Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 12. Valea Loirei – Patru Castele

Era o zi friguroasa si intunecoasa. Norii gri scuipau parca de ciuda din cand in cand o ploaie marunta si rece. Totusi, desi vremea era tomnatica, frunzele copacilor nu se ingalbenisera inca, asa ca verdele parca epata in aceasta mare cenusie.

Dupa ce am luat micul dejun, ne-am imbarcat catre primul obiectiv al zilei (de altfel si cel mai apropiat de noi): Castelul Amboise. Castelul apare impunator in mai toate pozele, privit dinspre podul de pe Loire in fata caruia este construit. Te-ai astepta, dupa cum si in poze vezi masini parcate acolo, ca intrarea sa fie prin fata. Ei bine nu este prin fata, ci prin lateral cumva, astfel ca noi am parcat masina pe niste stradute din oras. Castelul este foarte bine intretinut (am inteles ca apartine acum unor urmasi ai lui Ludovic-Philippe) si are o istorie bogata. Cica a fost construit pentru a pazi vadul in locul caruia in cele din urma s-a construit si podul. De-a lungul timpului cateva parti au fost distruse de foarte multe ori, astfel ca nu se poate sti daca restaurarea actuala reprezinta ce era in secolul al XIV-lea de exemplu. Oricum, cert este ca aici (sau in fine, intr-o casa din curtea castelului) a trait ultima parte a vietii si in cele din urma a si murit Leonardo da Vinci. Drept urmare, prin gradina sunt presarate diverse machete facute dupa planurile celebrului renascentist, iar mormantul sau aflat in capela castelului (care se gaseste tot in gradina din cate imi amintesc) este unul din principalele puncte de atractie. O alta parte frumoasa a castelului o reprezinta terasa de pe care se vede raul Loire pana departe (intre noi fie vorba, aspectul din ziua de astazi al raului este destul de industrial si de neatragator, cel putin in zona de langa Amboise – nici nu se compara cu aspectul idilic al mai micului Indre). Nu ar trebui sa uit sa spun ca si aici am avut parte de un fluturas – ghid in limba romana, in care se povesteste destul de detaliat istoria castelului si descrierea majoritatii incaperilor. Altfel, castelul este foarte bine intretinut si, desi este destul de mare, fiecare camera este decorata amintind de rolul ei din vremurile cand castelul servea drept resedinta nobiliara sau chiar regala si nu drept atractie turistica. Cu vizita ne-am incadrat in timpul de parcare (cred ca platisem pentru o ora si jumatate), asa ca am luat masina si am condus pe drumurile serpuite din minunatele sate frantuzesti pentru a ajunge la al doilea (si cel mai frumos, dupa parerea mea) castel al zilei, Chenonceau.

Fata de Amboise (e drept ca este posibil sa fie si ora de vina), acest castel era luat cu asalt de turisti. Totusi, datorita faptului ca domeniul este destul de mare, multimile se disipau care incotro, si nu parea prea aglomerat. Castelul se afla tocmai in partea cealalta a domeniului fata de intrare, iar noi am ales sa mergem cumva pe aleile de prin padure pana la castel, urmand a vizita gradinile in drum spre iesire. Castelul Chenonceau are la randul sau o istorie tumultoasa, dar asta prin prisma intrigilor tesute in jurul sau si in special al legaturii dintre “sotia” Caterina de Medici si “amanta” Diana de Poitiers, ambele fiind legate intr-un fel sau altul (fiecare in felul sau) de regele Henric al II-lea. Povestea, care practic identifica acest castel, este simpla: regele Frantei i-a daruit Chenonceau-ul amantei sale, Diana de Poitiers. Din nefericire pentru ea, regele a murit inaintea sotiei sale (intr-un turnir), astfel ca regina Caterina de Medici a obligat-o pe Diana sa evacueze castelul, obligand-o sa ia la schimb castelul Chaumont sur Loire (pe care urma sa-l vedem in ziua urmatoare). Se pare ca cele doua femei nu-l aveau in comun doar pe rege, ci si pasiunea pentru Castelul Chenonceau, deoarece fiecare l-a imbunatatit si l-a infrumusetat cat a putut de bine. Vanitatea reginei a fost atat de mare, incat dupa mutarea Dianei a decorat mai luxos castelul, a facut o gradina noua, mai mare si mai impunatoare decat a Dianei. Pentru noi, turistii, aceasta concurenta nu poate decat sa ne bucure.

In sfarsit, vizita cladirii in sine ne-a oferit si o surpriza mai neplacuta, pentru ca intrarea frumosului castel de pe raul Cher era in renovare. Totusi, ca si la castelele anterioare, interiorul este foarte bine pastrat si ingrijit.

Vizita cuprinde, pe langa clasicele dormitoare, studiouri sau anticamere si locuri mai interesante, cum ar fi bucataria sau locul de luat masa al servitorilor sau camera foarte apropiata de rau care are un chepeng pe unde se facea aprovizionarea de pe barcile acostate sub castel. Dupa vizita castelului, am admirat gradinile si am facut si poze cu spectaculoasa si inconfundabila priveliste a Chenonceau-ului care pluteste parca peste rau.

Dupa cum planuisem, in drum spre iesire am admirat si gradinile paralele cu padurea, care s-au dovedit a fi gradini de legume, asemanatoare cu cele de la Villandry, dar mult mai mici si mai putin aranjate.

Totusi, nu m-am putut abtine sa nu ma pozez cu un bostan mare. In capatul gradinii erau niste case si hambare (probabil unde stateau pe vremuri taranii care munceau pe domeniul castelului), unde erau asezate cateva butoaie si sticle de vin.

Mai in spate, aproape de iesire am vazut si un magarus cu figura amarata, parca si el trist de ploaia marunta care-l batea intruna.

Pentru ca timpul totusi ne presa un pic, am sarit in masina catre urmatorul castel, Cheverny. In drum am oprit intr-un satuc si am facut doua-trei poze si eram gata-gata la un moment dat sa cotesc spre una din multele crame care aveau postate indicatoare pe sosea. Totusi am rezistat tentatiei si am condus pana la castel.

Cheverny-ul este si el un castel fermecator, dar nu atat de fermecator ca Chenonceau-ul. Este un pic mai nou, iar interiorul poarta amprenta actualilor proprietari, care chiar traiesc intr-una din partile castelului, din cate am inteles. Orisicat, poate ca mobila si obiectele vechi (am vazut un pendul vechi de peste o suta de ani care mai functiona inca) au fost cele mai interesante din toate castelele pe care le-am vazut.

Domeniul in sine cuprinde o padure, care ofera o priveliste fabuloasa, cel putin in lumina de toamna, cu un pic de ceata care se inalta de la nivelul peluzei verzi ce se intinde pana la liziera. In spatele castelului sunt cateva fantani si o gradina nu foarte spectaculoasa, dar destul de aranjata, pe cand in fata este un gazon perfect verde, patat doar ici si colo de cateva frunze galbene, intr-un mod foarte pictural – parca tot peisajul astepta un pictor care sa vina sa-l imortalizeze.

Avand in vedere domeniul intins, proprietarii au o suta de caini de vanatoare, pe care din cand in cand ii tin la vederea vizitatorilor intr-un tarc destul de mic din pacate, in fata caruia troneaza un afis multilingv care te roaga sa nu enervezi sau sa agiti cainii. Ideea e simpla: cand incepe sa latre unul, este aproape imediat urmat si de restul, astfel ca va puteti da seama ce zarva se face. Inevitabil, am prins cateva asemenea sesiuni de “latrat”.

Pe langa tarcul cu caini se ajunge la mica gradina de zarzavat a castelului, care, spre deosebire de celelalte, este de-a dreptul inghesuita si in plus are si cateva elemente decorative menite sa o infrumuseteze (cum ar fi niste bucatele de sticla albastra pe care erau asezati dovlecii culesi).

Dupa iesirea din castel am cochetat cu un magazin de produse traditionale si cu o crama. In cele din urma am cumparat niste vin, dupa care mai oftez si acum, pentru ca ar fi trebuit sa fi luat mai multe sticle.

Ultimul castel al zilei, cel mai mare dintre cele de pe Valea Loirei si al treilea din seria celor care incep cu litera C a fost faimosul Chambord. Acest castel, care a starnit pana si invidia regelui Angliei, Henric al VIII-lea, nu a fost de fapt terminat niciodata, si a servit drept cabana de vanatoare a unui domeniu ce se intinde pe o suprafata mare cat Parisul. Partea spectaculoasa a castelului este exteriorul, intr-adevar impresionant. In interior insa, pe langa faimoasa scara dubla in spirala atribuita lui Leonardo da Vinci (desi nu se stie precis), se poate juca fotbal.

Cu grija insa, pentru a nu sparge soba imensa de teracota peste care dadeam din aproape orice camera am fi iesit in hol. Nu vreau sa fiu rau, insa in contrast cu celelalte castele, prin acesta parca trecusera vandalii. Ok, ar spune unii, dar tablourile ce infatiseaza dinastiile de regi ai Frantei? Dar armurile? Bine, dar astea ocupa doar cateva camere, pe cand marea majoritate sunt… goale, goale. Am dat peste o camera mare cu pereti albi in care “trona” un extinctor. Si n-as avea o problema cu asta, daca acest castel nu ar fi super-laudat si nu i s-ar face atat de multa reclama. Am citit ca daca ai avea timp sa vizitezi doar un castel de pe Valea Loirei, Chambord ar trebui sa fie acela. Nu si dupa parerea noastra… Si hai sa zicem, n-as avea vreo problema daca ar fi cat de cat ingrijit. Dar nici macar nu este maturat pe jos… Incercand sa gasesc totusi scuze pentru Chambord, am gasit doua motive pentru halul in care este:

1. A fost destul de putin locuit de-a lungul timpului, iar mai toate operele de arta au fost duse la Luvru.

2. Acest castel apartine statului Francez, pe cand toate celelalte pe care le-am vizitat aveau proprietari particulari.

In sfarsit, am facut pozele de rigoare si am iesit… La iesire am cumparat de la magazinul unui taran niste branza de capra si terrine d’agneau, adica un fel de pate de miel, incredibil de gustos, dupa cum s-a dovedit mai tarziu…

Ziua am incheiat-o cu inca o cina fabuloasa (de data aceasta doamna Thèvard ne-a luat comanda), la care mi-am comandat miel (mie de obicei nu imi place mielul, insa am descoperit ca mielul gatit de francezi nu are nimic de-a face cu ce se gateste la noi) si am baut un vin bun local, ca deh, eram in Franta.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 11. Valea Loirei – Villandry

E drept ca a trecut multa vreme de cand nu am mai scris, dar povestea trebuie sa continue, pentru ca inca nu s-a terminat. Si daca mai punem la socoteala ca se apropie urmatoarele vacante… Ar trebui sa ne grabim.
Buuun, pai sa incep… Am lasat in urma Mont Saint Michel, dezamagiti pe de o parte ca trebuie sa plecam si ca nu am vazut fluxul, dar nerabdatori sa ajungem la vestitele castele care impanzesc Valea Loirei. Am condus cat am putut prin minunatele sate franceze, care efectiv mi se par desprinse din povesti. Cand am trecut de Orleans, s-a simtit imediat ca am intrat in alta zona, pentru ca Franta rurala s-a schimbat radical. Satele erau si mai cochete, iar drumul serpuia prin paduri atat de verzi, incat ziceai ca suntem primavara, nu toamna.
Prima oprire am facut-o la Chateau de Villandry. De la tante Nicole si din niste carti pe care le avea mama Mirunei aflasem ca acest castel are niste gradini superbe, asa ca am vrut sa ne convingem personal daca este adevarat sau nu. Mai intai o sa rezum intr-un cuvant vizita noastra: incredibila.

Nici nu stiu cu ce sa incep… Bine, o sa incep cu faptul ca ziua era destul de mohorata si ca statea sa ploua. Dupa ce ne-am parcat, am luat biletele de intrare si am admirat nitel castelul pe afara si cele cateva bazine din curtea sa. Ne-am indreptat catre gradina castelului Villandry, care, trebuie spus, bate de departe orice gradina a oricarui alt castel din Franta, inclusiv tufele de la Versailles. Diferenta esentiala a fost facuta de faptul ca acest castel nu a fost lasat pe mana statului, iar pe la 1906 a fost cumparat de catre Joachim Carvallo, un doctor si cercetator spaniol, care, impreuna cu sotia lui, s-a dedicat implinirii visului de a restaura si infrumuseta castelul. Voi povesti mai tarziu si despre cladirea in sine, dar ceea ce a reusit sa faca domnul doctor cu gradinile depaseste orice imaginatie. Am pasit si noi pe aleile acestor superbe gradini, absolut incantati si minunandu-ne de ceea ce vedeam. Din pacate a inceput sa ploua, nu foarte tare, e drept, astfel ca vizita noastra a trebuit sa fie in mare parte acompaniata de umbrele deschise.

Asta nu ne-a impiedicat sa admiram gradinile de zarzavat in care bostanii zaceau aranjati mai ceva ca niste fotomodele, iar vinetele si ardeii imbujorati faceau furori printre suratele lor. Nu mai vorbesc de ceapa, usturoi, praz sau pastarnac… Salata se desfasura mandra, iar mirodeniile se intreceau care sa miroasa mai tare (dupa parerea mea, cimbrul iesea castigator, dar pe alocuri si rozmarinul isi mai umfla muschii). A fost pentru prima data cand am vazut o gradina de zarzavat aranjata special ca sa arate bine, studiata din punct de vedere peisagistic, avand culturile aranjate in asa fel incat vazute atat de sus cat si de printre alei sa ofere privitorului o imagine spectaculoasa.


Dupa ce ne-am plimbat printre alei, am urcat undeva in dreapta (stand cu spatele la castel), pe langa o vita-de-vie. Inutil sa mai spun ca si ciorchinii de struguri erau aranjati de parca ar fi asteptat un pictor sa vina sa-i imortalizeze pe panza. Dupa gradina de legume si de mirodenii am intrat cu tot cu umbrele deschise in labirint. Aici am sa fac o paranteza ca sa precizez ca gradinile domeniului Villandry sunt impartite in sectiuni sau gradini tematice. Prima a fost gradina de zarzavaturi (imi place sa spun zarzavaturi, desi cred ca este corect zarzavat; oricum, mereu m-a fascinat cuvantul zarzavagioaice; mi se pare foarte expresiv si-l asemuiesc cu o salata verde, cu multe frunze) si de mirodenii. Labirintul in care am intrat a fost creat dupa niste modele renascentiste si imi aduc aminte ca in ghidul pe care il aveam cu noi spunea ca nu este precum labirintul Minotaurului, plin de carari care nu duc nicaieri. In schimb, acest labirint simbolizeaza iluminarea prin faptul ca oricine poate atinge centrul labirintului relativ usor daca doreste. In mijloc se afla o platforma pe care se poate urca si vedea exact boschetii (sic!) printre care ai venit.
A urmat gradina Soarelui, impartita in trei “camere”. Prima era camera copiilor, unde iarba era incredibil de moale, iar amenajarea avea in general ceva ludic. Ici si colo erau raspandite cate un scranciob, sau alte grozavii in care te puteai da. Eu si cu Mirunica ne-am urcat intr-o chestie ca un soi de balansoar rotativ… Adica se balansa sus-jos si se si invartea in jurul axei in functie de cum ne lasam noi. Ne-am distrat foarte bine – de altfel se poate vedea si in filmulet.

Am plecat cu parere de rau in camera urmatoare, denumita camera soarelui. Trebuie sa recunosc insa ca si aceasta parte a gradinii iti taia rasuflarea: aleile radiale duceau la o fantana in forma de stea, iar camera era plina de flori “solare”, pline de culoare si foarte vivace. Urmatoarea camera, camera norilor, avea alei serpuite printre tufe intregi de levantica care miroseau extrem de puternic. In mod evident motivele acestei gradini erau mov, albastru si alb.

Un mare bazin zace in mijlocul gradinii de apa, care impresioneaza prin faptul ca este foarte verde si ca aleile care inconjoara gradina formeaza un brau – evident verde, datorita copacilor care le imprejmuiesc.

In stanga castelului este un deal, iar pe deal mai intai am dat peste un pavilion unde se mai cresc diverse legume (probabil pentru a le inlocui pe cele din gradina), iar apoi am continuat pe o poteca ce intra in padurea domeniului Villandry. Poteca duce in cele din urma fix in castel, la o intrare laterala de la etajul al doilea, din cate imi amintesc.

Vizita castelului a fost extrem de agreabila. In primul rand fiecare incapere era aranjata si aveai senzatia ca acolo chiar traia cineva (am aflat ca in cateva camere chiar locuiesc urmasii lui Joachim Carvallo, mai exact un nepot al acestuia impreuna cu familia – mostenitorii domeniului). Nu numai atat, dar in fiecare camera exista cate un aranjament floral facut cu mult bun gust din florile proaspat culese din gradina castelului. In bucataria suficient de mare era paine proaspata si – evident – legume din gradina.


De la etajele superioare am putut avea o imagine superba asupra gradinilor, inclusiv a unei parti pe care nu am mai vizitat-o, dar care pana la urma are farmec privita de sus. Este vorba despre gradina dragostei, formata din patru carouri tematice: dragostea tandra (reprezentata prin inimi din care ies flacari), dragostea pasionala (inimi rupte de pasiune, formand un labirint), dragostea tragica (reprezentata printr-o culoare tematica rosie si forme de pumnale) si dragostea usoara (forme de evantaie ce descriu natura volatila a sentimentelor). Evident, toate aceste forme sunt realizate din flori.

La iesire am vizitat si magazinul castelului, si cred ca am cumparat si cateva suveniruri. Cu parere de rau am parasit acest castel, care ne-a impresionat prin tot ceea ce ne-a oferit (inclusiv fluturasii-ghid in limba romana!!!!).
Se facuse totusi destul de tarziu pentru programul de lucru al francezilor si nu speram sa mai prindem deschise urmatoarele castele, dar am zis sa incercam totusi. Am gonit efectiv pe drumuletele inguste de tara care serpuiau incredibil prin sate si paduri pana la Chateau d'Ussé.

Din pacate nu am fost lasati sa intram decat ca sa facem cateva poze, pentru ca se apropia ora inchiderii (adica ora patru dupa-amiaza). Povestea acestui castel este interesanta pentru ca el in sine a inspirat o poveste – Frumoasa din Padurea Adormita. Nu numai atat, dar se pare ca aici si-a scris memoriile vestitul conte de Chateaubriand (da, cel cu friptura, dar care mai mult decat atat – este considerat parintele romantismului francez). Orisicat, castelul arata foarte bine de la departare – ne-am cocotat pe un pod de pe raul Indre ca sa-i facem cateva poze, dar asta a fost cam tot.

Neavand de ales am plecat, sperand sa gasim deschis castelul Azay-le-Rideau (in ghid scria ca e deschis pana la o ora mai tarzie). Din pacate nu l-am gasit nici pe acesta deschis, iar poze i-am facut destul de putine, pentru ca e bine ascuns printre copaci. Totusi am avut o discutie destul de agreabila cu niste francezi (care ne-au indrumat catre castel). Ei erau foarte suparati pe guvernanti pentru proaspata taxa de poluare impusa si ne intrebau daca si in Romania este asa de nasol ca la ei. Evident ca am ras la asemenea intrebare, si am incercat sa le explic ca la ei in Franta lucrurile stau chiar bine.

Nemaiavand ce sa vizitam, am plecat catre hanul la care facusem rezervare si care ne placuse atat de mult inca de pe internet, incat ne-am schimbat datele de calatorie ca sa gasim locuri libere acolo. Este vorba despre Auberge de Launay pe care il recomand cu caldura tuturor celor care vor sa mearga pe Valea Loirei. Hanul este destul aproape de castelul Amboise, intr-unul din satele de pe malul Loirei. Camerele sunt ireprosabile si dau direct in gradina. Ceea ce ne-a incantat nespus a fost atitudinea gazdelor. Hanul este o afacere de familie, iar cei doi soti sunt cei care se ocupa de tot – de la primirea oaspetilor, pana a lua comanda la restaurant. Ideea este ca acest restaurant este unul Gourmet, avand numai specialitati. Pot spune cu mana pe inima ca aici am mancat cea mai buna mancare din toata Franta. La fiecare masa primesti din partea casei o specialitate ca aperitiv – de fiecare data altceva – si adusa cu zambetul pe buze de catre unul dintre chelnerii tineri, amabili si foarte prezentabili. In prima seara eu am mancat un ficat de rata, dar nu m-am putut abtine sa nu gust din mancarea mamei Mirunei, care isi luase miel. La aceasta masa am baut un vin rosu din zona, recomandat de gazde si care mergea la fix cu mancare noastra.

O sa povestesc acum un amanunt destul de nostim si pe care nu prea vreau sa-l uitam. Inainte sa mergem la masa am batut la usa camerei parintilor Mirunei ca sa-i intreb daca sunt gata. Cand mi-a deschis tatal Mirunei am crezut ca o sa fiu luat la bataie. Era nervos si mi-a cerut sa-i aduc degraba briceagul. M-am conformat, ca sa descopar ca sursa nervilor era faptul ca mamei Mirunei ii cazuse un cercel in chiuveta si dus pe teava a fost. Noroc ca chiuveta avea sifon, dar mascat de un picior de faianta. Asa ca am demontat piciorul, am desfacut sifonul si am recuperat cercelul. Nostim a fost ca in sifonul respectiv am mai gasit vreo 2 inele, pe care culmea, le-am pus la loc, in sifon…
Orisicat, am incheiat aceasta zi indestulati, dar obositi pentru ca ne si trezisem dimineata devreme. A fost o reala placere sa cadem lati in patul mare si moale al camerei noastre.