Era luni si era ingrozitor de dimineata... sau in fine, era ingrozitor de pranz pentru noi (inca). Partea buna era ca ne era foame. Astfel ca ne-am ridicat din canapea si am incropit micul dejun - niste branza din cele 5 kg cu care am venit din Romania si alte bucate "de dimineata". Dupa masa, in timp ce Miruna se machia eu studiam cardurile reincarcabile de metrou pe care ni le daduse Vali. Dupa ce le-am intors pe toate partile am trecut la mobilul "personal" al lui Valos pe care ni-l imprumutase cat stateam la el ca sa comunicam mai usor. Observ ca mobilul era pe modul silentios asa ca incerc sa gasesc cum sa-l fac sa sune normal (mai tarziu am observat ca in toate trenurile si metrourile si in foarte multe locuri publice esti rugat sa-ti pui mobilul pe modul silentios si sa nu vorbesti la mobil ca sa nu-i deranjezi pe ceilalti din jurul tau). Doar ca mobilul este japonez, iar asta inseamna ca este de pe alta lume, arata ciudat, are butoane ciudate si are un ecran si mai ciudat. Totusi scrie Sony-Ericsson pe el, asa ca incerc sa ma gandesc ca o avea ceva in comun cu mobilele de la noi. Stiu ca daca tii apasat pe butonul diez mai mult timp, la unele mobile trece din modul silentios in cel normal si viceversa. Astfel ca ma decid sa actionez. Am spus cumva ca era sapte dimineata? In sfarsit, apare ceva pe ecran, apas OK si incepe o alarma gata-gata sa-ti sparga timpanele. Eu nu stiam pe unde sa bag mobilul ca sa nu se mai auda. Vali sare din pat ca ars, vine, mi-l smulge si, scrasnind printre dinti "Jesus", ii scoate bateria. Ufff, timpanele noastre sunt iar la locul lor si, din fericire, nici vecinii nu s-au plans pana am plecat noi in Romania!
In sfarsit, am plecat spre gara. Era prima noastra zi pe cont propriu in Japonia, intr-o tara in care nu cunosteam limba, nu cunosteam scrisul, nu cunosteam orasul, nu cunosteam nimic. Aveam doua ghiduri la subbrat si o gramada de foi scoase de pe net, un rucsacel cu cateva haine si mancare si apa. Ne inghesuim in metrou cu toti corporatistii. Adica la propriu cu toti, pentru ca metrourile erau pline ochi. La gara nu trecem ca toti ceilalti pe la intrarile ca de metrou, pentru ca avem acel abonament pe doua saptamani, asa ca trecem pe la ghiseul unde ne zambesc politicos functionarii de la JR si ne poftesc sa intram. Cumparam rezervari pentru trenul de Sendai si urcam pe peron. Ne pozam cu tabelele electronice in japoneza si cu trenurile de mare viteza care intra in statie. Pe peronul de la linia de unde trebuie sa luam noi trenul sunt desenate niste culoare verzi si rosii. Lumea statea la coada pe culoarele verzi. Ni s-a parut noua ceva ciudat, dar pana la urma ne-am asezat langa ceilalti oameni si ne-am lamurit ca asa sunt marcate locurile unde se opresc usile trenului.
Pe linie a sosit un shinkansen de toata frumusetea, gata sa ne duca cu peste 250 kilometri pe ora pana la Sendai. Drumul a fost foarte comod si rapid, poate prea rapid - abia atipisem mai bine ca au si anuntat ca ajungem la destinatia noastra. Dupa ce am coborat trebuia sa luam un fel de tren suburban 
"Matsushima ah!
A-ah, Matsushima, ah!
Matsushima, ah!".
Ne-a fost destul de usor sa cumparam biletele pentru vaporas, pentru ca in fata caselor de bilete erau niste ajutori de bagatori de seama (am inteles ca li se zice employed-unemployed si in general fac slujbe care nu sunt neaparat necesare, dar in felul acesta se evita cersetoria sau criminalitatea) care vorbeau pe jumatate engleza si ne aratau ce variante de bilete putem lua. Acestia comunicau in japoneza vanzatorilor ce bilete sa ne dea, iar noua cati bani sa le platim. Ne-am imbarcat intr-un vaporas cu doua etaje la etajul superior.
In timp ce faceam poze constiincios la insulite am observat ca majoritatea oamenilor erau stransi pe terasa de la pupa (sic!) si tot scoteau sunete de admiratie. Sa fi fost atat de impresionati de peisaj incat ramasesera fara cuvinte precum marele poet? Nu, nu era asta. Vaporasul era urmarit de un stol de pescarusi care planau si ciuguleau snacksuri din zbor sau din mainile... tuturor. Asa ca am cumparat si noi de la bufetul de pe vapor o punguta cu snacksuri cu aroma de crevete si am inceput sa hranim pescarusii. Vocea ghidului automat de pe vapor ingana ceva din cand in cand in vreo patru limbi, dar lumea dadea mai multa atentie pescarusilor care erau chiar dibaci in a manca din zbor direct din mainile turistilor. A aparut chiar si un fel de uliu care ciugulea si el din zbor ce se arunca in spatele vaporului.
Iata cum am hranit si noi pescarusii. Mai intai am incercat eu:
Apoi Miruna:
Intr-un final, cand vasul se intorcea la mal, nu ne-am putut da seama daca plimbarea fusese pentru insulite sau pentru pescarusi.
Ne-am mai plimbat nitel, am intrat intr-un magazin si am cumparat niste suveniruri (si niste sepie presata si sarata ca sa duc colegilor de la serviciu). Uitandu-ne pe harta am vazut ca aveam de vizitat si un templu (sunt peste tot in Japonia). Templul se cheama Zuigan-ji, iar aleea de intrare este strajuita de cedri seculari si inalti. Tot pe langa aleea de intrare sunt niste pesteri sapate de calugarii budisti cu ceva secole in urma. Cand citeam despre ele, Miruna mi-a spus ceva, moment in care m-am oprit si am avut senzatia ca faza aceea o mai traisem sau o mai visasem odata, candva... Déjà vu... Interesanta senzatie. Miruna mi-a facut o poza in 
Cam asta a fost plimbarea noastra prin Matsushima. Am plecat la gara si am luat trenul spre Sendai. In Sendai am reusit sa gasim un fel de patiserie, am cumparat niste pateuri si niste sendvisuri si le-am mancat pe o bancuta in fata garii. Apoi ne-am urcat in cladirea AER - care avea un punct de belvedere pe la etajul 31. Am 
La Tokyo ne-am intalnit cu Vali si am mancat niste paste si niste pizza la un restaurant de langa casa lui. Din pacate portiile erau la fel de mici si la restaurantul italian, asa ca nu prea pot spune ca ne-am saturat (sau cel putin eu).
A urmat pregatirea pentru a ziua urmatoare...
