Povestea acestei vacante se apropie de sfarsit, deci trebuie spus din capul locului ca acesta este penultima (nu ultima, atentie!) postare. Din pacate n-am mai scris demult, asa ca a trebuit sa ma uit la ultimul post ca sa vad unde ramasesem…
Era ultima zi pe Valea Loirei. Dupa masa de dimineata ne-am luat ramas bun de la familia Thèvard si am pornit in susul raului. L-am traversat ca sa ajungem la primul castel al zilei, Chaumont-sur-Loire. Acest castel este legat tot de rivalitatea dintre Caterina de Medici si Diana de Poitiers, pentru ca dupa moartea regelui, regina a obligat-o pe amanta sa evacueze Chenonceau si sa se mute aici (mai nou am aflat pe wikipedia ca pe la acest castel a trecut si Nostradamus).
Pana la castel am urcat pe niste trepte mari (nu inalte, ci lungi) un ditamai dealul, de unde aveam o panorama superba asupra Loirei. Cladirea in sine arata ca intr-un joc de calculator, 
adica este imaginea perfecta de castel medieval. Totusi, vizitand interiorul, am descoperit ca sunt mai multe aripi, construite in diverse epoci, si care cumva dau intr-o curte. Iar aripa cea mai noua este facuta candva prin secolul al XIX-lea, iar camerele destul de rafinate, asa, cu fotolii vechi de piele, pian si biblioteca. In prospectele pe care le aveam citisem ca grajdurile sunt foarte spectaculoase, asa ca ne-am spus ca nu se poate sa le ratam. In timp ce le vizitam am zarit cativa cai si ne-am bucurat foarte tare. Uitandu-ne mai cu atentie, am observat ca erau de fapt de plastic. Dezamagire totala. De ce nu tin cai adevarati acolo, nu stiu. Eram destul de pe fuga, asa ca am admirat nitel padurea din departare si am plecat.
Nu mult, doar pana la Blois. 
Am dat o tura in jurul unei parcari, in speranta ca vom gasi alta mai buna, dar nu a fost asa. Oricum, cinci minute de mers pe jos pana la castel nu inseamna mai nimic. 
Din pacate, acest castel nu e foarte spectaculos, dar e incarcat de istorie. Au fost totusi cateva lucruri interesante care ne-au atras atentia. In primul rand vechea poveste: tanti de la intrare nu ne-a lasat cu rucsacii, desi erau tare mici, iar pe langa noi treceau tot felul de babe cu genti cat casa. De data asta nu ne-am lasat si cand nu se uita, ne-am ascuns dupa un stalp, iar apoi fuga-fuga in curte si apoi in castel. O alta chestie interesanta a fost un tron pe care s-a pozat Miruna. 
Am mai vazut o camera in care a fost asasinat Ducele de Guise in timpul masacrului de Sf. Bartolomeu (era vremea in care protestantii sau hughenotii, cum erau denumiti in Franta, erau prigoniti). In castel era deschisa o expozitie de pictura, nu prea vizitata, dar care avea niste tablouri interesante. Ne-am mai uitat putin la raul Loire (de data asta vazut de pe malul stang), ne-am invartit prin magazinul de suveniruri, dupa care, desi era abia ora unu (iar trenul nostru pleca pe la sapte), am plecat direct spre Paris.
S-a dovedit ca am procedat bine, pentru ca ultimii douazeci de kilometri (adica intrarea in Paris si drumul de la periferique pana la Gare du Nord) i-am facut intr-o ora si jumatate. Era vineri dupa-amiaza, si contrar a ceea ce se intampla la noi, in weekend intra mai multa lume in oras decat iese. E si normal, doar Parisul e destinatie turistica, nu ca Bucurestiul din care vrem toti sa scapam. Ceea ce m-a stresat totusi destul de tare a fost gasirea parcarii unde trebuia sa las masina. Pana la urma am lasat-o in fata garii cu avariile, am intrat la firma de inchirieri si am intrebat unde e parcarea. 
Am iesit, am scos toate bagajele si i-am lasat pe ceilalti sa le pazeasca, am intors pe sens interzis (de doua ori) si am intrat intr-un final in parcare. Dar nu s-a incheiat aici aventura, pentru ca trebuia sa cobor la nivelul –7, iar rampa aia spiralata era cred cea mai stramta din cate am vazut vreodata (am inteles apoi de la niste prieteni ca asa sunt parcarile prin Franta in general, adica mici). Am gasit un loc (care era al altei firme), am parcat-o, i-am dus cheile tipului de la biroul de inchirieri, i-am pescuit pe parintii Mirunei si pe Miruna, dupa care ne-am plantat pe peron asteptand sa ne putem urca in tren. Dupa o ora in care mai plecasera doua trenuri spre Bruxelles, a venit si randul trenului nostru de mare viteza. In tren, un controlor simpatic ne-a spus ca putem lua orice tren din Bruxelles Midi in Bruxelles Centraal fara a mai plati suplimentar.
Printre multimile de turisti care iesisera pe-nserat la plimbare, eram si noi tragand sau impingand la bagaje. Si aici am avut ceva probleme cu piatra cubica, dar nu ca in Bruges. Am ajuns la hotel, iar receptionerul a fost foarte glumet si prietenos. As mai adauga ca acesta a fost singurul hotel la care am stat si avea lift (bine, eram cazati la etajul 1, dar orisicat).
Dupa ce ne-am tras sufletul, am iesit si noi la plimbare. Prima oprire a fost la Manneken Pis, adica la 20 de metri de hotel. Mirunica stia ca in piata primariei sunt jocuri de lumini pe la 10 sau 11 seara, asa ca dupa ce ne-am tot invartit incoace si incolo, ne-am asezat la o terasa din motul pietei. Era scumpa, mancarea nu prea grozava, dar berea, evident, excelenta. Jocurile de lumini nu au mai fost, in schimb ne-am distrat cu un vecin de la masa care a aparut in pozele noastre.
Cand am simtit ca ne lasa puterile, ne-am indreptat catre hotel. Cum pe Mirunica inca o mai durea gatul, m-am gandit sa-i fac un ceai. Problema e ca nu se astepta sa fie asa de fierbinte, si a luat o gura sanatoasa care a fript-o rau de tot, asa de tare ca i-au dat lacrimile…
