Putintel inspirat de vinul ce mi-a adus aminte de Franta si cu gandul ca totusi sa nu las sa treaca anul, iar eu sa nu fi terminat povestea vacantei noastre, m-am asternut in fata calculatorului la scris…
Era ziua de sambata, 19 septembrie, iar afara vremea era exact cum te-ai astepta de la o zi de toamna tanara – frumoasa si calda. Weekendul se reflecta si prin multimea oamenilor de pe strazi, care parca nu se mai termina.
Ne-am separat de parintii Mirunei si am plecat intr-o directie oarecare. In cele din urma am ajuns la o artera plina cu magazine, unde ne-am infipt intr-un Springfield, de unde ne-am ales fiecare cu cate ceva… Am intrat si intr-un mall, insa dispozitia grupului nostru nu era prea buna, fiindca Mirunica se imbufna tot mai mult pe masura ce trecea timpul. Am descoperit la un moment dat misterul – ca cica “ii gonisem” pe parinti… Ne-am dus pana la hotel ca sa le lasam un bilet si telefonul Mirunei, dupa care am cautat sa mancam.
Eu mi-am luat – evident – moules frites – o bunatate! In timp ce ii admiram pe tipii care incercau sa agate clienti pentru restaurant ne-au gasit si parintii, astfel ca indestulati si bucurosi am pornit din nou catre artera de cumparaturi. Tot Springfield a fost cu noroc, iar cand am iesit de acolo, cam toate magazinele se inchideau. Ne-am zis sa nu fortam, ca totusi eram pe final de vacanta, drept urmare camera de hotel ne-a oferit o binemeritata odihna de dupa-amiaza.
Seara, eu si cu Miruna am iesit sa ne intalnim cu fostul meu coleg de la Tarragona, Mihai. 
Bine, de fapt nu eram chiar colegi, ca el era cu un an inaintea mea, dar totusi pot spune ca am fost colegi de grup. Mihai ne-a dus intr-un bar unde se serveau 600 (sase sute!!!) de tipuri de bere. Si cand spun ca serveau, atunci inseamna ca le aveau absolut pe toate (e drept, n-am incercat decat una, insa o aveau!!!). 
Meniul era mai gros decat o carte de bucate (intr-un singur loc am vazut un meniu mai gras ca acela – la un restaurant din Moscova care se gasea vizavi de ambasada Marii Britanii si care avea 3 bucatarii), iar pe fiecare pagina, pe langa numele si descrierea berii respective avea si o poza. 
Ne-am intins nitel la vorba, iar timpul a trecut foarte repede din pacate, iar Mihai trebuia sa se intoarca la ai lui (ca deh, devenise tatic de curand). Mai inainte insa ne-a aratat chiar vizavi de bar pe Jeanneke Pis – varianta feminina a lui Manneken – care face pipi stand cius. Din anumite surse am auzit ca Jeanneke i-a fost promisa lui Manneken atunci cand se vor face mari. Insa nostim este altceva, anume ca statuia era facuta prin anii ‘80, iar ceea ce statea scris pe placuta de dedesubt spunea ceva de genul: “Legenda spune ca daca arunci un banut in fantanta vei avea noroc in bani, dragoste si vei duce o viata lunga.” Nu stiu daca astea sunt cuvintele exacte, insa ideea unei legende din 1987 ne-a distrat copios.
Seara era inca tanara, astfel ca i-am pescuit pe parintii Mirunei de la hotel si am iesit cu totii la plimbare. Pisaciosul schimbase deja cateva costume. Unora dintre noi ne era pofta de inghetata, altora de gaufre. Am dat o tura intreaga cam tot centrului fara sa ne putem hotari la un loc in care sa intram. Pana la urma, satui de atata cautare (si tot atat de neinspirati, as putea adauga) am intrat intr-un fel de restauranto-local care arata destul de bine.
Partea proasta e ca nici gaufre-ul, nici inghetata nu au fost prea grozave, dimpotriva – inghetata de exemplu avea 80% frisca. Cu toate astea eram foarte veseli si ne-am distrat copios (si am facut si niste poze absolut odioase cu mine mancand inghetata, insa evident ca nu le aratam lumii decat pe cele frumoase, sic!).
Incarcati cu buna-dispozitie ne-am indreptat spre hotel, nu inainte de a admira costumul de noapte al lui Manneken si de a cumpara cateva amintiri de la magazinele din jur…
Candva, nu as putea spune cand cu exactitate, am trecut si pe la statuia aceea din bronz (am aflat din ghid ca este a unui fost erou numit Everard’t Serclaes ce a opus rezistenta ocupatiei flamande) pe care daca o mangai nu stiu exact ce ti se intampla (probabil ca se produce un fenomen de socializare intensiva a microbilor tai cu ai celorlalti). Tatal Mirunei, om serios, nu s-a atins de statuie…
Si a venit ziua plecarii…
Receptionerul ne avertizase ca duminica urma sa fie o zi fara masini in Bruxelles si ca daca trebuie sa ajungem la aeroport, atunci sa luam trenul. Cum oricum am fi ales varianta asta, nu am fost prea afectati.
Am inceput prin a-l vizita pe vecinul nostru, Manneken Pis. Dar nici nu am iesit bine in strada, ca ne-am si poticnit intr-un soi de parada. Incet-incet am realizat ca suntem in mijlocul unui festival de folclor (cred ca european, pentru ca mai tarziu in piata primariei am vazut tot felul de dansuri – sarbesti, romanesti – sau cel putin pe astea cred ca le-am recunoscut).
In fata pisaciosului se tinea o ceremonie, chiar de catre primarul orasului. Statuia era acoperita, iar din cate am inteles din discursul oficialului, pe timpul festivalului urmau sa-l imbrace in costume populare din diverse tari europene. Cand l-au dezvelit, avea o masca pe fata si pantaloni negri, iar primul jet a fost atat de puternic incat i-a stropit pe toti cei care stateau in fata lui (se tinuse mult, saracul).
Plimbarea a fost totusi destul de interesanta, pentru ca linistea orasului era incredibila fara masini, iar multimea de biciclisti era impresionanta.
Am aterizat intr-o piata in care cantau niste trubaduri medievali si unde se faceau degustari de diverse produse… Ne-am ales cu un fel de vin si cu cateva chestii ciudate de mancare. Am vizitat apoi o catedrala in care se tinea o slujba, iar apoi am plecat spre institutiile Uniunii Europene. Pe platoul din fata Parlamentului Europei isi facea antrenamentul de vara o patinatoare.
Ne-am fotografiat cu steagul mandrei noastre natiuni ajunse prin metode nestiute de noi in marea familie europeana, dupa care am setat ca directie centrul vechi, cu gandul de a gasi ceva de mancare. Intr-un fel erau deprimante bulevardele largi fara nicio masina care sa circule pe ele, insa pe de alta parte linistea era… linistitoare.
Am trecut prin Parcul Bruxelles, care, trebuie sa spun cu mana pe inima ca este cel mai urat si neingrijit parc pe care l-am vazut vreodata. Imi aduce aminte de cum arata IOR-ul prin anii ‘90, cand fusese lasat in paragina. Uitandu-ma acum pe harta imi pare rau ca am ratat Jubelpark, fiindca am fost foarte aproape de el si parea frumos. Asta este, data viitoare.
Ajunsi in centrul vechi, am mancat ultimul pranz pe taram belgian. Si cum puteam sarbatori mai bine, daca nu cu niste moules cu cartofi prajiti belgieni cu maioneza. Absolut delicios!
Dupa-masa, ca sa mai pierdem vremea, ne-am aventurat sa mai cumparam cadouri, ocazie cu care am vazut o geaca de piele foarte smechera pentru Miruna. Magazinul era al unui arab (lucru care explica si de ce era deschis duminica) cu care m-am targuit putin si l-am facut sa lase vreo 20 de euro din pret.
Pana la urma ne-am luat bagajele de la hotel si dupa ce le-am tras pe omniprezenta piatra cubica, am luat trenul catre aeroport, unde am ajuns mult prea devreme. Nu mai tin minte exact daca am ajuns noi foarte devreme sau a avut avionul intarziere, cert este ca ni s-a parut grozav de lunga asteptarea. Cum eram pleostiti ca ni se termina vacanta, statul in aeroport a parut si mai deprimant, dovada diferenta intre pozele de la plecare si cele de acum…
Pana la urma ne-am suit in avionul care ne-a adus acasa, intr-un loc in care bunul simt e inlocuit de spaga, respectul cu furtul pe la spate, frumusetea orasului cu blocuri comuniste, iar rasplata pentru ca ajungi la ora 12 noaptea la aeroport inseamna asteptarea taxiului circa trei sferturi de ora…
Si… gata vacanta!
Ce delicatese!
RăspundețiȘtergere