Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 14. Bruxelles si apoi acasa

Putintel inspirat de vinul ce mi-a adus aminte de Franta si cu gandul ca totusi sa nu las sa treaca anul, iar eu sa nu fi terminat povestea vacantei noastre, m-am asternut in fata calculatorului la scris…

Era ziua de sambata, 19 septembrie, iar afara vremea era exact cum te-ai astepta de la o zi de toamna tanara – frumoasa si calda. Weekendul se reflecta si prin multimea oamenilor de pe strazi, care parca nu se mai termina.

Ne-am separat de parintii Mirunei si am plecat intr-o directie oarecare. In cele din urma am ajuns la o artera plina cu magazine, unde ne-am infipt intr-un Springfield, de unde ne-am ales fiecare cu cate ceva… Am intrat si intr-un mall, insa dispozitia grupului nostru nu era prea buna, fiindca Mirunica se imbufna tot mai mult pe masura ce trecea timpul. Am descoperit la un moment dat misterul – ca cica “ii gonisem” pe parinti… Ne-am dus pana la hotel ca sa le lasam un bilet si telefonul Mirunei, dupa care am cautat sa mancam. Eu mi-am luat – evident – moules frites – o bunatate! In timp ce ii admiram pe tipii care incercau sa agate clienti pentru restaurant ne-au gasit si parintii, astfel ca indestulati si bucurosi am pornit din nou catre artera de cumparaturi. Tot Springfield a fost cu noroc, iar cand am iesit de acolo, cam toate magazinele se inchideau. Ne-am zis sa nu fortam, ca totusi eram pe final de vacanta, drept urmare camera de hotel ne-a oferit o binemeritata odihna de dupa-amiaza.

Seara, eu si cu Miruna am iesit sa ne intalnim cu fostul meu coleg de la Tarragona, Mihai. Bine, de fapt nu eram chiar colegi, ca el era cu un an inaintea mea, dar totusi pot spune ca am fost colegi de grup. Mihai ne-a dus intr-un bar unde se serveau 600 (sase sute!!!) de tipuri de bere. Si cand spun ca serveau, atunci inseamna ca le aveau absolut pe toate (e drept, n-am incercat decat una, insa o aveau!!!). Meniul era mai gros decat o carte de bucate (intr-un singur loc am vazut un meniu mai gras ca acela – la un restaurant din Moscova care se gasea vizavi de ambasada Marii Britanii si care avea 3 bucatarii), iar pe fiecare pagina, pe langa numele si descrierea berii respective avea si o poza. Ne-am intins nitel la vorba, iar timpul a trecut foarte repede din pacate, iar Mihai trebuia sa se intoarca la ai lui (ca deh, devenise tatic de curand). Mai inainte insa ne-a aratat chiar vizavi de bar pe Jeanneke Pis – varianta feminina a lui Manneken – care face pipi stand cius. Din anumite surse am auzit ca Jeanneke i-a fost promisa lui Manneken atunci cand se vor face mari. Insa nostim este altceva, anume ca statuia era facuta prin anii ‘80, iar ceea ce statea scris pe placuta de dedesubt spunea ceva de genul: “Legenda spune ca daca arunci un banut in fantanta vei avea noroc in bani, dragoste si vei duce o viata lunga.” Nu stiu daca astea sunt cuvintele exacte, insa ideea unei legende din 1987 ne-a distrat copios.

Seara era inca tanara, astfel ca i-am pescuit pe parintii Mirunei de la hotel si am iesit cu totii la plimbare. Pisaciosul schimbase deja cateva costume. Unora dintre noi ne era pofta de inghetata, altora de gaufre. Am dat o tura intreaga cam tot centrului fara sa ne putem hotari la un loc in care sa intram. Pana la urma, satui de atata cautare (si tot atat de neinspirati, as putea adauga) am intrat intr-un fel de restauranto-local care arata destul de bine.

Partea proasta e ca nici gaufre-ul, nici inghetata nu au fost prea grozave, dimpotriva – inghetata de exemplu avea 80% frisca. Cu toate astea eram foarte veseli si ne-am distrat copios (si am facut si niste poze absolut odioase cu mine mancand inghetata, insa evident ca nu le aratam lumii decat pe cele frumoase, sic!).

Incarcati cu buna-dispozitie ne-am indreptat spre hotel, nu inainte de a admira costumul de noapte al lui Manneken si de a cumpara cateva amintiri de la magazinele din jur…

Candva, nu as putea spune cand cu exactitate, am trecut si pe la statuia aceea din bronz (am aflat din ghid ca este a unui fost erou numit Everard’t Serclaes ce a opus rezistenta ocupatiei flamande) pe care daca o mangai nu stiu exact ce ti se intampla (probabil ca se produce un fenomen de socializare intensiva a microbilor tai cu ai celorlalti). Tatal Mirunei, om serios, nu s-a atins de statuie…

Si a venit ziua plecarii…

Receptionerul ne avertizase ca duminica urma sa fie o zi fara masini in Bruxelles si ca daca trebuie sa ajungem la aeroport, atunci sa luam trenul. Cum oricum am fi ales varianta asta, nu am fost prea afectati.

Am inceput prin a-l vizita pe vecinul nostru, Manneken Pis. Dar nici nu am iesit bine in strada, ca ne-am si poticnit intr-un soi de parada. Incet-incet am realizat ca suntem in mijlocul unui festival de folclor (cred ca european, pentru ca mai tarziu in piata primariei am vazut tot felul de dansuri – sarbesti, romanesti – sau cel putin pe astea cred ca le-am recunoscut).

In fata pisaciosului se tinea o ceremonie, chiar de catre primarul orasului. Statuia era acoperita, iar din cate am inteles din discursul oficialului, pe timpul festivalului urmau sa-l imbrace in costume populare din diverse tari europene. Cand l-au dezvelit, avea o masca pe fata si pantaloni negri, iar primul jet a fost atat de puternic incat i-a stropit pe toti cei care stateau in fata lui (se tinuse mult, saracul).

Plimbarea a fost totusi destul de interesanta, pentru ca linistea orasului era incredibila fara masini, iar multimea de biciclisti era impresionanta.

Am aterizat intr-o piata in care cantau niste trubaduri medievali si unde se faceau degustari de diverse produse… Ne-am ales cu un fel de vin si cu cateva chestii ciudate de mancare. Am vizitat apoi o catedrala in care se tinea o slujba, iar apoi am plecat spre institutiile Uniunii Europene. Pe platoul din fata Parlamentului Europei isi facea antrenamentul de vara o patinatoare.

Ne-am fotografiat cu steagul mandrei noastre natiuni ajunse prin metode nestiute de noi in marea familie europeana, dupa care am setat ca directie centrul vechi, cu gandul de a gasi ceva de mancare. Intr-un fel erau deprimante bulevardele largi fara nicio masina care sa circule pe ele, insa pe de alta parte linistea era… linistitoare.

Am trecut prin Parcul Bruxelles, care, trebuie sa spun cu mana pe inima ca este cel mai urat si neingrijit parc pe care l-am vazut vreodata. Imi aduce aminte de cum arata IOR-ul prin anii ‘90, cand fusese lasat in paragina. Uitandu-ma acum pe harta imi pare rau ca am ratat Jubelpark, fiindca am fost foarte aproape de el si parea frumos. Asta este, data viitoare.

Ajunsi in centrul vechi, am mancat ultimul pranz pe taram belgian. Si cum puteam sarbatori mai bine, daca nu cu niste moules cu cartofi prajiti belgieni cu maioneza. Absolut delicios!

Dupa-masa, ca sa mai pierdem vremea, ne-am aventurat sa mai cumparam cadouri, ocazie cu care am vazut o geaca de piele foarte smechera pentru Miruna. Magazinul era al unui arab (lucru care explica si de ce era deschis duminica) cu care m-am targuit putin si l-am facut sa lase vreo 20 de euro din pret.

Pana la urma ne-am luat bagajele de la hotel si dupa ce le-am tras pe omniprezenta piatra cubica, am luat trenul catre aeroport, unde am ajuns mult prea devreme. Nu mai tin minte exact daca am ajuns noi foarte devreme sau a avut avionul intarziere, cert este ca ni s-a parut grozav de lunga asteptarea. Cum eram pleostiti ca ni se termina vacanta, statul in aeroport a parut si mai deprimant, dovada diferenta intre pozele de la plecare si cele de acum…

Pana la urma ne-am suit in avionul care ne-a adus acasa, intr-un loc in care bunul simt e inlocuit de spaga, respectul cu furtul pe la spate, frumusetea orasului cu blocuri comuniste, iar rasplata pentru ca ajungi la ora 12 noaptea la aeroport inseamna asteptarea taxiului circa trei sferturi de ora…

Si… gata vacanta!

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 13. Valea Loirei si putin Bruxelles

Povestea acestei vacante se apropie de sfarsit, deci trebuie spus din capul locului ca acesta este penultima (nu ultima, atentie!)  postare. Din pacate n-am mai scris demult, asa ca a trebuit sa ma uit la ultimul post ca sa vad unde ramasesem…

 

Era ultima zi pe Valea Loirei. Dupa masa de dimineata ne-am luat ramas bun de la familia Thèvard si am pornit in susul raului. L-am traversat ca sa ajungem la primul castel al zilei, Chaumont-sur-Loire. Acest castel este legat tot de rivalitatea dintre Caterina de Medici si Diana de Poitiers, pentru ca dupa moartea regelui, regina a obligat-o pe amanta sa evacueze Chenonceau si sa se mute aici (mai nou am aflat pe wikipedia ca pe la acest castel a trecut si Nostradamus).

Pana la castel am urcat pe niste trepte mari (nu inalte, ci lungi) un ditamai dealul, de unde aveam o panorama superba asupra Loirei. Cladirea in sine arata ca intr-un joc de calculator, adica este imaginea perfecta de castel medieval. Totusi, vizitand interiorul, am descoperit ca sunt mai multe aripi, construite in diverse epoci, si care cumva dau intr-o curte. Iar aripa cea mai noua este facuta candva prin secolul al XIX-lea, iar camerele destul de rafinate, asa, cu fotolii vechi de piele, pian si biblioteca. In prospectele pe care le aveam citisem ca grajdurile sunt foarte spectaculoase, asa ca ne-am spus ca nu se poate sa le ratam. In timp ce le vizitam am zarit cativa cai si ne-am bucurat foarte tare. Uitandu-ne mai cu atentie, am observat ca erau de fapt de plastic. Dezamagire totala. De ce nu tin cai adevarati acolo, nu stiu. Eram destul de pe fuga, asa ca am admirat nitel padurea din departare si am plecat.

Nu mult, doar pana la Blois. Am dat o tura in jurul unei parcari, in speranta ca vom gasi alta mai buna, dar nu a fost asa. Oricum, cinci minute de mers pe jos pana la castel nu inseamna mai nimic. Din pacate, acest castel nu e foarte spectaculos, dar e incarcat de istorie. Au fost totusi cateva lucruri interesante care ne-au atras atentia. In primul rand vechea poveste: tanti de la intrare nu ne-a lasat cu rucsacii, desi erau tare mici, iar pe langa noi treceau tot felul de babe cu genti cat casa. De data asta nu ne-am lasat si cand nu se uita, ne-am ascuns dupa un stalp, iar apoi fuga-fuga in curte si apoi in castel. O alta chestie interesanta a fost un tron pe care s-a pozat Miruna. Am mai vazut o camera in care a fost asasinat Ducele de Guise in timpul masacrului de Sf. Bartolomeu (era vremea in care protestantii sau hughenotii, cum erau denumiti in Franta, erau prigoniti). In castel era deschisa o expozitie de pictura, nu prea vizitata, dar care avea niste tablouri interesante. Ne-am mai uitat putin la raul Loire (de data asta vazut de pe malul stang), ne-am invartit prin magazinul de suveniruri, dupa care, desi era abia ora unu (iar trenul nostru pleca pe la sapte), am plecat direct spre Paris.

 

S-a dovedit ca am procedat bine, pentru ca ultimii douazeci de kilometri (adica intrarea in Paris si drumul de la periferique pana la Gare du Nord) i-am facut intr-o ora si jumatate. Era vineri dupa-amiaza, si contrar a ceea ce se intampla la noi, in weekend intra mai multa lume in oras decat iese. E si normal, doar Parisul e destinatie turistica, nu ca Bucurestiul din care vrem toti sa scapam. Ceea ce m-a stresat totusi destul de tare a fost gasirea parcarii unde trebuia sa las masina. Pana la urma am lasat-o in fata garii cu avariile, am intrat la firma de inchirieri si am intrebat unde e parcarea. Am iesit, am scos toate bagajele si i-am lasat pe ceilalti sa le pazeasca, am intors pe sens interzis (de doua ori) si am intrat intr-un final in parcare. Dar nu s-a incheiat aici aventura, pentru ca trebuia sa cobor la nivelul –7, iar rampa aia spiralata era cred cea mai stramta din cate am vazut vreodata (am inteles apoi de la niste prieteni ca asa sunt parcarile prin Franta in general, adica mici). Am gasit un loc (care era al altei firme), am parcat-o, i-am dus cheile tipului de la biroul de inchirieri, i-am pescuit pe parintii Mirunei si pe Miruna, dupa care ne-am plantat pe peron asteptand sa ne putem urca in tren. Dupa o ora in care mai plecasera doua trenuri spre Bruxelles, a venit si randul trenului nostru de mare viteza. In tren, un controlor simpatic ne-a spus ca putem lua orice tren din Bruxelles Midi in Bruxelles Centraal fara a mai plati suplimentar.

Printre multimile de turisti care iesisera pe-nserat la plimbare, eram si noi tragand sau impingand la bagaje. Si aici am avut ceva probleme cu piatra cubica, dar nu ca in Bruges. Am ajuns la hotel, iar receptionerul a fost foarte glumet si prietenos. As mai adauga ca acesta a fost singurul hotel la care am stat si avea lift (bine, eram cazati la etajul 1, dar orisicat).

Dupa ce ne-am tras sufletul, am iesit si noi la plimbare. Prima oprire a fost la Manneken Pis, adica la 20 de metri de hotel. Mirunica stia ca in piata primariei sunt jocuri de lumini pe la 10 sau 11 seara, asa ca dupa ce ne-am tot invartit incoace si incolo, ne-am asezat la o terasa din motul pietei. Era scumpa, mancarea nu prea grozava, dar berea, evident, excelenta. Jocurile de lumini nu au mai fost, in schimb ne-am distrat cu un vecin de la masa care a aparut in pozele noastre.

 

Cand am simtit ca ne lasa puterile, ne-am indreptat catre hotel. Cum pe Mirunica inca o mai durea gatul, m-am gandit sa-i fac un ceai. Problema e ca nu se astepta sa fie asa de fierbinte, si a luat o gura sanatoasa care a fript-o rau de tot, asa de tare ca i-au dat lacrimile…