de departe un "Radu!" strigat. Era evident Vali, care venise sa ne culeaga impreuna cu Alexandra, o fosta colega de-a lui de liceu (de-a doua ;-)) care mai statea cateva zile in vizita la el. Ne-am imbratisat, ne-am pupat, iar apoi am purces tuspatru catre casa Valosului. De fapt doar noi trei, pentru ca Valos era in pauza de pranz si trebuia sa se intoarca la serviciu.

Am coborat la statia de metrou Nakano-Shimbashi (anuntata in metrou ca: Nakano-Shimbasi, Nakano-Shimbashi des - am scris fix cum se aude, ca cica "des" se scrie de fapt "desu"), care cred ca este printre putinele, daca nu chiar singura statie de metrou din Tokyo fara scari rulante sau lift. Ce pot sa spun, mare "noroc" pe capul nostru, la cate bagaje aveam! Primul lucru care m-a frapat cand am ajuns in cartierul unde statea Valos era ca toate casele si stradutele erau foarte foarte mici. Se vedeau in departare zgarie-nori, dar in jurul nostru erau maxim 3 etaje. Stradutele... unele cu sens unic, altele cat abia sa incapa 2 masini una pe langa cealalta. M-am intrebat brusc unde este high-tech-ul si atat de faimoasa maretie japoneza a orasului? In acele bloculete mici si inghesuite si - intre noi fie vorba - nu prea aratoase? Ei bine... nu chiar. Apartamentul lui Valos este probabil in cel mai estetic bloculet de pe strada respectiva, insa cele doua camere reprezinta o gluma pentru perceptia noastra est-europeana. Inchipuiti-va o sufragerie nitel mai mare si in ea inghesuite bucataria, baia, o canapea si inca o camera de dormit... Ei bine, cam asta era apartamentul lui Vali. La intrarea in casa este un mic holisor, de vreo 50 cm lungime unde ai exact atata loc cat iti trebuie ca sa te descalti. Este musai sa te descalti pentru ca inauntru este o dusumea (ridicata cam cu 20-30 cm fata de nivelul etajului), iar la japonezi nu ai voie sa fii incaltat cand pasesti intr-o incinta cu dusumea de lemn sau mocheta sau tatami. Iar cum asa este in majoritatea locurilor, ei bine, descaltarea se produce destul de des, asa incat trebuie sa fii pregatit sa ti se vada ciorapii sau picioarele. Cum intri, imediat in stanga este WC-ul (o adevarata revelatie - are un capac cu spalator, bideu, uscator - o nebunie! mi-a placut atat de mult incat era sa vin si eu cu unul, insa pana la urma mi-am cumparat din Romania - e drept, un model coreean), iar in dreapta camera de baie. In camera de baie este un spatiu de dus si o cada. Vali ne-a explicat ca la ei trebuie sa faci dus mai intai ca sa intri in baie... Eu citisem in ghidurile turistice ca asa trebuie sa faci cand te duci la onsen. In fine, trecand mai departe dam in camera numarul unu, adica bucataria, unde gasim: o masa, doua scaune, o canapea (toate pe partea stanga), iar pe dreapta un aragaz, o chiuveta de bucatarie cu loc de scurs pentru vase, o chiuveta de baie (nu, chiuveta nu este in aceeasi camera cu wc-ul !) cu oglinda si un frigider. Mai departe urmeaza o sina cu trei paravane glisante in spatele carora urmeaza camera numarul doi: dormitorul. Pe stanga este un pat foarte foarte comod, apoi un birou unde isi gaseste loc si calculatorul, pe langa multe alte chestii, iar pe partea dreapta sunt dulapuri incastrate in perete si un corp de mobila cu multe rafturi. Mai departe iesi pe balcon de unde se vad foarte frumos zgarie-norii (printre care si turnurile primariei din Tokyo) din Shinjuku. Cam asta ar fi apartamentul lui Valos. Eram destul de uimiti, insa am lasat lamuririle pe mai tarziu. Eram mult prea obositi - in avion dormisem putin (vreo doua ore), iar peste circa patru ore trebuia sa plecam la Nikko cu Vali si cu Alexandra. Ideea cu apartamentul este urmatoarea: japonezii merg pe stilul functionalist-minimalist, ai de toate in casa, dar nu ca sa-ti petreci intreaga viata acolo. Esti incurajat in felul asta sa iesi, sa ai viata sociala, sa relationezi cu oamenii - iar la capitolul asta japonezii sunt repetenti, cel putin deocamdata. Totusi, urmarea acestui fapt este ca birourile, spatiile comerciale, si cam toate locurile de socializare inglobeaza in ele ce este mai nou, mai scump si mai high-tech in orice privinta - arhitectura, infrastructura, magazinele, gama de oferte...

Dar, intorcandu-ma la firul povestirii, dupa ce ne-am scotocit nitel prin bagaje (nu stiu exact de ce), Alexandra a plecat, iar noi ne-am culcat in pat la Valos. Am adormit instantaneu. Imi aduc aminte ca prin vis ca a sunat mobilul si ca am vorbit ceva cu mama Mirunei, insa nu prea mai stiu exact ce. Vali ne avertizase sa nu dormim prea mult, sa incercam sa dormim dupa fusul orar japonez ca sa ne obisnuim cat mai repede, asa ca am pus ceasul sa sune dupa vreo 2 ore. Am facut bagajele si nici una nici doua a aparut si Valos vesel de la serviciu. M-a luat cu el sa luam masina de inchiriat. Cand am ajuns acolo... surpriza, Valos rezervase masina cu o zi mai tarziu decat trebuia. Tipul de la ghiseu zicea ca avea totusi o masina libera dar ca nu poate sa i-o dea pana nu ii cerea voie sefului, cu toate ca nu exista vreo rezervare. Am observat atunci comportamentul acelui tip, care parea foarte obedient si se apleca mereu - un fapt foarte comun in Japonia. Pana la urma ne-a dat masina, un Subaru Impreza albastru. Din obisnuinta am dat sa ma urc in dreapta si vad ca pe "locul mortului" era volanul. Mda, la japonezi se circula pe stanga - ca in Anglia. In fine, ne-am dus acasa ca sa le luam pe fete si apoi am pornit-o catre Nikko.
Pe autostrada ni se face foame, asa ca ne oprim la un restaurant. Am luat niste paste, Miruna a rontait ceva dintr-o salata, dar portiile sunt foarte mici in Japonia asa ca nu prea ne-am saturat. Ma rog, mai aveam noi niste prajituri si niste biscuiti luati din Romania, asa ca dupa ce ne dregem si cu niste ciocolata suntem din nou gata de drum. Dupa o vreme am parasit autostrada si am intrat pe un drum de munte cu multe serpentine si cu spatiu intre zid si prapastie cat sa incapa o masina. La unele curbe erau oglinzi si strada largita nitel, ca sa poata trece totusi doua masini una pe langa cealalata. Se pare ca Valos a gustat foarte tare drumul si mai ales sa fie la volan, pentru ca parca se juca NFS.

Intr-un tarziu ajungem la ryokan-ul la care rezervase Vali locuri. Ryokanurile sunt un fel de hoteluri traditionale japoneze sau hanuri traditionale, unde japonezii (si turistii straini, dar in mai mica masura) vin pentru a evada din orasele lor high-tech, pentru a manca mancare traditionala si pentru a se relaxa la onsen. Exact ceea ce voiam sa facem si noi. Asa ca odata ajunsi si instalati in camera... dar am uitat sa spun ca la intrarea in ryokan trebuie sa te descalti. Exista un mare dulap la intrare ca lumea sa-si lase pantofii, iar fix vizavi era alt dulap de unde iti luai papuci de casa (toti marime prea mica pentru mine, insa foarte buni pentru Miruna). Camera noastra era cam asa: un holisor mic la intrare unde iti lasai papucii, iar apoi urma incaperea cu tatami-uri pe jos. In mijloc era o masuta mica inconjurata de perne mici, in dreapta un dulap in care erau 4 yukata (un fel de halate de vara), in stanga niste usi glisante de hartie in spatele carora era o chiuveta si un spatiu cu masuta si scaune unde te puteai schimba, iar pe peretele din spate (pe langa intrare) era un alt dulap in care aveam saltele, perne si toate cele de trebuinta pentru a dormi. Cam asta era camaruta noastra. WC-urile erau afara, pe culoar. Nu am putut sa nu observam cat de frig era in camera (totusi, eram la munte, iar afara era frig), asa ca am pornit caloriferul electric din camera si am dat si aerul conditionat pe cald. Insa Valos a venit cu o propunere pe care o asteptam de cand am citit in ghidurile despre Japonia: sa mergem la onsen. Ce este onsenul? Onsenul este un izvor termal. Partea interesanta este ca sunt prezente de-a lungul intregii Japonii si ca sunt una dintre marile atractii ale arhipelagului (lucru normal de altfel, pentru ca tot arhipelagul are o activitate vulcanica intensa - din fericire n-am prins niciun cutremur - iar sub pamantul japonez este o bolboroseala continua). In onsen faci baie gol, iar inainte de a intra in apa calda (de fapt fierbinte), trebuie sa faci dus. Dusurile sunt in fata bazinului cu apa termala, asa ca trebuie sa faci dus de fata cu toti cei prezenti. Trebuie spus ca la japonezi notiunea de pudoare nu prea exista, iar acesta este un lucru greu de inghitit pentru multi europeni sau ma rog, oamenii din cultura vestica. Astfel s-a intamplat si cu fetele, pentru ca Miruna si Alexandra nu au fost convinse sa se duca la onsenul pentru femei (totusi, in majoritatea locurilor onsenurile sunt separate pentru femei si barbati, iar ryokanul unde stateam noi avea pe langa aceste 2 onsenuri si un al treilea, privat, unde puteai sa te duci si nu te deranja nimeni pana nu ieseai). In cele din urma, m-am dus doar eu si cu Vali la onsen, unde am stat cam vreo ora si am vorbit o gramada de lucruri, ca in noptile din liceu cand innoptam unul dintre noi acasa la celalalt sau ca in excursiile de la munte. E o senzatie grozava sa stai dezbracat in aer liber la 4-5 grade si sa nu simti frigul deloc, sa auzi cum susura raul si cum fosnesc copacii, sa te uiti la stele si sa uiti de tine, sa uiti ca esti gol si ca nu insemni mai nimic in toata imensitatea asta a universului. Inhibitiile nu exista in lumea japonezilor, cel putin la onsen, pentru ca au alte multe "pasarele", cum a fost un caz pe care ni l-a povestit Valos si am ramas cu gura cascata: o colega de serviciu l-a reclamat la HR ca s-a apropiat prea mult de ea, desi el nu statuse de vorba de mai mult de doua-trei ori cu ea, si atunci chestii strict legate de serviciu. Ce pot sa spun... o lume ciudata... In sfarsit, am iesit din onsen si ne-am intors in camera, ca sa descoperim ca fetele inca isi faceau curaj :-) . Pana la urma am luat-o pe Mirunica si ne-am dus impreuna la onsenul privat. Se pare ca i-a placut destul de mult, pentru ca a luat aparatul foto si a facut o gramada de poze (decente).
In cele din urma ne-am intors in camera si somnul i-a doborat pe ceilalti (inclusiv pe Mirunica mea), doar eu eram inca afectat de diferenta de fus orar sau "jet lag" cum zic americanii. Urmarea a fost ca n-am dormit decat vreo doua ore, iar restul noptii am stat cu ochii pe pereti.