Cum vreo două zile au fost destul de călduroase, ne-am gândit să nu le ratăm și să mergem la plajă. Prima dată am fost la playa de los bikinis. Nisipul incredibil de fin de pe plajele Cantabriei nu se compară nici pe departe cu tentativa de nisip de la plaja turcească, așa că am vrut să-i arătăm și lui Victoraș ce înseamnă nisip adevărat. Încântarea lui a fost peste măsură, astfel că după ce l-a cântărit bine cu ambele mâini și i-a evaluat potențialul timp de cel puțin cinci minute, și-a luat inima în dinți (bine, încă nu avea pe atunci așa ceva) și l-a încercat. 
Gustul se pare ca nu i-a displăcut prea tare, pentru că a mai încercat și a doua și a treia oară. Încântarea lui era totală, dar a mamei lui nu prea, așa că tatăl a intrat în acțiune și l-a înșfăcat pe pitic și au intrat amândoi în apă. Trebuie să menționez că Oceanul Atlantic nu este ca Marea Mediterană, care în septembrie este caldă ca o ciorbă. Estimarea tegumentelor mele zice că apa avea undeva între 17 și 19 grade. Niciunul dintre noi nu s-a arătat impresionat de așa o temperatură, cu atât mai puțin Victoraș care voia să tropăie prin apă, deși la momentul respectiv nu știa să tropăie nici pe uscat. Oricum, distracția a fost maximă și de data aceasta (nu cred că și pentru Miruna, care tremura de frig cu camera în mână numai când ne vedea).
Victoraș în acțiune
După plajă, Cătălin m-a luat să jucăm squash la universitate. A fost pentru prima dată când am încercat și pot spune că mi-a deschis apetitul. Este un sport foarte solicitant, iar pentru cineva care a avut în trecut de-a face cu sporturi cu paletă, pot spune că nu e greu de învățat. Este mai greu să te prinzi cum să-l derutezi pe adversar sau să-l faci să greșească, având în vedere că poți lovi liniștit în toți pereții. Deplasarea iarăși este un factor-cheie, dacă nu te miști, poți să uiți de acest joc. Accelerările rapide și schimbările de direcție fac din squash un antrenament perfect. Na, acum că m-am apucat să joc, îi fac și eu reclamă cât pot, că cine știe de unde răsare un nou partener de joc.
Trebuie să mai spun despre această plajă, Sardinero, că a avut mare impact asupra lui Victoraș. Într-una din zile, când am fost doar noi trei, piticul a început să meargă de-a bușilea pe nisip. Mai mult decât atât, era extrem de încântat de valurile oceanului, ceea ce mă face să sper că va învăța repede să înoate. Oricum, era tare haios, pentru că îl țineam în brațe la marginea apei, iar când un val ajungea până la noi începea să dea din picioare și să se agite, parcă voia să-l las jos, ca să se ia la trântă cu valul. Curajos și temerar, sunt un tată tare mândru!Impact foarte mare asupra lui Victoraș l-a avut și Marc, care mergea deja foarte bine (avea numai 11 luni). Foarte prietenos, Marc îi aducea lui Victoraș tot felul de jucării, însă văzându-l că vine așa brusc spre el, Victoraș se speria de multe ori. Totuși, a început să se ambiționeze și să încerce să se ridice singur în picioare la marginea patului. Eu cred că a fost primul pas către mersul devreme al lui Victoraș (trebuie să spun acum, nu pot să mă abțin, că Victoraș i-a călcat cu mândrie pe urme nășicului mic, și că la 10 luni și el a ajuns să meargă).
În Santander mai mereu se întâmplă câte ceva, altfel s-ar plictisi pensionarii madrileni retrași aici (trebuie spus că mulți spanioli, în special din Madrid aleg să se mute aici la pensie). De data asta o replică a unei corăbii de prin secolul al șaptesprezecelea (parcă) acostase în port (în zona de promenadă). Corabia se putea vizita, iar scopul celor care o îngrijeau era să o ducă în diverse porturi ale lumii pentru ca lumea să o admire. Pe vas era destul de interesant, în special pentru că se simte și cel mai mic balans al corabiei. Deci ca marinar pe vremuri trebuia să fii destul de tare în stomac…
Prima a fost peștera El Soplao, care se află pe vârful unui munte. De pe acest vârf priveliștile sunt superbe, munți în ceață, totul verde, nici nu ai zice că te afli în Spania. Peștera este destul de spectaculoasă, și mi-a părut rău că nu am putut să luăm turul extins, în care ți se dă cască cu lampă și ești plimbat prin măruntaiele ei. 
Totuși, chiar și așa, am fost destul de impresionați de ceea ce am văzut. Peștera a fost descoperită în timp ce se săpa o mină (de fapt intrarea se face cu un tren de mină care merge, nu exagerez, maxim 200 de metri, de mai bine mergi pe jos; dar na, impresia artistică face toți banii) și încă se mai văd diverse urme ale mineritului. Caracteristic acestei peșteri sunt niște stalactite ce cresc ca niște arici și nimeni nu știe de ce. Mai multe teorii au fost emise și demolate una câte una. O altă curiozitate este o galerie cu o acustică incredibilă. Cică în urmă cu câțiva ani a fost adusă o cântăreață de operă acolo (cu ocazia unei sărbători a Cantabriei), care în momentul în care a început să cânte a izbucnit în plâns la auzul propriei voci propagate în galerie.
După El Soplao am pornit către Santillana del Mar, un orășel medieval bine păstrat și care e mai mult cunoscut datorită peșterii Altamira din apropiere.
Se pare că această peșteră era un fel de loc de adunare al oamenilor care viețuiau prin aceste zone. Fiecare venea și mai împărtășea cu ceilalți diverse știri, cum au evacuat un urs care stătea fără acte în peștera lor, cum i-au păcălit zeii să le jertfească capra familiei, cum li s-a stricat aerul condiționat din peșteră, lucruri simple de zi cu zi. Mă rog, rațiunea pentru care această peșteră este doar o replică este degradarea picturilor rupestre din peștera originală. 
Totuși, ca să nu rămânem cu un sentiment de neîmplinire, am dat o raită și până la intrarea în peștera originală, bine ferecată de ochii neaveniți. Victoraș nu a părut impresionat de Altamira și a preferat să stea afară mai mult totuși, unde exersa diverse mișcări, ca aruncatul cheilor pe jos sau datul din picioare ținut de mâini.
Eeeeiii, dar ne apropiem de finalul sejurului nostru, al doilea all inclusive (sic!) al anului.La plecare a trebuit să mergem înapoi până la Madrid, de unde cursa Tarom urma să ne ducă direct acasă. Victoraș ne-a oferit ocazia de nerefuzat de a-l schimba de scutec lângă pompă, într-o benzinărie din apropierea Madridului, după ce eu am înjurat de mama focului Seat-ul Ibiza pe care îl închiriasem și care avea un sistem cretin de deșurubare a bușonului de benzină. Aviz amatorilor: RTFM!
La aeroport Victoraș ne-a dovedit că a înțeles aluziile cu zborurile de la o vârstă fragedă, așa că mai în glumă mai în serios a ținut morțiș să se așeze la manșa avionului… L-a admirat lumea, ca pe un viitor aviator ce se află.
Ce-ar mai fi de spus, în afară de faptul că am avut încă o vacanță foarte agreabilă? Să o ținem tot așa!
