Noiembrie 2008 - Japonia - 14. Ultima zi si plecarea

Iata ca a venit si ultima zi in Japonia. Destul de repede as zice. Totusi, ca sa fiu corect suta la suta, in aceasta ultima postare este vorba despre doua zile: ultima zi plina petrecuta pe taram japonez si ziua plecarii noastre. Dar sa incep…

Sambata….

Auzisem si citisem multe despre faimoasa piata de peste din Tokyo, denumita Piata Tsukiji, astfel ca pentru ultima zi am planuit ca acesta sa fie unul din locurile in care sa mergem. Trebuie stiut ca pentru a te bucura de ceea ce-i este caracteristic pietei de peste, trebuie mers acolo dimineata. Ideea este ca dis-de-dimineata are loc licitatia pentru pestele proaspat sosit de la pescari in cursul noptii. Ne-am trezit destul de devreme (parca pe la cinci), insa am ajuns in piata abia pe la ora sapte. Licitatia se terminase, dar piata era un furnicar: oameni carand lazi de colo-colo, masinute electrice pline cu peste, multa galagie si miros de peste si fructe de mare. Ne-am dus catre locul unde se tine licitatia in speranta ca mai prindem ceva, dar fara succes. Totusi, spectacolul oferit de restul pietei era fascinant: varietati nenumarate de caracatite, crabi, homari, scoici de toate felurile, alge, icre si bineinteles, peste erau insirate pe tarabele vanzatorilor foarte preocupati sa-si vanda marfa. Piata nu este curata deloc - ar fi si greu sa mentii curat asa ceva, dar asta nu inseamna ca este neigienica.

Oricum, plimbandu-ne (ca turistii) printre tarabe, am fost imbranciti de multe ori de indivizi care (culmea!) chiar aveau treaba si nu puteau sta dupa noi sa fotografiem sau sa admiram peisajul. Tot asa era sa fim accidentati de masinutele electrice care zumzaiau de colo-colo. Senzatiile tari nu s-au oprit aici: la un moment dat, un nene vanzator pe langa care tocmai treceam, a smuls brusc un satar, a saltat dintr-un bazin un peste care dadea vesel din coada si l-a decapitat dintr-o miscare, fix in fata noastra. Involuntar Miruna a tras un tipat. Nenea s-a uitat foarte urat la ea, asa ca am luat-o din loc repejor, pentru ca satarul ii zabovea inca in mana. Mergand mai departe, am dat peste niste toni imensi… Frumosi pesti, chiar si morti. Daca scapi de plasele pescarilor, cred ca e misto sa fii ton, pentru ca nu prea ai alti dusmani in ocean. Si in plus, chiar daca esti prins, esti in continuare admirat si laudat pentru gustul minunat.

Dar sa trecem mai departe… Dupa ce am colindat si pozat in lung si-n lat cat am putut din piata, am luat-o spre iesire. Catre iesire, dupa ce treci o strada, sunt restaurante care vand sushi. Vali ne-a spus ca acolo este cu siguranta cel mai bun sushi din Japonia (una din conditiile esentiale pentru sushi este sa fie proaspat – iar mai proaspat decat in piata de peste nu se poate decat pe pescadoare cred) si ca sa incercam. Eh, am fi incercat, daca nu ar fi fost atat de mare aglomeratia. Fiecare restaurant era burdusit de oameni, iar la iesire era o coada imensa de oameni care isi asteptau randul. N-am mai vazut asa ceva undeva, deci pot sa confirm ceea ce a zis Vali, fara a gusta sushi-ul: acolo se serveste cel mai bun sushi din Japonia.

Am parasit Piata Tsukiji (apropo, am spus ca este cea mai mare piata de peste din lume? Sau ca frigiderele sale pot adaposti mancarea pe o saptamana pentru intreaga zona metropolitana Tokyo (adica pentru circa treizeci de milioane de locuitori)? Sau ca un ton poate ajunge sa coste la licitatia din piata si aproape o suta de mii de dolari? Daca nu am zis, atunci spun acum), iar urmatoarea oprire pe lista “to do”-urilor erau gradinile imperiale (ultima data cand incercasem sa le vedem ne fusese inchisa poarta in nas). Totusi, nu am plecat direct intr-acolo, ci am mers pe jos pana la sediul Sony din Ginza. Am admirat peisajul Tokyo-ului si am facut cateva poze (absolut din intamplare am prins si un Teatru Noh – anume teatrul Kabuki-za), dupa care am luat metroul pana la gradinile imperiale.

La intrarea in gradini eram noi si o gasca de turisti japonezi batrani care vorbeau si radeau impreuna cu paznicii. Cand s-au deschis portile, au dat toti navala inauntru si s-au facut nevazuti pe alei inainte sa ne dam noi seama ce se intampla. Ne-am plimbat prin parculet (pentru ca in realitate este un parc), dar parca nu am fost atat de impresionati ca in alte locuri. Cele mai interesante chestii ni s-au parut o viespe mare pe care am vazut-o pe o floare si vechile cazarme ale samurailor.

In cele din urma ne-am asezat pe o banca in fata unei ruine (reminescente a vechii cetati) si am asteptat cu fata la soare sa ne sune Valos. Ramasese ca ne suna cand se trezeste ca sa incercam sa mergem la un magazin ca sa cumparam un kimono pentru o colega de-a mea de serviciu. Intr-un tarziu inevitabilul s-a produs si Vali ne-a sunat.

Bucurandu-ne pentru una din ultimele dati de minunatul sistem de transport in comun al Tokyo-ului, am luat trenul pana in Shinjuku, unde ne dadusem intalnire. Nu mai tin minte prea bine daca tot acum ne-a ajutat Vali sa ne rezervam locuri la trenul pana la aeroport sau a fost alta data cand am fost impreuna la agentia de bilete din Shinjuku. As inclina sa cred ca totusi a fost acum. Orisicat, ne-am dus intr-un soi de mall de la etajele inferioare ale unui zgarie-nor, cam pe langa primarie. Acolo aflase Valos ca s-ar afla un magazin prestigios de kimono-uri. Intr-adevar, am gasit magazinul – foarte fancy – a trebuit sa ne descaltam la intrare. Cei de la magazin au fost foarte incantati sa-l auda pe Vali vorbind japoneza si i-au spus ca avusesera o strangere de inima cand ne-au vazut, ca nu prea stiau cat de bine se vor intelege cu noi. Aici ma voi opri un moment si ii voi face reclama lui Valos: daca aveti nevoie de un translator sau un ghid pentru Japonia, puteti apela la el oricand! Daca nu sunteti prieten cu el, atunci sa stiti ca are onorarii foarte convenabile pentru cunostintele sale: vorbeste japoneza aproape la perfectie si cunoaste si locurile foarte bine! Revenind insa, magazinul era superb, avea materiale si accesorii pentru kimono-uri, vanzatoarele erau foarte amabile, dar preturile erau mari de tot. Cel mai scump kimono costa aproximativ zece mii de euro. Vazand ca ne tot codim, vanzatoarele au propus sa o imbrace pe Miruna in kimono. Evident ca Miruna a fost de acord, de fapt ea isi dorea asta de cand venisem in Japonia. Doua vanzatoare au inceput sa roiasca in jurul ei si dupa circa cincisprezece minute (a fost varianta rapida de imbracat – fara nu stiu ce haine si doar prinzand funda la spate, nu legand-o) era infasurata intr-un kimono de toata frumusetea! I-a placut atat de mult ca nu prea ar mai fi vrut sa il dea jos si as fi fost de acord cu ea daca nu ar fi costat vreo trei mii de euro.

Orisicat, ca sa fie gata, dura aproximativ o luna, pentru ca trebuia cusut, ajustat la marimile ei, etc… Vanzatoarele ne-au adus un catalog cu kimono-uri gata facute (pentru nu stiu ce eveniment al lor) si care erau mai ieftine, adica, de la cateva sute la vreo o mie – o mie cincisute de euro. Totusi, fiind mai scumpe (am sunat-o pe colega mea desi in Romania era cinci dimineata) decat ne asteptam, nu am cumparat nimic.

Am decis de comun acord sa cautam ceva de mancare asa ca am colindat noi ce am mai colindat si am dat peste un restaurant de sushi, in care am intrat si ne-am asezat la “bar” – doar ca in fata noastra nu erau barmani, ci bucatari de sushi. Drept urmare in timp ce am mancat am vazut “pe viu” cum e facut sushi-ul. Dupa aceasta masa foarte buna am pornit inspre casa, iar in drum am dat peste gogoseria aceea unde era mereu coada. Iata ca acum coada era mai mica, asa ca manati de curiozitate, ne-am asezat. O tanti angajata a gogoseriei impartea pliante cu “meniul” si zbiera ceva. Noroc cu Valos (iata, din nou), care ne-a tradus ca cei care doresc un carton gata facut cu gogosi sa intre in fata.

Acest carton era un fel de mix cu toate soiurile de gogosi pe care le vindeau, asa ca am acceptat. Am intrat, am platit, am luat cartonul cu gogosile fierbinti si am intins-o. Ajunsi pe podul de deasupra liniilor de tren din fata magazinului Tokyu Hands, ne-am ales fiecare cate o gogoasa si am inceput sa molfaim. Am fost placut impresionati de acele gogosi, dar trebuie sa recunosc, nu dati pe spate. Mancati si linistiti ca ne-am mai satisfacut o curiozitate, ne-am dus acasa pentru a trage un binemeritat somn de dupa-amiaza.

Pe la ora cinci dupa-amiaza, Vali a plecat la o receptie de la ambasada (nu mai stiu daca era ambasada Romaniei si receptia era cu ocazia zilei de 1 Decembrie sau era vorba de alta ambasada si alta ocazie – ma voi lamuri si voi reveni cu detalii), iar noi am plecat spre Roppongi Hills. Miruna a tinut sa merg si eu, pentru ca ei ii placuse foarte mult (reamintesc ca fusesem doborat de raceala atunci cand s-a dus ea impreuna cu Vali). Am stat la o mare coada ca sa urcam pe terasa, dar in cele din urma am reusit. Destul de infrigurati din cauza vantului, am admirat metropola de sus cat am rezistat de mult. Panorama era magnifica – orasul era luminat foarte frumos si ne emotiona destul de tare. Din pacate, sentimentele de acolo nu pot fi redate in cuvinte sau in imagini.

In cele din urma am coborat de pe cladire la etajul “de belvedere”, adica de unde poti admira panorama la adapost, dinauntru. Acolo erau tot felul de aranjamente – chiar si un “brad de Craciun” facut numai si numai din crini. Mireasma te dadea pe spate la propriu. Apoi ne-am asezat pe o bancuta… Stand si admirand luminile orasului ce parca nu se mai termina, ne-am dat seama ca era ultima seara acolo… Melancolia ne-a cuprins pe amandoi si ne simteam acum atat de departe de lumea aceea, desi eram in mijlocul ei, desi pe langa noi treceau tineri si oameni ce lansau un suvoi de exclamatii incantate, desi intr-un fel ne doream tare mult sa facem parte din ea si sa nu trebuiasca sa ne intoarcem “maine” acasa. Am stat si am stat si am stat… si o vreme n-am zis nimic… o alta vreme ne-am ciondanit un pic pentru ca nu stiam asupra cui sa ne indreptam supararea… apoi ne-am gandit ca ar fi o idee buna sa facem o plimbare cat mai lunga pe jos. Si am plecat.

Un lucru curios - la iesirea din cladire am gasit o sculptura cu un paianjen urias pe care o mai vazusem si in Bilbao cu doi ani inainte. Am plecat din Roppongi pe langa barul si clubul de karaoke unde fusesem cu Vali cu o seara inainte si am continuat de-a dreptul. Am trecut pe langa un sediu IBM, pe langa ambasada Rusiei si am ajuns la Tokyo Tower – acea copie grosolana a Turnului Eiffel. Nu a fost greu sa rezistam tentatiei de a ne urca, asa ca am mers mai departe. Am trecut pe langa un mic templu destul de impodobit, am continuat sa mergem si am ajuns la o statie de Yurikamome (adica acel tren fara conductor cu care mai fusesem in Odaiba). Am luat trenul, am mers pana in Odaiba si ne-am intors. Dragut a fost ca la intors trenul a avut conductor. Cred ca din cand in cand mai trece cineva sa dea la manete, nu lasa chiar mereu totul in seama calculatoarelor. Dupa aceasta plimbare am decis sa punem punct serii si sa mergem acasa la Vali.

Ajunsi acolo ne-am apucat sa impachetam. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam sa fi strans atatea cadouase, pliante si alte prostioare in toata sederea noastra in Japonia. Totodata trebuie sa recunosc ca Mirunica este o adevarata artista la facut bagaje. A reusit sa impacheteze absolut tot si sa inchida bagajele fara sa fie nevoie sa ne suim pe ele. Ultima noapte a fost neplacuta: am adormit greu si ne-am trezit si mai greu.

Duminica…

Cu toate ca avionul nostru decola la ora doisprezece a trebuit sa plecam de dimineata, pentru ca de obicei trebuie sa fii in aeroport cu doua ore inainte de decolare si in plus, pana la aeroport se fac circa doua ore si un pic. Deci pe la sapte si jumatate am luat-o din loc cu zgomot, cu huruit de roti de bagaje adica. Traseul? Simplu: cu metroul de la Nakano-simbashi pana la Tokyo Station. Cu trenul de la Tokyo Station pana la aeroportul Narita.

La check-in-ul din Narita am avut primul semn al intoarcerii acasa: un cuplu de romani stransesera un purcoi de bagaje (aveau chiar si niste undite de trei metri) si negociau ca sa plateasca mai putin overweight. Ghinionul a facut ca in avionul acela urias (pentru ca Airbusul A340 este destul de mare) sa stea in fata noastra alti trei romani, foarte vorbareti (am aflat fara sa dorim ce au vizitat, ce si unde au mancat) si “spirituali” care credeau ca avionul este al lor, iar stewardesele servitoarele. Am inceput sa ne dezmortim simturile incet-incet si sa intelegem ca acestea sunt primele palme ale revenirii la realitate. Mai erau elemente totusi care ne tineau in vis: langa noi statea o ghida japoneza care (dupa cum am vazut pe biletele pe care le tinea in mana) mergea intr-un tur al Italiei cu un grup de compatrioti de-ai sai. La un moment dat acea ghida a plecat sa le spuna ceva turistilor si si-a lasat geanta (Louis Vuitton) deschisa complet langa noi. Am putut zari cele doua mobile, portofelul cu bani si cu cartile de credit si toate biletele de avion ale turistilor. Saraca de ea! De unde pleaca! Cel putin bine ca nu vine in Romania, ne-am gandit.

Editare ulterioara: In avion am vazut doua lucruri inedite. Avionul mergea spre vest, pe deasupra Siberiei, chiar la limita dintre noapte si zi, astfel ca daca te uitai pe ferestrele din partea dreapta a avionului vedeai noapte, iar in partea stanga lumina soarelui sau un soi de rasarit. Alt lucru dragut a fost la aterizare. Fiecare scaun avea "media center" cu jocuri, muzica, filme, dar pe care puteai vedea si deplasarea avionului in timp real si ce filmeaza doua camere video plasate in fata si sub avion. La dus au inchis camerele la aterizare, dar acum le-au lasat deschise, astfel ca am putut vedea aterizarea - apropierea de pista, apoi corectarea traiectoriei din cauza vantului lateral, aterizarea propriu-zisa si apoi manevrele de taxi. A fost prima aterizare pe care am vazut-o "in direct" din avionul in care ne aflam.

Am schimbat avionul la Helsinki cu unul care parea de jucarie, la cat era de mic. La Otopeni prima problema a fost ca un bagaj fusese pierdut la Helsinki (din fericire in seara urmatoare ne-a fost adus). Lucrul care ne-a adus insa la realitate ca ne-am intors a fost coada pentru plata parcarii: tocmai se instalasera (sau devenisera functionale) acele automate pentru plata. Bineinteles ca romanii habar n-au sa foloseasca asa ceva si injura (“…pe agentul sanitar: [… ] ce-ai cu noi ba, pentru ce sa dam cu var?”).

Senzatia finala a fost ca am aterizat de undeva din viitor in evul mediu… Iar apoi ne-am trezit acasa.

-----

Epilog: Aceasta a fost aventura noastra in Japonia. Pana la impresiile din urmatoarea vacanta interesanta, va multumim pentru atentie si va spunem la revedere !

Miruna si Radu

Noiembrie 2008 - Japonia - 13. Yokohama, Honda CBR si karaoke

La cererea speciala a fanilor…

Incet-incet vacanta noastra in Japonia ajungea aproape de final - mai aveam doua zile pline, de care voiam sa profitam la maximum. In prima din aceste zile ne-am decis sa vizitam Yokohama. Acest port, care in timpul erei Meiji a fost principalul punct de intrare si de iesire in si din Japonia al marfurilor a devenit in prezent o suburbie a zonei metropolitane Tokyo.

Echipati ca de obicei ca niste adevarati turisti (pentru ca parea cam innorat, am luat si umbrela cu noi), am pornit-o spre Yokohama mai intai cu metroul, apoi cu linia de tren Yamanote (linia circulara, care inconjoara interiorul Tokyo-ului si leaga majoritatea statiilor importanta) pana la Shinagawa, iar de acolo cu un alt tren pana la Yokohama. De la biroul de informatii turistice din gara am luat o harta a orasului si am luat-o ca de obicei la pas. Ne-am trezit in jurul unei increngaturi de autostrazi pe o gramada de niveluri. Mergand mai departe ne-am trezit in mijlocul unui cartier futurist, plin de cladiri noi (mi s-a parut ca recunosc cateva din cartile de arhitectura ale surorii mele). Cartierul se cheama Minato Mirai 21 si este unul din putinele locuri din zona urbana a Tokyo-ului de unde se poate merge pe malul marii.

In departare puteam zari un zgarie-nor (sic!) mai inalt decat orice alta cladire din jur. Am mers pe strazi pana am ajuns la baza lui (pe harta scria ca se cheama Turnul Yokohama). Intrand, ne-am trezit intr-un soi de mall, cu magazine, restaurante si, ceva foarte curios, o scara rulanta in curba. Am gasit un centru de informatii si am aflat cum se urca in turn. Am cumparat bilete, ne-am dus pe un culoar pe unde ne invitau cu zambetul pe buze angajatii si ne-am trezit intr-un lift. Ei bine, acest lift este cel mai rapid din Japonia, merge cu 750 de metri pe minut. Mi s-au infundat putintel urechile, dar am supravietuit.

Ajunsi la etajul saizeci si noua, am admirat panorama superba. Iarasi, oras cat vezi cu ochii, iar intr-o parte se putea vedea portul si oceanul cat de cat. Am izbutit sa identificam cladirile din Shinjuku, dar doar pentru ca era un panou unde explica ce se vede in zare. Dupa ce am dat o tura completa de jur imprejurul turnului, m-am masurat de la 273 de metri pana la 274,82 si apoi am prelungit si cu umbrela pana mai sus. Tot uitandu-ne prin magazinasele de suveniruri mi-au picat ochii pe o traducere in engleza destul de nostima: “Free Literature” in dreptul unor fluturasi cu nu stiu ce prospecte. Mi-am amintit si de afisele din metroul din Tokyo, un alt exemplu de traducere excelenta: “Please do not make a commotion on the train. Please do it at a pub”. (bine, a se nota ca intelesul cuvantului commotion este acela de rascoala, dezordine publica; recunosc, la momentul respectiv am crezut ca inseamna comotie; totusi, nici asa traducerea nu este prea fericita).

Revenind, coborand din turn a fost randul Mirunei sa ramana cu urechile infundate (si inca pentru mai multa vreme). Orisicat, am pornit la plimbare pe promenada de pe malul oceanului – amenajata foarte placut. Am ajuns la vechea hala din Yokohama, unde se tineau marfurile cand erau descarcate de pe vase. Pe dinafara hala nu este nici prea spectaculoasa (un fel de hambar din caramida rosie) nici prea mare (e drept, pentru secolul IX o fi fost mare), asa ca nu am fost prea curiosi sa o vizitam.

Am mers mai departe si am dat de un supermarket unde, surpriza, nu mirosea a oden. Am cumparat ceva de mancare si am mancat in parcul din fata supermarketului, de unde puteam admira un vechi vas de pasageri, faimos mai ales datorita faptului ca insusi Charlie Chaplin a calatorit cu el. Am mai mers putintel pe promenada, dar incepea sa se intunece, astfel ca am cotit-o spre cartierul chinezesc.

Acest cartier are reputatia de a fi cel mai mare Chinatown din lume. Se pare ca in era Meiji, cand cu occidentalizarea Japoniei, europenii si americanii au adus chinezi ca sa-i foloseasca pe post de translatori, datorita evidentei apropieri dintre chinezi si japonezi. Orisicat, chinezii invatau mai usor japoneza decat europenii sau americanii, iar cum China intrase oricum de mult mai multa vreme in contact cu civilizatiile occidentale, logica lucra in favoarea folosirii lor pe post de translatori. Ei bine, acesti chinezi au adus alti chinezi, si pana la urma s-a format o comunitate, et voilà ! Rezultatul: Chinatown. Si nu orice Chinatown, ci cel mai mare din lume. Plimbandu-ne noi prin acest cartier am observat doua lucruri: casele si podoabele de pe strazii fac peisajul mult mai chicios (sau kitsch-os) decat oriunde altundeva in Japonia, iar al doilea ca pe langa supermarketurile sau restaurantele lor miroase rezonabil, nicidecum a oden. Totusi, mare lucru nu este, asa ca nu am zabovit prea mult, mai ales ca Valos ne si sunase.

M-am uitat pe o harta si am gasit o statie de tren aproape de locul in care ne aflam, asa ca am purces intr-acolo. Dupa vreo ora si un pic eram acasa la Vali.

Dom’ Valos ne astepta foarte nerabdator, pentru ca ne promisese ca ne plimba cu motocicleta. Motorul lui este foarte smecher, o Honda CBR rosie cu alb – mean looking. Se inserase de tot, asa ca plimbarea cu motorul promitea serios. Miruna m-a lasat pe mine sa merg primul, asa ca m-am echipat cu niste suprapantaloni dati de Vali si cu casca lui de rezerva. Dupa instructajul de rigoare (nu ma mai urcasem vreodata pe o motocicleta care sa si mearga), l-am luat pe Vali in brate (pe motor, nu altfel) si dusi am fost mai intai pe stradutele din Nakano, apoi prin Shinjuku. Am trecut pe langa zgarie-norii luminati si parca eram intr-o alta lume. Combinatia dintre peisaj si senzatia de a merge cu motocicleta imi dadeau un sentiment greu de descris in cuvinte. Stilul de condus al lui Vali a contribuit mult la acest sentiment – m-a dat cu ceva viteza (bine, fiind totusi in oras nu a atins cine stie ce) si a accelerat destul de brusc de cateva ori. Per total, foarte foarte foarte misto.

A urmat Mirunica – se putea vedea in ochii ei ca era cam speriata (cred ca s-ar fi vazut si pe fata, daca si-ar fi dat casca jos). M-am uitat la ea cum s-a suit pe motocicleta si s-a facut rucsac pe spatele lui Vali. Iar apoi au disparut in intuneric… Miruna povesteste in continuare. Am urmat acelasi traseu pe care mersese si Radu, cu viteza mai mica la cererea “rucsacului” (cum mi-a spus Radu) dar si pentru ca drumul era ceva mai aglomerat, insa eu n-am ridicat capul de prea multe ori sa vad minunatii zgarie- nori. Stiu ca Vali mi-a spus la un moment dat ca suntem langa primarie si sa ma uit ca e o priveliste frumoasa, dar cred ca-mi amintesc mult mai bine cum arata asfaltul, cum luam curbele la stanga si la dreapta, cum il strangeam pe Vali in brate (prin urmare, doua zile am avut febra musculara la maini si la picioare) dar in acelasi timp incercam sa-i las si suficient spatiu pentru manevre, cum imi intepenise gatul sub greutatea castii si alte asemenea senzatii. Cu toate ca ma simteam in siguranta, imi doream totusi sa ajungem acasa si tare m-am bucurat cand am recunoscut straduta noastra. Ca zgarie-nori pe seara mai vazusem… Ce-i drept, nu de pe motor! Vali, multumesc pentru plimbare! Am adaugat aceasta experienta in categoria “a se incerca cel putin o data in viata”.

Gata cu plimbarea, iar Vali ne promisese program artistic pentru seara, asa ca am mancat ceva frugal (cuvantul de ordine al meselor din Japonia) si am plecat. Unde? In Roppongi, unul din centrele distractiei din Tokyo. Trebuia sa ne intalnim cu niste prietene de-ale lui Vali intr-un bar. Am dat de barul cu pricina, insa nici urma de ele. Dupa o discutie la telefon, ne-am lamurit ca gresisem barul. Am pornit-o pe o strada plina de sud-americani si de negri (Vali comenta ca pe vremea cand abia ajunsese el in Japonia cartierul era mult mai civilizat) si am coborat la subsolul unei cladiri intr-un bar cam tipic european as zice – plin de lume, de fum si de televizoare care dadeau meciuri din Liga Campionilor. Prietenele lui Vali stateau in jurul unei mese minuscule, fara scaune prea multe. Doua erau romance (Miruna zice ca una era romanca, alta unguroaica, dar tot nu am putut intelege cum le cheama), iar o a treia brazilianca – foarte comunicativa si simpatica. Am baut ceva, am rontait niste alune, am discutat o vreme, iar la un moment dat a aparut prietenul braziliencei. Individul – un elvetian cu fata de plastic si cam cu alura de metrosexual narcisist – a parut foarte interesat de jobul meu (poate pentru ca era cam acelasi lucru cu ceea ce facea el) dar asta a fost singura discutie inteligenta pe care am putut-o scoate de la el.

La un moment dat ne-am decis sa plecam, iar cum eu il batusem la cap pe Vali ca vreau la karaoke, acolo ne-au dus drumurile. Bine, adica am iesit din bar si am nimerit fix in fata unui “club” de karaoke. Am inchiriat o camera cu doua canapele, un sistem audio si o masuta si ne-am pus pe cantat. Mie mi-a placut foarte tare, la fel si lui Valos si braziliencei. Miruna s-a distrat copios auzind cum ne chinuia talentul pe toti si a ingaimat si ea vreo doua versuri dintr-un cantec. Elvetianul insa a stat posac intreaga ora cat am avut inchiriata camera cu pricina. Timpul a expirat cam repede, asa ca a trebuit sa o intindem, avand totusi satisfactia ca am mai facut ceva specific japonez.

In drum spre casa ne-am dat seama ca a doua zi urma sa fie ultima noastra zi plina in Japonia si ne-am intristat. Dar am continuat sa mergem, ca undeva tot trebuia sa dormim.