Noiembrie 2008 - Japonia - 13. Yokohama, Honda CBR si karaoke

La cererea speciala a fanilor…

Incet-incet vacanta noastra in Japonia ajungea aproape de final - mai aveam doua zile pline, de care voiam sa profitam la maximum. In prima din aceste zile ne-am decis sa vizitam Yokohama. Acest port, care in timpul erei Meiji a fost principalul punct de intrare si de iesire in si din Japonia al marfurilor a devenit in prezent o suburbie a zonei metropolitane Tokyo.

Echipati ca de obicei ca niste adevarati turisti (pentru ca parea cam innorat, am luat si umbrela cu noi), am pornit-o spre Yokohama mai intai cu metroul, apoi cu linia de tren Yamanote (linia circulara, care inconjoara interiorul Tokyo-ului si leaga majoritatea statiilor importanta) pana la Shinagawa, iar de acolo cu un alt tren pana la Yokohama. De la biroul de informatii turistice din gara am luat o harta a orasului si am luat-o ca de obicei la pas. Ne-am trezit in jurul unei increngaturi de autostrazi pe o gramada de niveluri. Mergand mai departe ne-am trezit in mijlocul unui cartier futurist, plin de cladiri noi (mi s-a parut ca recunosc cateva din cartile de arhitectura ale surorii mele). Cartierul se cheama Minato Mirai 21 si este unul din putinele locuri din zona urbana a Tokyo-ului de unde se poate merge pe malul marii.

In departare puteam zari un zgarie-nor (sic!) mai inalt decat orice alta cladire din jur. Am mers pe strazi pana am ajuns la baza lui (pe harta scria ca se cheama Turnul Yokohama). Intrand, ne-am trezit intr-un soi de mall, cu magazine, restaurante si, ceva foarte curios, o scara rulanta in curba. Am gasit un centru de informatii si am aflat cum se urca in turn. Am cumparat bilete, ne-am dus pe un culoar pe unde ne invitau cu zambetul pe buze angajatii si ne-am trezit intr-un lift. Ei bine, acest lift este cel mai rapid din Japonia, merge cu 750 de metri pe minut. Mi s-au infundat putintel urechile, dar am supravietuit.

Ajunsi la etajul saizeci si noua, am admirat panorama superba. Iarasi, oras cat vezi cu ochii, iar intr-o parte se putea vedea portul si oceanul cat de cat. Am izbutit sa identificam cladirile din Shinjuku, dar doar pentru ca era un panou unde explica ce se vede in zare. Dupa ce am dat o tura completa de jur imprejurul turnului, m-am masurat de la 273 de metri pana la 274,82 si apoi am prelungit si cu umbrela pana mai sus. Tot uitandu-ne prin magazinasele de suveniruri mi-au picat ochii pe o traducere in engleza destul de nostima: “Free Literature” in dreptul unor fluturasi cu nu stiu ce prospecte. Mi-am amintit si de afisele din metroul din Tokyo, un alt exemplu de traducere excelenta: “Please do not make a commotion on the train. Please do it at a pub”. (bine, a se nota ca intelesul cuvantului commotion este acela de rascoala, dezordine publica; recunosc, la momentul respectiv am crezut ca inseamna comotie; totusi, nici asa traducerea nu este prea fericita).

Revenind, coborand din turn a fost randul Mirunei sa ramana cu urechile infundate (si inca pentru mai multa vreme). Orisicat, am pornit la plimbare pe promenada de pe malul oceanului – amenajata foarte placut. Am ajuns la vechea hala din Yokohama, unde se tineau marfurile cand erau descarcate de pe vase. Pe dinafara hala nu este nici prea spectaculoasa (un fel de hambar din caramida rosie) nici prea mare (e drept, pentru secolul IX o fi fost mare), asa ca nu am fost prea curiosi sa o vizitam.

Am mers mai departe si am dat de un supermarket unde, surpriza, nu mirosea a oden. Am cumparat ceva de mancare si am mancat in parcul din fata supermarketului, de unde puteam admira un vechi vas de pasageri, faimos mai ales datorita faptului ca insusi Charlie Chaplin a calatorit cu el. Am mai mers putintel pe promenada, dar incepea sa se intunece, astfel ca am cotit-o spre cartierul chinezesc.

Acest cartier are reputatia de a fi cel mai mare Chinatown din lume. Se pare ca in era Meiji, cand cu occidentalizarea Japoniei, europenii si americanii au adus chinezi ca sa-i foloseasca pe post de translatori, datorita evidentei apropieri dintre chinezi si japonezi. Orisicat, chinezii invatau mai usor japoneza decat europenii sau americanii, iar cum China intrase oricum de mult mai multa vreme in contact cu civilizatiile occidentale, logica lucra in favoarea folosirii lor pe post de translatori. Ei bine, acesti chinezi au adus alti chinezi, si pana la urma s-a format o comunitate, et voilà ! Rezultatul: Chinatown. Si nu orice Chinatown, ci cel mai mare din lume. Plimbandu-ne noi prin acest cartier am observat doua lucruri: casele si podoabele de pe strazii fac peisajul mult mai chicios (sau kitsch-os) decat oriunde altundeva in Japonia, iar al doilea ca pe langa supermarketurile sau restaurantele lor miroase rezonabil, nicidecum a oden. Totusi, mare lucru nu este, asa ca nu am zabovit prea mult, mai ales ca Valos ne si sunase.

M-am uitat pe o harta si am gasit o statie de tren aproape de locul in care ne aflam, asa ca am purces intr-acolo. Dupa vreo ora si un pic eram acasa la Vali.

Dom’ Valos ne astepta foarte nerabdator, pentru ca ne promisese ca ne plimba cu motocicleta. Motorul lui este foarte smecher, o Honda CBR rosie cu alb – mean looking. Se inserase de tot, asa ca plimbarea cu motorul promitea serios. Miruna m-a lasat pe mine sa merg primul, asa ca m-am echipat cu niste suprapantaloni dati de Vali si cu casca lui de rezerva. Dupa instructajul de rigoare (nu ma mai urcasem vreodata pe o motocicleta care sa si mearga), l-am luat pe Vali in brate (pe motor, nu altfel) si dusi am fost mai intai pe stradutele din Nakano, apoi prin Shinjuku. Am trecut pe langa zgarie-norii luminati si parca eram intr-o alta lume. Combinatia dintre peisaj si senzatia de a merge cu motocicleta imi dadeau un sentiment greu de descris in cuvinte. Stilul de condus al lui Vali a contribuit mult la acest sentiment – m-a dat cu ceva viteza (bine, fiind totusi in oras nu a atins cine stie ce) si a accelerat destul de brusc de cateva ori. Per total, foarte foarte foarte misto.

A urmat Mirunica – se putea vedea in ochii ei ca era cam speriata (cred ca s-ar fi vazut si pe fata, daca si-ar fi dat casca jos). M-am uitat la ea cum s-a suit pe motocicleta si s-a facut rucsac pe spatele lui Vali. Iar apoi au disparut in intuneric… Miruna povesteste in continuare. Am urmat acelasi traseu pe care mersese si Radu, cu viteza mai mica la cererea “rucsacului” (cum mi-a spus Radu) dar si pentru ca drumul era ceva mai aglomerat, insa eu n-am ridicat capul de prea multe ori sa vad minunatii zgarie- nori. Stiu ca Vali mi-a spus la un moment dat ca suntem langa primarie si sa ma uit ca e o priveliste frumoasa, dar cred ca-mi amintesc mult mai bine cum arata asfaltul, cum luam curbele la stanga si la dreapta, cum il strangeam pe Vali in brate (prin urmare, doua zile am avut febra musculara la maini si la picioare) dar in acelasi timp incercam sa-i las si suficient spatiu pentru manevre, cum imi intepenise gatul sub greutatea castii si alte asemenea senzatii. Cu toate ca ma simteam in siguranta, imi doream totusi sa ajungem acasa si tare m-am bucurat cand am recunoscut straduta noastra. Ca zgarie-nori pe seara mai vazusem… Ce-i drept, nu de pe motor! Vali, multumesc pentru plimbare! Am adaugat aceasta experienta in categoria “a se incerca cel putin o data in viata”.

Gata cu plimbarea, iar Vali ne promisese program artistic pentru seara, asa ca am mancat ceva frugal (cuvantul de ordine al meselor din Japonia) si am plecat. Unde? In Roppongi, unul din centrele distractiei din Tokyo. Trebuia sa ne intalnim cu niste prietene de-ale lui Vali intr-un bar. Am dat de barul cu pricina, insa nici urma de ele. Dupa o discutie la telefon, ne-am lamurit ca gresisem barul. Am pornit-o pe o strada plina de sud-americani si de negri (Vali comenta ca pe vremea cand abia ajunsese el in Japonia cartierul era mult mai civilizat) si am coborat la subsolul unei cladiri intr-un bar cam tipic european as zice – plin de lume, de fum si de televizoare care dadeau meciuri din Liga Campionilor. Prietenele lui Vali stateau in jurul unei mese minuscule, fara scaune prea multe. Doua erau romance (Miruna zice ca una era romanca, alta unguroaica, dar tot nu am putut intelege cum le cheama), iar o a treia brazilianca – foarte comunicativa si simpatica. Am baut ceva, am rontait niste alune, am discutat o vreme, iar la un moment dat a aparut prietenul braziliencei. Individul – un elvetian cu fata de plastic si cam cu alura de metrosexual narcisist – a parut foarte interesat de jobul meu (poate pentru ca era cam acelasi lucru cu ceea ce facea el) dar asta a fost singura discutie inteligenta pe care am putut-o scoate de la el.

La un moment dat ne-am decis sa plecam, iar cum eu il batusem la cap pe Vali ca vreau la karaoke, acolo ne-au dus drumurile. Bine, adica am iesit din bar si am nimerit fix in fata unui “club” de karaoke. Am inchiriat o camera cu doua canapele, un sistem audio si o masuta si ne-am pus pe cantat. Mie mi-a placut foarte tare, la fel si lui Valos si braziliencei. Miruna s-a distrat copios auzind cum ne chinuia talentul pe toti si a ingaimat si ea vreo doua versuri dintr-un cantec. Elvetianul insa a stat posac intreaga ora cat am avut inchiriata camera cu pricina. Timpul a expirat cam repede, asa ca a trebuit sa o intindem, avand totusi satisfactia ca am mai facut ceva specific japonez.

In drum spre casa ne-am dat seama ca a doua zi urma sa fie ultima noastra zi plina in Japonia si ne-am intristat. Dar am continuat sa mergem, ca undeva tot trebuia sa dormim.