Amintiri din Calatorii

Septembrie 2011 – Go East! La mare in Turcia

2011-10-16T23:52:00.003+03:00

A sosit toamna, aşa că retras cu nasul în bârlogul cât de cât încălzit de o aerotermă şi de aerul condiţionat, m-am apucat să depăn amintiri din vacanţele avute în ultimii doi ani. Nu ştiu cât de exact voi reuşi să fiu, iar ordinea cronologică a vacanţelor, să mă iertaţi, însă nu o voi putea respecta.

Recunosc dară că această poftă de scris mi-a fost redeschisă de un sentiment pe care îl asociez după-amiezilor întunecate de toamnă, când mă gândesc la tot felul de grozăvii, având un sentiment de zădărnicie a vieții, dar în același timp încercând să profit la maximum de clipele petrecute cu cei mai dragi mie.

Totuși, blogul acesta este despre călătorii, și să-l folosim ca atare (sic!).

Am amânat vacanța de vară de anul acesta cât am putut de mult, în special datorită faptului că așteptam ca Victoraș să împlinească măcar șase luni, ca să nu-l stresăm prea mult cu ”deplasările” (se va vedea treaba că este un vajnic membru plimbăreț al familiei).

Prima călătorie a fost la mare, în Turcia. Eu personal nu am agreat niciodată sistemul ”all inclusive” de la turci, și mai mult decât atât, nu prefer să aranjez o vacanță prin intermediul vreunei agenții. Însă, date fiind condițiile, nu am avut încotro și am optat pentru o asemenea vacanță ”la cheie”, tipică familiilor cu copii. Și că tot veni vorba, familia participantă era formată din: Victoraș, părinții lui (adică eu și cu Miruna), vericul Ioan (destoinic deschizător de drumuri si beta-tester în toate cele copilărești) împreună cu părinții lui (Mădălina și Mihai), precum și o pereche de bunici (mama Miru&Mihai și tata Miru&Mihai), nerăbdători să ii ia în primire pe cei doi năpârstoci.

Fiind prima călătorie cu avionul a celor doi copii, aveam ceva emoții, trebuie să recunosc. Victoraș nu mi-a împărtășit emoțiile, dimpotrivă, a demonstrat un calm glacial. Iar pentru a înțelege mai bine atitudinea lui vizavi de zborul cu avionul (la clasa economică aș adăuga), a tras un caca de zile mari, ce a murdărit toate hainele lui plus piciorul lui tac’su (adică al meu) și un pic (dar doar un pic) din mocheta avionului. ”Ce mare rahat e și cu zburatul ăsta?”
În sfârșit, aeroportul din Bodrum ne aștepta cu o arșiță de 35 de grade Celsius (noi fiind plecați cam de pe la 25), specifică începutului lunii septembrie. Am dibuit relativ repede autocarul care trebuia să ne transfere la hotel, iar șoferul a trebuit să mai deschidă o trapă de bagaje ca să intre toate cele 7 valize ale noastre și cele două cărucioare. Surpriza plăcută în autocar a fost ghida moldoveancă pe nume Olga, ce ne-a povestit ”numaidecât” obiceiurile locului și ceva legat de ”defilee adânci”. Surpriza neplăcută au fost ceilalți români din autocar, ce nu scăpau nicio ocazie ca să fie vulgari.

După vreo trei sferturi de oră de mers ba pe marginea mării, ba prin sate văruite în alb imaculat și cu câte o minaretă aruncată ici-colo, am ajuns la hotel, iar Olga cea amabilă a avut grijă de noi până ne-am cazat.

Despre hotel, ce se cheamă Voyage Türkbükü, am scris aici. Ideea este că ne-a dezamăgit profund plaja, ce era mică și îngrădită, astfel că nu te puteai plimba pe faleză seara, iar ca să faci snorkeling în altă parte a golfului, trebuia să sari pârleazul. În rest, totul a fost perfect (mai puțin o mică problemă cu femeia de serviciu, care venea la ore ciudate să facă curat), și pot spune că m-aș putea obișnui cu sistemul all inclusive.

Bine, recunosc, cu copii mici e cel mai bine așa, pentru că te poți duce oricând la masă într-un anumit interval de timp, iar faptul că nu trebuie să stai și să aștepți comanda, contează foarte mult.

Am intrat destul de repejor într-o rutină zilnică plăcută, iar relaxarea a fost totală. Piticilor le-a plăcut la nebunie apa (și marea și piscina), ceea ce ne-a bucurat peste măsură.

Sper să nu uite și să le placă și la anul. Snorkelingul din păcate a fost cam dezamăgitor, golful nu are atâtea chestii interesante pe cât am văzut în Grecia cu o mică excepție – sub pontonul de pe plaja hotelului stătea strâns mai mereu un banc imens de pești. Era destul de nostim să te bagi la fund printre ei și să-i vezi cum o zbughesc toți în aceeași direcție.

Și că tot veni vorba de relaxare, toate fetele din grup (adică două cumnate și o bunică) au beneficiat de o baie turcească urmată de o ședință de masaj și nu mai știu ce alte tratamente. A fost atât de bine, încât Miruna și Mădălina au mai fost la o rundă în zilele următoare – ce-i drept, au luat pachete diferite.

Hotelul avea la cucuieții din deal (că de fapt nu era hotel propriu-zis, ci mai mult un complex de vacanță răspândit pe o costișă) o piscină cu bar, muzică, program artistic și tobogane cu apă. Inutil să mai spun cât de mult ne-am distrat pe tobogane și cât de rău ne părea când opreau apa și venea umbra peste noi. Eu, ca de obicei, trebuia sa mă chinui să alunec pe tobogane, în special pe cel mai lent, unde mai și rămâneam blocat uneori, spre distracția celorlalți.

Mama și tatăl Mirunei au fost singurii care au vizitat Bodrum-ul, în fapt vechiul oraș Halicarnas, cu o excursie organizată de agenția de turism cu care venisem. Cu ocazia aceasta au luat și un rahat din bazar – pe care nu l-am gustat decât la București – având un bun motiv de regret că nu am fost și noi ca să luăm mai mult.

Orișicât, într-una din seri ne-am încumetat să ieșim din complex și să vizităm stațiunea din apropiere, Türkbükü Beach. Am ieșit la poartă cu gândul de a merge pe jos până în stațiune (pe hartă ar fi fost la câteva sute de metri distanță), însă trebuia mers pe ocolite din cauza multiplelor proprietăți, astfel că ar fi trebuit să mergem vreo doi kilometri pe șoseaua principală care nu avea trotuar.
Noroc cu un microbuz (dolmuș pe turcește) care ne-a claxonat și ne-a cules din drum. Acesta ne-a lăsat fix în zona turistică a stațiunii – în fapt o faleză lungă pe care te poți plimba – plină de restaurante și localuri care mai de care mai atrăgătoare.

Multe dintre restaurante te momeau (ironic, nu?) cu pești proaspeți, frumos aranjați pe paturi de gheață. Deși tatăl Mirunei a luat cartea de vizită a unui turc ce-și lăuda marfa și restaurantul, ne-am ținut tare de all inclusive-ul nostru și nu am trădat masa de seară la vreun alt restaurant din afara incintei. Înapoi spre hotel am luat un taxi, mult mai high-tech decât oricare din taxiurile de la noi (aparatul de taxat era integrat în oglinda retrovizoare).
Mihai auzise că pe râul Dalaman se poate face rafting și că este o experiență tare de tot. După ce am tot încercat cu ghidul nostru oficial, pe nume Sergiu sau Sergey (în funcție de ce moldovenească vorbiți), excursia am aranjat-o cu o agenție de turism turcească din Bodrum. Așa că vineri (ultima zi plină a vacanței), mi-am dat întâlnire cu Mihai la recepția hotelului la cinci dimineața. Am luat micul dejun la pachet, apoi am luat o mașinuță din cele care mișunau prin complex (dar nu la ora aceea) până la poartă, adică sus pe deal. Am ieșit pe drum și ne-am pus pe așteptat. Nu trece mult și apare un Renault Megane, șoferul coboară geamul și ne întreabă: ”Pamukkale?” Știam sigur că nu acolo trebuie să facem rafting, așa că am scuturat energic din cap. În timp ce șoferul începuse o discuție destul de energică cu portarii, mi-am amintit că Pamukkale e locul acela spectaculos cu terase din sare și calciu, cu apă termală, așa că m-am felicitat în gând pentru promptitudine. Vedem totuși că un portar se îndreaptă spre noi și ne întreabă de numărul camerei. Îi spunem numărul camerei lui Mihai, iar șoferul se luminează la față: ”You come with me!” Ne urcăm în mașină încercând să-i spunem că nu mergem la Pamukkale, dar el nu pare afectat și zice întruna: ”No problem!”. În sfârșit ne explică într-o engleză aproximativă că sunt de fapt mai multe excursii, iar el ne duce la locul de adunare – adică o parcare dubioasă pe lângă niște tufe, unde nu era nici dracu’ la ora aia.

Turcul foarte amabil, așteaptă cu noi, ba chiar îi sună pe cei de la agenție ca să întrebe cât mai întârzie, după care aflăm că are o firmă (bine, ce turc nu are cel puțin o mică afacere?) de închiriat mașini și de alte servicii (pe cartea lui de vizită scrie ceva de genul ”real estate consultancy”), iar data viitoare când venim în Turcia, neapărat să apelăm la el. Într-un final au apărut niște autocare, s-au prezentat niște ghizi (singurii turci care vorbeau ca lumea engleză dintre cei pe care i-am întâlnit), ne-au repartizat și duși am fost. Drumul a durat vreo trei ore, iar punctul terminus l-a reprezentat o curte de casă de țară, amenajată nițeluș și plină deja de vreo douăzeci de aventurieri. Ni s-a făcut un scurt briefing, ne-au dat veste de salvare și căști, după care ne-au îmbarcat în niște microbuze obosite rău și ne-au plimbat vreo două ore pe drumuri de munte (neasfaltate) la peste două mii de metri altitudine până să ajungem la zona de plecare. Între timp am aflat că de la anul nu se va mai putea face rafting pe râu, din cauza barajelor care vor fi date în folosință, și ne-am minunat de un nepalez care s-a cățărat din microbuzul care mergea pe buza prăpastiei direct pe bărcile de pe capotă (fiecare microbuz ducea câte două bărci). În sfârșit, am ajuns la punctul de lansare la apă, iar după un scurt instructaj, am fost repartizați în bărci. Fiecare barcă avea câte un ghid experimentat pe post de cârmaci. Nepalezul ne-a spus din capul locului că cine dorește ”extreme rafting” să vină în barca lui, așa că eu și cu Mihai ne-am așezat moț-cocoț fix în față – primii care să ia apa și pietroaiele în bot. La câteva zeci de metri de locul de lansare râul făcea un cot pe lângă un perete de piatră și o serie de bolovani destul de mari. Noi, urmând instrucțiunile nepalezului, ne-am îndreptat fix către un bolovan imens, barca s-a urcat pe el, după care s-a răsturnat cu noi cu tot. În capul meu era numai gândul să nu fiu prins sub barcă, așa că, deși luam din plin apă la bord, m-am îndepărtat cât am putut de repede. După ce m-am dezmeticit, am văzut că toți ghizii țipau la noi să înotăm către partea din stânga a râului. Într-adevăr, acolo curentul nu era așa de puternic. M-am trezit lângă Mihai în picioare în apă mică printre niște bolovani.

Ceilalți din barcă erau agățați ciorchine, unul de altul de niște bolovani din mijlocul râului, în timp ce nepalezul trăsese barca la mal în josul râului și striga la noi să ne dăm drumul prin râu până la el. Mihai n-a stat prea mult pe gânduri și dus a fost până lângă barcă, însă luând serios niște bolovani în drum. Văzând aceasta, am ocolit cât am putut pe lângă mal, după care, neavând încotro, mi-am dat și eu drumul la vale. Am ajuns lângă barcă, iar nepalezul (un tip și mai mic și mai sfrijit decât mine), m-a ridicat din apă ca pe un fulg. M-am dus lângă Mihai care era pe mal și ținea barca împreună cu o daneză căzută din altă barcă și am ajutat și eu la ancorare, fiindcă pe măsură ce barca se umplea cu oamenii pe care nepalezul îi ridica unul câte unul, devenea tot mai greu de ținut. Abia după ce am pornit din nou pe apă am realizat că e ”pe bune” treaba și că nu e chiar ca în rollercoaster. Oricum, cu adrenalina pompată la maximum am pornit-o pe râu în jos, însă ca prima căzătură nu a mai fost nimic la fel de spectaculos. La final ne-am mai răsturnat o dată, însă controlat și în apă liniștită… Întoarcerea a fost lungă, trași mai întâi de o barcă cu motor, apoi cu microbuzele obosite pe drumuri de munte, apoi cu microbuzul până la Bodrum, iar de acolo cu șoferul nostru până la hotel. Am ajuns chiar la timp ca să ratăm cina, dar familia ne păstrase de mâncare, pe care am înfulecat-o cu mare plăcere în timp ce povesteam aventura prin care trecusem.

Ei, și cam asta a fost… A doua zi am făcut puțină plajă, am mâncat, ne-am suit în avion și duși am fost…

Aaaaaah, am uitat să spun că Victoraș făcea câte o cucerire la fiecare masă la care ne așezam… Mai mereu venea câte o tinerică turcoaică să se joace cu el… E drept că de cele mai multe ori erau chelnerițe, dar orișicât, are potențial!

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 14. Bruxelles si apoi acasa

2010-09-02T00:31:00.003+03:00

Putintel inspirat de vinul ce mi-a adus aminte de Franta si cu gandul ca totusi sa nu las sa treaca anul, iar eu sa nu fi terminat povestea vacantei noastre, m-am asternut in fata calculatorului la scris…

Era ziua de sambata, 19 septembrie, iar afara vremea era exact cum te-ai astepta de la o zi de toamna tanara – frumoasa si calda. Weekendul se reflecta si prin multimea oamenilor de pe strazi, care parca nu se mai termina.

Ne-am separat de parintii Mirunei si am plecat intr-o directie oarecare. In cele din urma am ajuns la o artera plina cu magazine, unde ne-am infipt intr-un Springfield, de unde ne-am ales fiecare cu cate ceva… Am intrat si intr-un mall, insa dispozitia grupului nostru nu era prea buna, fiindca Mirunica se imbufna tot mai mult pe masura ce trecea timpul. Am descoperit la un moment dat misterul – ca cica “ii gonisem” pe parinti… Ne-am dus pana la hotel ca sa le lasam un bilet si telefonul Mirunei, dupa care am cautat sa mancam. Eu mi-am luat – evident – moules frites – o bunatate! In timp ce ii admiram pe tipii care incercau sa agate clienti pentru restaurant ne-au gasit si parintii, astfel ca indestulati si bucurosi am pornit din nou catre artera de cumparaturi. Tot Springfield a fost cu noroc, iar cand am iesit de acolo, cam toate magazinele se inchideau. Ne-am zis sa nu fortam, ca totusi eram pe final de vacanta, drept urmare camera de hotel ne-a oferit o binemeritata odihna de dupa-amiaza.

Seara, eu si cu Miruna am iesit sa ne intalnim cu fostul meu coleg de la Tarragona, Mihai. Bine, de fapt nu eram chiar colegi, ca el era cu un an inaintea mea, dar totusi pot spune ca am fost colegi de grup. Mihai ne-a dus intr-un bar unde se serveau 600 (sase sute!!!) de tipuri de bere. Si cand spun ca serveau, atunci inseamna ca le aveau absolut pe toate (e drept, n-am incercat decat una, insa o aveau!!!). Meniul era mai gros decat o carte de bucate (intr-un singur loc am vazut un meniu mai gras ca acela – la un restaurant din Moscova care se gasea vizavi de ambasada Marii Britanii si care avea 3 bucatarii), iar pe fiecare pagina, pe langa numele si descrierea berii respective avea si o poza. Ne-am intins nitel la vorba, iar timpul a trecut foarte repede din pacate, iar Mihai trebuia sa se intoarca la ai lui (ca deh, devenise tatic de curand). Mai inainte insa ne-a aratat chiar vizavi de bar pe Jeanneke Pis – varianta feminina a lui Manneken – care face pipi stand cius. Din anumite surse am auzit ca Jeanneke i-a fost promisa lui Manneken atunci cand se vor face mari. Insa nostim este altceva, anume ca statuia era facuta prin anii ‘80, iar ceea ce statea scris pe placuta de dedesubt spunea ceva de genul: “Legenda spune ca daca arunci un banut in fantanta vei avea noroc in bani, dragoste si vei duce o viata lunga.” Nu stiu daca astea sunt cuvintele exacte, insa ideea unei legende din 1987 ne-a distrat copios.

Seara era inca tanara, astfel ca i-am pescuit pe parintii Mirunei de la hotel si am iesit cu totii la plimbare. Pisaciosul schimbase deja cateva costume. Unora dintre noi ne era pofta de inghetata, altora de gaufre. Am dat o tura intreaga cam tot centrului fara sa ne putem hotari la un loc in care sa intram. Pana la urma, satui de atata cautare (si tot atat de neinspirati, as putea adauga) am intrat intr-un fel de restauranto-local care arata destul de bine.

Partea proasta e ca nici gaufre-ul, nici inghetata nu au fost prea grozave, dimpotriva – inghetata de exemplu avea 80% frisca. Cu toate astea eram foarte veseli si ne-am distrat copios (si am facut si niste poze absolut odioase cu mine mancand inghetata, insa evident ca nu le aratam lumii decat pe cele frumoase, sic!).

Incarcati cu buna-dispozitie ne-am indreptat spre hotel, nu inainte de a admira costumul de noapte al lui Manneken si de a cumpara cateva amintiri de la magazinele din jur…

Candva, nu as putea spune cand cu exactitate, am trecut si pe la statuia aceea din bronz (am aflat din ghid ca este a unui fost erou numit Everard’t Serclaes ce a opus rezistenta ocupatiei flamande) pe care daca o mangai nu stiu exact ce ti se intampla (probabil ca se produce un fenomen de socializare intensiva a microbilor tai cu ai celorlalti). Tatal Mirunei, om serios, nu s-a atins de statuie…

Si a venit ziua plecarii…

Receptionerul ne avertizase ca duminica urma sa fie o zi fara masini in Bruxelles si ca daca trebuie sa ajungem la aeroport, atunci sa luam trenul. Cum oricum am fi ales varianta asta, nu am fost prea afectati.

Am inceput prin a-l vizita pe vecinul nostru, Manneken Pis. Dar nici nu am iesit bine in strada, ca ne-am si poticnit intr-un soi de parada. Incet-incet am realizat ca suntem in mijlocul unui festival de folclor (cred ca european, pentru ca mai tarziu in piata primariei am vazut tot felul de dansuri – sarbesti, romanesti – sau cel putin pe astea cred ca le-am recunoscut).

In fata pisaciosului se tinea o ceremonie, chiar de catre primarul orasului. Statuia era acoperita, iar din cate am inteles din discursul oficialului, pe timpul festivalului urmau sa-l imbrace in costume populare din diverse tari europene. Cand l-au dezvelit, avea o masca pe fata si pantaloni negri, iar primul jet a fost atat de puternic incat i-a stropit pe toti cei care stateau in fata lui (se tinuse mult, saracul).

Plimbarea a fost totusi destul de interesanta, pentru ca linistea orasului era incredibila fara masini, iar multimea de biciclisti era impresionanta.

Am aterizat intr-o piata in care cantau niste trubaduri medievali si unde se faceau degustari de diverse produse… Ne-am ales cu un fel de vin si cu cateva chestii ciudate de mancare. Am vizitat apoi o catedrala in care se tinea o slujba, iar apoi am plecat spre institutiile Uniunii Europene. Pe platoul din fata Parlamentului Europei isi facea antrenamentul de vara o patinatoare.

Ne-am fotografiat cu steagul mandrei noastre natiuni ajunse prin metode nestiute de noi in marea familie europeana, dupa care am setat ca directie centrul vechi, cu gandul de a gasi ceva de mancare. Intr-un fel erau deprimante bulevardele largi fara nicio masina care sa circule pe ele, insa pe de alta parte linistea era… linistitoare.

Am trecut prin Parcul Bruxelles, care, trebuie sa spun cu mana pe inima ca este cel mai urat si neingrijit parc pe care l-am vazut vreodata. Imi aduce aminte de cum arata IOR-ul prin anii ‘90, cand fusese lasat in paragina. Uitandu-ma acum pe harta imi pare rau ca am ratat Jubelpark, fiindca am fost foarte aproape de el si parea frumos. Asta este, data viitoare.

Ajunsi in centrul vechi, am mancat ultimul pranz pe taram belgian. Si cum puteam sarbatori mai bine, daca nu cu niste moules cu cartofi prajiti belgieni cu maioneza. Absolut delicios!

Dupa-masa, ca sa mai pierdem vremea, ne-am aventurat sa mai cumparam cadouri, ocazie cu care am vazut o geaca de piele foarte smechera pentru Miruna. Magazinul era al unui arab (lucru care explica si de ce era deschis duminica) cu care m-am targuit putin si l-am facut sa lase vreo 20 de euro din pret.

Pana la urma ne-am luat bagajele de la hotel si dupa ce le-am tras pe omniprezenta piatra cubica, am luat trenul catre aeroport, unde am ajuns mult prea devreme. Nu mai tin minte exact daca am ajuns noi foarte devreme sau a avut avionul intarziere, cert este ca ni s-a parut grozav de lunga asteptarea. Cum eram pleostiti ca ni se termina vacanta, statul in aeroport a parut si mai deprimant, dovada diferenta intre pozele de la plecare si cele de acum…

Pana la urma ne-am suit in avionul care ne-a adus acasa, intr-un loc in care bunul simt e inlocuit de spaga, respectul cu furtul pe la spate, frumusetea orasului cu blocuri comuniste, iar rasplata pentru ca ajungi la ora 12 noaptea la aeroport inseamna asteptarea taxiului circa trei sferturi de ora…

Si… gata vacanta!

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 13. Valea Loirei si putin Bruxelles

2010-08-01T12:01:00.001+03:00

Povestea acestei vacante se apropie de sfarsit, deci trebuie spus din capul locului ca acesta este penultima (nu ultima, atentie!) postare. Din pacate n-am mai scris demult, asa ca a trebuit sa ma uit la ultimul post ca sa vad unde ramasesem…

Era ultima zi pe Valea Loirei. Dupa masa de dimineata ne-am luat ramas bun de la familia Thèvard si am pornit in susul raului. L-am traversat ca sa ajungem la primul castel al zilei, Chaumont-sur-Loire. Acest castel este legat tot de rivalitatea dintre Caterina de Medici si Diana de Poitiers, pentru ca dupa moartea regelui, regina a obligat-o pe amanta sa evacueze Chenonceau si sa se mute aici (mai nou am aflat pe wikipedia ca pe la acest castel a trecut si Nostradamus).

Pana la castel am urcat pe niste trepte mari (nu inalte, ci lungi) un ditamai dealul, de unde aveam o panorama superba asupra Loirei. Cladirea in sine arata ca intr-un joc de calculator, adica este imaginea perfecta de castel medieval. Totusi, vizitand interiorul, am descoperit ca sunt mai multe aripi, construite in diverse epoci, si care cumva dau intr-o curte. Iar aripa cea mai noua este facuta candva prin secolul al XIX-lea, iar camerele destul de rafinate, asa, cu fotolii vechi de piele, pian si biblioteca. In prospectele pe care le aveam citisem ca grajdurile sunt foarte spectaculoase, asa ca ne-am spus ca nu se poate sa le ratam. In timp ce le vizitam am zarit cativa cai si ne-am bucurat foarte tare. Uitandu-ne mai cu atentie, am observat ca erau de fapt de plastic. Dezamagire totala. De ce nu tin cai adevarati acolo, nu stiu. Eram destul de pe fuga, asa ca am admirat nitel padurea din departare si am plecat.

Nu mult, doar pana la Blois. Am dat o tura in jurul unei parcari, in speranta ca vom gasi alta mai buna, dar nu a fost asa. Oricum, cinci minute de mers pe jos pana la castel nu inseamna mai nimic. Din pacate, acest castel nu e foarte spectaculos, dar e incarcat de istorie. Au fost totusi cateva lucruri interesante care ne-au atras atentia. In primul rand vechea poveste: tanti de la intrare nu ne-a lasat cu rucsacii, desi erau tare mici, iar pe langa noi treceau tot felul de babe cu genti cat casa. De data asta nu ne-am lasat si cand nu se uita, ne-am ascuns dupa un stalp, iar apoi fuga-fuga in curte si apoi in castel. O alta chestie interesanta a fost un tron pe care s-a pozat Miruna. Am mai vazut o camera in care a fost asasinat Ducele de Guise in timpul masacrului de Sf. Bartolomeu (era vremea in care protestantii sau hughenotii, cum erau denumiti in Franta, erau prigoniti). In castel era deschisa o expozitie de pictura, nu prea vizitata, dar care avea niste tablouri interesante. Ne-am mai uitat putin la raul Loire (de data asta vazut de pe malul stang), ne-am invartit prin magazinul de suveniruri, dupa care, desi era abia ora unu (iar trenul nostru pleca pe la sapte), am plecat direct spre Paris.

S-a dovedit ca am procedat bine, pentru ca ultimii douazeci de kilometri (adica intrarea in Paris si drumul de la periferique pana la Gare du Nord) i-am facut intr-o ora si jumatate. Era vineri dupa-amiaza, si contrar a ceea ce se intampla la noi, in weekend intra mai multa lume in oras decat iese. E si normal, doar Parisul e destinatie turistica, nu ca Bucurestiul din care vrem toti sa scapam. Ceea ce m-a stresat totusi destul de tare a fost gasirea parcarii unde trebuia sa las masina. Pana la urma am lasat-o in fata garii cu avariile, am intrat la firma de inchirieri si am intrebat unde e parcarea. Am iesit, am scos toate bagajele si i-am lasat pe ceilalti sa le pazeasca, am intors pe sens interzis (de doua ori) si am intrat intr-un final in parcare. Dar nu s-a incheiat aici aventura, pentru ca trebuia sa cobor la nivelul –7, iar rampa aia spiralata era cred cea mai stramta din cate am vazut vreodata (am inteles apoi de la niste prieteni ca asa sunt parcarile prin Franta in general, adica mici). Am gasit un loc (care era al altei firme), am parcat-o, i-am dus cheile tipului de la biroul de inchirieri, i-am pescuit pe parintii Mirunei si pe Miruna, dupa care ne-am plantat pe peron asteptand sa ne putem urca in tren. Dupa o ora in care mai plecasera doua trenuri spre Bruxelles, a venit si randul trenului nostru de mare viteza. In tren, un controlor simpatic ne-a spus ca putem lua orice tren din Bruxelles Midi in Bruxelles Centraal fara a mai plati suplimentar.

Printre multimile de turisti care iesisera pe-nserat la plimbare, eram si noi tragand sau impingand la bagaje. Si aici am avut ceva probleme cu piatra cubica, dar nu ca in Bruges. Am ajuns la hotel, iar receptionerul a fost foarte glumet si prietenos. As mai adauga ca acesta a fost singurul hotel la care am stat si avea lift (bine, eram cazati la etajul 1, dar orisicat).

Dupa ce ne-am tras sufletul, am iesit si noi la plimbare. Prima oprire a fost la Manneken Pis, adica la 20 de metri de hotel. Mirunica stia ca in piata primariei sunt jocuri de lumini pe la 10 sau 11 seara, asa ca dupa ce ne-am tot invartit incoace si incolo, ne-am asezat la o terasa din motul pietei. Era scumpa, mancarea nu prea grozava, dar berea, evident, excelenta. Jocurile de lumini nu au mai fost, in schimb ne-am distrat cu un vecin de la masa care a aparut in pozele noastre.

Cand am simtit ca ne lasa puterile, ne-am indreptat catre hotel. Cum pe Mirunica inca o mai durea gatul, m-am gandit sa-i fac un ceai. Problema e ca nu se astepta sa fie asa de fierbinte, si a luat o gura sanatoasa care a fript-o rau de tot, asa de tare ca i-au dat lacrimile…

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 12. Valea Loirei – Patru Castele

2010-05-27T00:08:00.002+03:00

Era o zi friguroasa si intunecoasa. Norii gri scuipau parca de ciuda din cand in cand o ploaie marunta si rece. Totusi, desi vremea era tomnatica, frunzele copacilor nu se ingalbenisera inca, asa ca verdele parca epata in aceasta mare cenusie.

Dupa ce am luat micul dejun, ne-am imbarcat catre primul obiectiv al zilei (de altfel si cel mai apropiat de noi): Castelul Amboise. Castelul apare impunator in mai toate pozele, privit dinspre podul de pe Loire in fata caruia este construit. Te-ai astepta, dupa cum si in poze vezi masini parcate acolo, ca intrarea sa fie prin fata. Ei bine nu este prin fata, ci prin lateral cumva, astfel ca noi am parcat masina pe niste stradute din oras. Castelul este foarte bine intretinut (am inteles ca apartine acum unor urmasi ai lui Ludovic-Philippe) si are o istorie bogata. Cica a fost construit pentru a pazi vadul in locul caruia in cele din urma s-a construit si podul. De-a lungul timpului cateva parti au fost distruse de foarte multe ori, astfel ca nu se poate sti daca restaurarea actuala reprezinta ce era in secolul al XIV-lea de exemplu. Oricum, cert este ca aici (sau in fine, intr-o casa din curtea castelului) a trait ultima parte a vietii si in cele din urma a si murit Leonardo da Vinci. Drept urmare, prin gradina sunt presarate diverse machete facute dupa planurile celebrului renascentist, iar mormantul sau aflat in capela castelului (care se gaseste tot in gradina din cate imi amintesc) este unul din principalele puncte de atractie. O alta parte frumoasa a castelului o reprezinta terasa de pe care se vede raul Loire pana departe (intre noi fie vorba, aspectul din ziua de astazi al raului este destul de industrial si de neatragator, cel putin in zona de langa Amboise – nici nu se compara cu aspectul idilic al mai micului Indre). Nu ar trebui sa uit sa spun ca si aici am avut parte de un fluturas – ghid in limba romana, in care se povesteste destul de detaliat istoria castelului si descrierea majoritatii incaperilor. Altfel, castelul este foarte bine intretinut si, desi este destul de mare, fiecare camera este decorata amintind de rolul ei din vremurile cand castelul servea drept resedinta nobiliara sau chiar regala si nu drept atractie turistica. Cu vizita ne-am incadrat in timpul de parcare (cred ca platisem pentru o ora si jumatate), asa ca am luat masina si am condus pe drumurile serpuite din minunatele sate frantuzesti pentru a ajunge la al doilea (si cel mai frumos, dupa parerea mea) castel al zilei, Chenonceau.

Fata de Amboise (e drept ca este posibil sa fie si ora de vina), acest castel era luat cu asalt de turisti. Totusi, datorita faptului ca domeniul este destul de mare, multimile se disipau care incotro, si nu parea prea aglomerat. Castelul se afla tocmai in partea cealalta a domeniului fata de intrare, iar noi am ales sa mergem cumva pe aleile de prin padure pana la castel, urmand a vizita gradinile in drum spre iesire. Castelul Chenonceau are la randul sau o istorie tumultoasa, dar asta prin prisma intrigilor tesute in jurul sau si in special al legaturii dintre “sotia” Caterina de Medici si “amanta” Diana de Poitiers, ambele fiind legate intr-un fel sau altul (fiecare in felul sau) de regele Henric al II-lea. Povestea, care practic identifica acest castel, este simpla: regele Frantei i-a daruit Chenonceau-ul amantei sale, Diana de Poitiers. Din nefericire pentru ea, regele a murit inaintea sotiei sale (intr-un turnir), astfel ca regina Caterina de Medici a obligat-o pe Diana sa evacueze castelul, obligand-o sa ia la schimb castelul Chaumont sur Loire (pe care urma sa-l vedem in ziua urmatoare). Se pare ca cele doua femei nu-l aveau in comun doar pe rege, ci si pasiunea pentru Castelul Chenonceau, deoarece fiecare l-a imbunatatit si l-a infrumusetat cat a putut de bine. Vanitatea reginei a fost atat de mare, incat dupa mutarea Dianei a decorat mai luxos castelul, a facut o gradina noua, mai mare si mai impunatoare decat a Dianei. Pentru noi, turistii, aceasta concurenta nu poate decat sa ne bucure.

In sfarsit, vizita cladirii in sine ne-a oferit si o surpriza mai neplacuta, pentru ca intrarea frumosului castel de pe raul Cher era in renovare. Totusi, ca si la castelele anterioare, interiorul este foarte bine pastrat si ingrijit.

Vizita cuprinde, pe langa clasicele dormitoare, studiouri sau anticamere si locuri mai interesante, cum ar fi bucataria sau locul de luat masa al servitorilor sau camera foarte apropiata de rau care are un chepeng pe unde se facea aprovizionarea de pe barcile acostate sub castel. Dupa vizita castelului, am admirat gradinile si am facut si poze cu spectaculoasa si inconfundabila priveliste a Chenonceau-ului care pluteste parca peste rau.

Dupa cum planuisem, in drum spre iesire am admirat si gradinile paralele cu padurea, care s-au dovedit a fi gradini de legume, asemanatoare cu cele de la Villandry, dar mult mai mici si mai putin aranjate.

Totusi, nu m-am putut abtine sa nu ma pozez cu un bostan mare. In capatul gradinii erau niste case si hambare (probabil unde stateau pe vremuri taranii care munceau pe domeniul castelului), unde erau asezate cateva butoaie si sticle de vin.

Mai in spate, aproape de iesire am vazut si un magarus cu figura amarata, parca si el trist de ploaia marunta care-l batea intruna.

Pentru ca timpul totusi ne presa un pic, am sarit in masina catre urmatorul castel, Cheverny. In drum am oprit intr-un satuc si am facut doua-trei poze si eram gata-gata la un moment dat sa cotesc spre una din multele crame care aveau postate indicatoare pe sosea. Totusi am rezistat tentatiei si am condus pana la castel.

Cheverny-ul este si el un castel fermecator, dar nu atat de fermecator ca Chenonceau-ul. Este un pic mai nou, iar interiorul poarta amprenta actualilor proprietari, care chiar traiesc intr-una din partile castelului, din cate am inteles. Orisicat, poate ca mobila si obiectele vechi (am vazut un pendul vechi de peste o suta de ani care mai functiona inca) au fost cele mai interesante din toate castelele pe care le-am vazut.

Domeniul in sine cuprinde o padure, care ofera o priveliste fabuloasa, cel putin in lumina de toamna, cu un pic de ceata care se inalta de la nivelul peluzei verzi ce se intinde pana la liziera. In spatele castelului sunt cateva fantani si o gradina nu foarte spectaculoasa, dar destul de aranjata, pe cand in fata este un gazon perfect verde, patat doar ici si colo de cateva frunze galbene, intr-un mod foarte pictural – parca tot peisajul astepta un pictor care sa vina sa-l imortalizeze.

Avand in vedere domeniul intins, proprietarii au o suta de caini de vanatoare, pe care din cand in cand ii tin la vederea vizitatorilor intr-un tarc destul de mic din pacate, in fata caruia troneaza un afis multilingv care te roaga sa nu enervezi sau sa agiti cainii. Ideea e simpla: cand incepe sa latre unul, este aproape imediat urmat si de restul, astfel ca va puteti da seama ce zarva se face. Inevitabil, am prins cateva asemenea sesiuni de “latrat”.

Pe langa tarcul cu caini se ajunge la mica gradina de zarzavat a castelului, care, spre deosebire de celelalte, este de-a dreptul inghesuita si in plus are si cateva elemente decorative menite sa o infrumuseteze (cum ar fi niste bucatele de sticla albastra pe care erau asezati dovlecii culesi).

Dupa iesirea din castel am cochetat cu un magazin de produse traditionale si cu o crama. In cele din urma am cumparat niste vin, dupa care mai oftez si acum, pentru ca ar fi trebuit sa fi luat mai multe sticle.

Ultimul castel al zilei, cel mai mare dintre cele de pe Valea Loirei si al treilea din seria celor care incep cu litera C a fost faimosul Chambord. Acest castel, care a starnit pana si invidia regelui Angliei, Henric al VIII-lea, nu a fost de fapt terminat niciodata, si a servit drept cabana de vanatoare a unui domeniu ce se intinde pe o suprafata mare cat Parisul. Partea spectaculoasa a castelului este exteriorul, intr-adevar impresionant. In interior insa, pe langa faimoasa scara dubla in spirala atribuita lui Leonardo da Vinci (desi nu se stie precis), se poate juca fotbal.

Cu grija insa, pentru a nu sparge soba imensa de teracota peste care dadeam din aproape orice camera am fi iesit in hol. Nu vreau sa fiu rau, insa in contrast cu celelalte castele, prin acesta parca trecusera vandalii. Ok, ar spune unii, dar tablourile ce infatiseaza dinastiile de regi ai Frantei? Dar armurile? Bine, dar astea ocupa doar cateva camere, pe cand marea majoritate sunt… goale, goale. Am dat peste o camera mare cu pereti albi in care “trona” un extinctor. Si n-as avea o problema cu asta, daca acest castel nu ar fi super-laudat si nu i s-ar face atat de multa reclama. Am citit ca daca ai avea timp sa vizitezi doar un castel de pe Valea Loirei, Chambord ar trebui sa fie acela. Nu si dupa parerea noastra… Si hai sa zicem, n-as avea vreo problema daca ar fi cat de cat ingrijit. Dar nici macar nu este maturat pe jos… Incercand sa gasesc totusi scuze pentru Chambord, am gasit doua motive pentru halul in care este:

1. A fost destul de putin locuit de-a lungul timpului, iar mai toate operele de arta au fost duse la Luvru.

2. Acest castel apartine statului Francez, pe cand toate celelalte pe care le-am vizitat aveau proprietari particulari.

In sfarsit, am facut pozele de rigoare si am iesit… La iesire am cumparat de la magazinul unui taran niste branza de capra si terrine d’agneau, adica un fel de pate de miel, incredibil de gustos, dupa cum s-a dovedit mai tarziu…

Ziua am incheiat-o cu inca o cina fabuloasa (de data aceasta doamna Thèvard ne-a luat comanda), la care mi-am comandat miel (mie de obicei nu imi place mielul, insa am descoperit ca mielul gatit de francezi nu are nimic de-a face cu ce se gateste la noi) si am baut un vin bun local, ca deh, eram in Franta.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 11. Valea Loirei – Villandry

2010-05-10T23:12:00.001+03:00

E drept ca a trecut multa vreme de cand nu am mai scris, dar povestea trebuie sa continue, pentru ca inca nu s-a terminat. Si daca mai punem la socoteala ca se apropie urmatoarele vacante… Ar trebui sa ne grabim.
Buuun, pai sa incep… Am lasat in urma Mont Saint Michel, dezamagiti pe de o parte ca trebuie sa plecam si ca nu am vazut fluxul, dar nerabdatori sa ajungem la vestitele castele care impanzesc Valea Loirei. Am condus cat am putut prin minunatele sate franceze, care efectiv mi se par desprinse din povesti. Cand am trecut de Orleans, s-a simtit imediat ca am intrat in alta zona, pentru ca Franta rurala s-a schimbat radical. Satele erau si mai cochete, iar drumul serpuia prin paduri atat de verzi, incat ziceai ca suntem primavara, nu toamna.
Prima oprire am facut-o la Chateau de Villandry. De la tante Nicole si din niste carti pe care le avea mama Mirunei aflasem ca acest castel are niste gradini superbe, asa ca am vrut sa ne convingem personal daca este adevarat sau nu. Mai intai o sa rezum intr-un cuvant vizita noastra: incredibila.

Nici nu stiu cu ce sa incep… Bine, o sa incep cu faptul ca ziua era destul de mohorata si ca statea sa ploua. Dupa ce ne-am parcat, am luat biletele de intrare si am admirat nitel castelul pe afara si cele cateva bazine din curtea sa. Ne-am indreptat catre gradina castelului Villandry, care, trebuie spus, bate de departe orice gradina a oricarui alt castel din Franta, inclusiv tufele de la Versailles. Diferenta esentiala a fost facuta de faptul ca acest castel nu a fost lasat pe mana statului, iar pe la 1906 a fost cumparat de catre Joachim Carvallo, un doctor si cercetator spaniol, care, impreuna cu sotia lui, s-a dedicat implinirii visului de a restaura si infrumuseta castelul. Voi povesti mai tarziu si despre cladirea in sine, dar ceea ce a reusit sa faca domnul doctor cu gradinile depaseste orice imaginatie. Am pasit si noi pe aleile acestor superbe gradini, absolut incantati si minunandu-ne de ceea ce vedeam. Din pacate a inceput sa ploua, nu foarte tare, e drept, astfel ca vizita noastra a trebuit sa fie in mare parte acompaniata de umbrele deschise.

Asta nu ne-a impiedicat sa admiram gradinile de zarzavat in care bostanii zaceau aranjati mai ceva ca niste fotomodele, iar vinetele si ardeii imbujorati faceau furori printre suratele lor. Nu mai vorbesc de ceapa, usturoi, praz sau pastarnac… Salata se desfasura mandra, iar mirodeniile se intreceau care sa miroasa mai tare (dupa parerea mea, cimbrul iesea castigator, dar pe alocuri si rozmarinul isi mai umfla muschii). A fost pentru prima data cand am vazut o gradina de zarzavat aranjata special ca sa arate bine, studiata din punct de vedere peisagistic, avand culturile aranjate in asa fel incat vazute atat de sus cat si de printre alei sa ofere privitorului o imagine spectaculoasa.

Dupa ce ne-am plimbat printre alei, am urcat undeva in dreapta (stand cu spatele la castel), pe langa o vita-de-vie. Inutil sa mai spun ca si ciorchinii de struguri erau aranjati de parca ar fi asteptat un pictor sa vina sa-i imortalizeze pe panza. Dupa gradina de legume si de mirodenii am intrat cu tot cu umbrele deschise in labirint. Aici am sa fac o paranteza ca sa precizez ca gradinile domeniului Villandry sunt impartite in sectiuni sau gradini tematice. Prima a fost gradina de zarzavaturi (imi place sa spun zarzavaturi, desi cred ca este corect zarzavat; oricum, mereu m-a fascinat cuvantul zarzavagioaice; mi se pare foarte expresiv si-l asemuiesc cu o salata verde, cu multe frunze) si de mirodenii. Labirintul in care am intrat a fost creat dupa niste modele renascentiste si imi aduc aminte ca in ghidul pe care il aveam cu noi spunea ca nu este precum labirintul Minotaurului, plin de carari care nu duc nicaieri. In schimb, acest labirint simbolizeaza iluminarea prin faptul ca oricine poate atinge centrul labirintului relativ usor daca doreste. In mijloc se afla o platforma pe care se poate urca si vedea exact boschetii (sic!) printre care ai venit.
A urmat gradina Soarelui, impartita in trei “camere”. Prima era camera copiilor, unde iarba era incredibil de moale, iar amenajarea avea in general ceva ludic. Ici si colo erau raspandite cate un scranciob, sau alte grozavii in care te puteai da. Eu si cu Mirunica ne-am urcat intr-o chestie ca un soi de balansoar rotativ… Adica se balansa sus-jos si se si invartea in jurul axei in functie de cum ne lasam noi. Ne-am distrat foarte bine – de altfel se poate vedea si in filmulet.

Am plecat cu parere de rau in camera urmatoare, denumita camera soarelui. Trebuie sa recunosc insa ca si aceasta parte a gradinii iti taia rasuflarea: aleile radiale duceau la o fantana in forma de stea, iar camera era plina de flori “solare”, pline de culoare si foarte vivace. Urmatoarea camera, camera norilor, avea alei serpuite printre tufe intregi de levantica care miroseau extrem de puternic. In mod evident motivele acestei gradini erau mov, albastru si alb.

Un mare bazin zace in mijlocul gradinii de apa, care impresioneaza prin faptul ca este foarte verde si ca aleile care inconjoara gradina formeaza un brau – evident verde, datorita copacilor care le imprejmuiesc.

In stanga castelului este un deal, iar pe deal mai intai am dat peste un pavilion unde se mai cresc diverse legume (probabil pentru a le inlocui pe cele din gradina), iar apoi am continuat pe o poteca ce intra in padurea domeniului Villandry. Poteca duce in cele din urma fix in castel, la o intrare laterala de la etajul al doilea, din cate imi amintesc.

Vizita castelului a fost extrem de agreabila. In primul rand fiecare incapere era aranjata si aveai senzatia ca acolo chiar traia cineva (am aflat ca in cateva camere chiar locuiesc urmasii lui Joachim Carvallo, mai exact un nepot al acestuia impreuna cu familia – mostenitorii domeniului). Nu numai atat, dar in fiecare camera exista cate un aranjament floral facut cu mult bun gust din florile proaspat culese din gradina castelului. In bucataria suficient de mare era paine proaspata si – evident – legume din gradina.

De la etajele superioare am putut avea o imagine superba asupra gradinilor, inclusiv a unei parti pe care nu am mai vizitat-o, dar care pana la urma are farmec privita de sus. Este vorba despre gradina dragostei, formata din patru carouri tematice: dragostea tandra (reprezentata prin inimi din care ies flacari), dragostea pasionala (inimi rupte de pasiune, formand un labirint), dragostea tragica (reprezentata printr-o culoare tematica rosie si forme de pumnale) si dragostea usoara (forme de evantaie ce descriu natura volatila a sentimentelor). Evident, toate aceste forme sunt realizate din flori.

La iesire am vizitat si magazinul castelului, si cred ca am cumparat si cateva suveniruri. Cu parere de rau am parasit acest castel, care ne-a impresionat prin tot ceea ce ne-a oferit (inclusiv fluturasii-ghid in limba romana!!!!).
Se facuse totusi destul de tarziu pentru programul de lucru al francezilor si nu speram sa mai prindem deschise urmatoarele castele, dar am zis sa incercam totusi. Am gonit efectiv pe drumuletele inguste de tara care serpuiau incredibil prin sate si paduri pana la Chateau d'Ussé.

Din pacate nu am fost lasati sa intram decat ca sa facem cateva poze, pentru ca se apropia ora inchiderii (adica ora patru dupa-amiaza). Povestea acestui castel este interesanta pentru ca el in sine a inspirat o poveste – Frumoasa din Padurea Adormita. Nu numai atat, dar se pare ca aici si-a scris memoriile vestitul conte de Chateaubriand (da, cel cu friptura, dar care mai mult decat atat – este considerat parintele romantismului francez). Orisicat, castelul arata foarte bine de la departare – ne-am cocotat pe un pod de pe raul Indre ca sa-i facem cateva poze, dar asta a fost cam tot.

Neavand de ales am plecat, sperand sa gasim deschis castelul Azay-le-Rideau (in ghid scria ca e deschis pana la o ora mai tarzie). Din pacate nu l-am gasit nici pe acesta deschis, iar poze i-am facut destul de putine, pentru ca e bine ascuns printre copaci. Totusi am avut o discutie destul de agreabila cu niste francezi (care ne-au indrumat catre castel). Ei erau foarte suparati pe guvernanti pentru proaspata taxa de poluare impusa si ne intrebau daca si in Romania este asa de nasol ca la ei. Evident ca am ras la asemenea intrebare, si am incercat sa le explic ca la ei in Franta lucrurile stau chiar bine.

Nemaiavand ce sa vizitam, am plecat catre hanul la care facusem rezervare si care ne placuse atat de mult inca de pe internet, incat ne-am schimbat datele de calatorie ca sa gasim locuri libere acolo. Este vorba despre Auberge de Launay pe care il recomand cu caldura tuturor celor care vor sa mearga pe Valea Loirei. Hanul este destul aproape de castelul Amboise, intr-unul din satele de pe malul Loirei. Camerele sunt ireprosabile si dau direct in gradina. Ceea ce ne-a incantat nespus a fost atitudinea gazdelor. Hanul este o afacere de familie, iar cei doi soti sunt cei care se ocupa de tot – de la primirea oaspetilor, pana a lua comanda la restaurant. Ideea este ca acest restaurant este unul Gourmet, avand numai specialitati. Pot spune cu mana pe inima ca aici am mancat cea mai buna mancare din toata Franta. La fiecare masa primesti din partea casei o specialitate ca aperitiv – de fiecare data altceva – si adusa cu zambetul pe buze de catre unul dintre chelnerii tineri, amabili si foarte prezentabili. In prima seara eu am mancat un ficat de rata, dar nu m-am putut abtine sa nu gust din mancarea mamei Mirunei, care isi luase miel. La aceasta masa am baut un vin rosu din zona, recomandat de gazde si care mergea la fix cu mancare noastra.

O sa povestesc acum un amanunt destul de nostim si pe care nu prea vreau sa-l uitam. Inainte sa mergem la masa am batut la usa camerei parintilor Mirunei ca sa-i intreb daca sunt gata. Cand mi-a deschis tatal Mirunei am crezut ca o sa fiu luat la bataie. Era nervos si mi-a cerut sa-i aduc degraba briceagul. M-am conformat, ca sa descopar ca sursa nervilor era faptul ca mamei Mirunei ii cazuse un cercel in chiuveta si dus pe teava a fost. Noroc ca chiuveta avea sifon, dar mascat de un picior de faianta. Asa ca am demontat piciorul, am desfacut sifonul si am recuperat cercelul. Nostim a fost ca in sifonul respectiv am mai gasit vreo 2 inele, pe care culmea, le-am pus la loc, in sifon…
Orisicat, am incheiat aceasta zi indestulati, dar obositi pentru ca ne si trezisem dimineata devreme. A fost o reala placere sa cadem lati in patul mare si moale al camerei noastre.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 10. Mont Saint-Michel

2010-03-09T09:37:00.003+02:00

In parte ca sa scurtam, in parte ca sa iesim de pe plictisitoarea autostrada, am luat-o pe niste drumuri de tara. A fost o alegere inspirata, pentru ca satele prin care au trecut erau ca din povesti, cu gradini colorate, cu flori la geamuri si la porti, cu casute ingrijite si cochete. Cand ieseam din sate, campurile pe langa care treceam erau perfect aranjate, tractoarele ca in cartile de colorat din copilarie, iar vacile parca pozau. Curios lucru, dar vacile erau grupate pe culori, nu ca la noi, amestecate.

Fermecati de Franta rurala, nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul, si brusc l-am vazut in departare, exact ca in vederi, deasupra unei pasuni pline de oi: Mont Saint-Michel. A fost evident ca trebuia sa tragem pe dreapta ca sa facem cateva poze. Zis si facut, dupa care am parcurs in graba ultimii kilometri. Daca pe vremuri muntele devenea insula in timpul fluxului, iar la reflux era unit de tarm, acum exista o sosea care leaga permanent petecul de pamant de tarm, cu locuri de parcare (separate si semnalizate pentru flux si reflux) in fata vechii cetati. Cand am ajuns noi era reflux, urmand ca fluxul maxim sa fie la ora 5 dimineata. Am parcat, dupa care ne-am dus sa cautam hotelul la care aveam rezervare.

Am parcurs cu greu cei o suta de metri prin cetate, pentru ca era un deliciu sa admiram zidurile si portile vechi, casele pastrate (sau refacute) in stilul in care au fost construite, ca sa nu mai zic de puzderia de magazine de suveniruri. Receptia hotelului era intr-una din aceste case vechi, transformata in restaurant. Doamna de la receptie ne-a condus la camera noastra, care se afla in alta casa. A trebuit sa iesim pe strada, sa urcam niste scari si sa trecem pe langa o gradinita ca sa ajungem in fata unei usi masive de lemn. Doamna ne-a inmanat o cheie veche si grea de metal si uite asa am intrat in camera.

Dupa ce ne-am instalat, am pornit la plimbare prin cetate. Stradutele si zidurile ne-au adus aminte de Carcassonne – un alt oras medieval foarte bine pastrat. Ne-am indreptat catre turnul de nord, iar in drum am trecut pe langa un cimitir, care se afla foarte aproape de unde stateam noi. Nu sunt sigur, dar cred ca este cel mai mic cimitir din lume. Aici merita spus faptul ca populatia lui Mont Saint-Michel este cam de patruzeci de locuitori (permanenti), astfel ca un cimitir mai mare nu s-ar justifica. Partea buna a unui asemenea cimitir este ca fiind foarte mic este si foarte ingrijit. Nu numai atat, dar mormintele sunt aranjate cu foarte multa consideratie. De exemplu, mormantul unui fost primar avea pe el o carte din portelan pe care era scris caligrafic “Que ton repos soit doux comme ton coeur fut bon”. Mare diferenta fata de “cimitirul-baterie” Pere Lachaise unde mormintele erau inghesuite unele in altele si inverzite de muschi. Daca ar fi sa conteze, as prefera sa fiu inmormantat intr-un asemenea loc care inspira pace si serenitate, decat intr-un cimitir care inspira literatura si filmele gotice cu morti, vampiri si alte asemenea. Dar sa revenim, am urcat ceva trepte (care erau de fapt strazile cetatii), am mers printre ziduri si pana la urma am ajuns la turnul de nord. Cum spuneam mai devreme, era reflux, astfel ca peisajul era destul de ciudat, cu spuma aruncata pe ici pe colo pe nisipul ud, sare ramasa in urma oceanului, pescarusi si alte pasari care pescuiau prin cateva baltoace, inca doua insule mai departe in larg care si ele erau acum “legate” de tarm, iar departe-departe se putea zari si oceanul.

Briza ne batea destul de tare, dar face si ea parte din farmecul locului. Am dat peste o fantana in care lumea arunca banuti si am facut si noi asta in timp ce ne-am pus o dorinta. Apoi am mers pe langa ziduri si pe stradutele inguste cu trepte si am ajuns in partea de sud-vest a insulei (cea dinspre tarm), de unde am putut admira gura raului Couesnon care pentru a se varsa in ocean mai trebuia sa parcurga ceva distanta, continuandu-si oarecum albia prin nisipul lasat dezgolit de maree. Tot de acolo aveam o panorama perfecta asupra parcarii din fata cetatii si am observat ca autobuzele cu turisti plecau unul cate unul, iar pe masura ce dispareau scadea zgomotul de fond si lasa loc vantului si cantecului catorva pasari care anuntau amurgul.

De unde eram se vedea perfect si abatia din varful stancii si in special liftul manual pe care calugarii il foloseau ca sa aduca provizii in abatie fara sa le care in spate pana sus. Am continuat sa incojuram insula si am ajuns la locul in care, in timpul fluxului, ar fi trebuit sa intram in apa. Am ignorat semnele care spuneau ca daca mergem mai departe suntem pe propria raspundere si ca de fapt, conform nu stiu carui articol, incalcam legea (un lucru totusi de bun simt, ca daca te pui singur in pericol, statul tre’ sa plateasca bani ca sa te salveze sau sa iti aduca inapoi cadavrul).

Mai intai am testat eu nisipul si era neasteptat de tare, astfel ca si ceilalti m-au urmat. Am topait vesel si m-am dus la firul de apa al raului care trecea pe langa si mi-am inmuiat un deget in el. Apoi am admirat apusul incredibil de frumos si am continuat sa inconjuram insula. La un moment dat, parintii Mirunei s-au catarat pe niste trepte care dadeau la un fel de avanpost (de fapt pe harta este trecuta fantana St. Aubert).

Am admirat sarea de mare de aproape si am continuat sa mergem. Partea de nord-est a insulei este mai neprietenoasa, adica plina de pietre, iar umbra care se abatuse asupra ei facea ca briza sa fie si mai friguroasa. In cele din urma am ajuns in parcarea unde ne lasasem masina si de acolo, evident, in cetate.

Acum eram pregatiti sa cumparam suveniruri, insa, surpriza, pentru ca majoritatea turistilor plecase, doar cateva magazine mai erau deschise. Le-am cercetat cu minutiozitate, pentru a afla ca absolut toata marfa cu specific local (adica biscuiti, gemuri, ciocolata, cidru, brandy, si multe multe alte chestii) era etichetata cu Mère Poulard. Am aflat prin amabilitatea internetului ca aceasta Mère Poulard a fost o hangita renumita mai ales pentru omleta pe care stia sa o faca.
Orisicat, dupa ce am cumparat diverse, iar magazinele din care ieseam se inchideau in urma noastra, ne-a ramas numai sa alegem un restaurant si sa ne asezam la masa. Am ales Le Mouton Blanc. Nu stiu sincer daca era mare diferenta intre restaurante, insa acestia au parut cei mai agreabili.

Oricum, o ciudatenie nemaipomenita: Miruna nu ar fi vrut sa manance decat o clatita (daca nu stiti, bretonii si normanzii sunt vestiti pentru clatitele lor, iar aici suntem fix la granita), insa mancarea si clatitele nu se puteau comanda in acelasi salon. Fiecare local avea creperia sau clatitaria (sic!) separata de restaurant. Pana la urma am decis sa mancam acum mancare, iar a doua zi, dupa ce vizitam abatia, sa mancam si clatite. Nu tin minte foarte bine ce a comandat fiecare, cu exceptia unui peste, insa tin minte vinul rose exceptional si stridiile mele. A fost prima data cand am mancat stridii (crude). Au fost foarte bune, mai ales cu sosul de usturoi si alte arome neidentificate cu care le dadeam pe gat, insa trebuie sa recunosc, parca imi plac mai mult plebeele midii. Asta nu inseamna ca nu voi mai incerca stridii, nicidecum! Ne-am ridicat foarte veseli de la masa, iar eu si cu Miruna am tremurat bine ca sa facem niste poze de noapte cu cetatea (a trebuit sa mergem cateva sute de metri inspre tarm). Ne-am intors in camera cu planul bine pus la punct de a ne trezi la ora cinci dimineata, ca sa vedem fluxul.
Cand a sunat ceasul, eu am fost singurul care a continuat sa se tina de plan. M-am imbracat bine si am pornit scartaind usa mare de la intrare. Am trecut pe langa cimitirul minuscul, am urcat cateva trepte si mi-am dat seama abia acum ce mi se paruse ciudat inca de la iesirea din camera: linistea. Domnea o liniste incredibila, de iti pocneau urechile. Imi auzeam pasii, bataile inimii, toate fosnetele pe care le faceam. Pe cand imi croiam drum prin marea asta de liniste, dupa un colt am dat nas in nas cu o calugarita care urca inspre abatie. Nu pot sa spun cat de tare m-am speriat, pentru ca nu ma asteptam deloc sa intalnesc pe cineva. Ne-am continuat fiecare drumul lui, si pe masura ce ma apropiam de turnul de nord se auzeau valurile marii. Respirand incantat ozonul si cu adrenalina pompand, am iutit pasul. Si am ajuns. Auzeam valurile foarte bine, insa nu vedeam nimic. Cerul era acoperit, iar toate luminile cetatii erau orientate inspre cetate, ca sa se vada ea bine, nu marea. Astfel ca, orbit de lumini, neajutat deloc de luna sau de stele, doar am auzit fluxul. M-am intors in camera pentru inca vreo doua ore si putin de somn, pentru ca trebuia sa fim matinali daca voiam sa vizitam abatia.
Ne-am trezit, am facut bagajele, le-am dus la masina, iar eu am ramas sa fac check-out-ul, in timp ce ceilalti urcau catre abatie. S-a dovedit a fi o decizie inspirata, pentru ca autocarele pline de turisti se inmulteau pe minut ce trecea. E drept, a fost o mica incurcatura la intrarea in abatie, pentru ca eu, manat de un avant matinal neasteptat, mi-am facut loc cu coatele mai departe decat trebuia si am trecut de restul trupei. Telefoanele nu prea mergeau ca afluxul de turisti cam bloca celula de gsm, asa ca doar printr-un mare noroc am reusit sa ne intalnim. Intr-un final am reusit sa intram.
Am vizitat abatia, care la o prima vedere nu pare cine stie ce, insa faptul ca a fost construita in stanca, pe mai multe nivele si mai ales istoria sa dramatica (cetatea a fost asediata in timpul razboiului de o suta de ani de multe ori, iar la un moment dat timp de zece ani, fara a cadea insa pe mainile englezilor) o face foarte atractiva. Oricum, traseul turistic este un adevarat labirint, si nu stiu sincer cum s-ar fi descurcat cineva prin abatie, fara sa aiba semne.

Vizita a fost foarte agreabila, mai ales ca traseul uneori iesea in gradini sau pe terase, pentru ca apoi sa intre in diverse sali intunecoase. La un moment dat, cand eram afara, am zarit un grup de oameni care mergeau pe jos, pe urmele unui ghid, pana la cea mai apropiata dintre insule. Mi se pare o activitate foarte placuta si mai ales inedita, si ne-am spus ca o vom face si noi candva, mai in timpul verii si cand om avea mai mult timp.

Un fapt nostim a fost ca intr-o gradina erau niste aripi de inger, ale Sfantului Mihail (dupa care i s-a dat numele muntelui), si cu un suport, astfel ca oricine se putea aseza in suport ca sa se pozeze cu aripile, ca si cum ar fi fost inger. Pe mine m-a pozat Miruna, iar in momentul acela niste japonezi dintr-un grup din urma noastra au inceput sa exclame uimiti, cum numai ei stiu sa faca (ne-am adus aminte de interjectiile tipice ale japonezilor, de care radeam in timpul vizitei noastre in Japonia), de parca cine-stie-ce-minune ar fi putut rata. Imediat ce am terminat sedinta foto, s-au repezit ca niste vulturi sa se pozeze acolo.
Dupa ce am iesit din abatie am tras la o clatitarie, unde am mancat toti cate un soi diferit de galette si crêpe (adica niste feluri de clatite) specifice zonei si am baut niste ceai si cafea (dupa caz). Una peste alta, acest mic dejun a fost suficient de copios cat sa ne tina pentru restul zilei pe care il aveam in fata noastra. Urmau castelele de pe Valea Loirei.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 9. Chartres

2010-02-23T08:08:00.000+02:00

Radu la aparat. Dupa cum se vede, impartim echitabil treburile in familie. Dar sa nu ma abat de la scopul povestirii…
Planul vacantei noastre a fost sa inchiriem o masina din Paris si sa mergem pentru cateva zile la Mont Saint-Michel si pe Valea Loirei. Drept urmare am plecat pe jos impreuna cu tatal Mirunei pana la Gare de Lyon, de unde trebuia sa inchiriem masina. Luasem si GPS-ul cu noi, doar ca parcarea firmei de inchirieri era acoperita. Asa ca simtul de orientare, harta si indicatiile tatalui Mirunei ne-au dus cu bine pana in fata hotelului, unde Mirunica se postase cu geamantanul nostru pe un loc de parcare. Cand m-am apropiat ca sa iau locul de parcare, Mirunica s-a uitat foarte urat la mine si n-a vrut sa se dea la o parte, pana cand nu ne-a recunoscut (e drept ca ea se astepta sa vada un Ford Focus, dar cei de la firma de inchiriere ne-au dat un Citroen C4 care ne-a dus cu bine peste tot pe unde am vrut). Dupa ce am incarcat bagajele si restul turistilor (sau mai bine zis, turistelor, ca e vorba de Mirunica si de mama ei), am purces catre cea mai apropiata iesire din Paris (intre timp s-a orientat si GPS-ul).
Nu ne-a luat foarte mult sa ajungem la Chartres, prima noastra oprire. A fost primul contact cu “Franta provinciala”, care este mult diferita de Paris. Voi mai reveni pe parcurs la aspectele care diferentiaza capitala de restul Frantei. Orasul este faimos pentru catedrala sa care, se zice ca din departare se vede plutind deasupra lanurilor (noi n-am vazut-o, dar probabil ca n-am venit din partea din care trebuia). Nu am intrat in centrul orasului, dar am parcat undeva de unde puteam vedea catedrala. Fara sa o scapam din vedere, am luat-o pe niste podeturi foarte dragute si pe niste stradute foarte cochete si aranjate, am urcat ceva trepte, am traversat un parculet, iar in cele din urma am ajuns la catedrala.

Notre-Dame de Chartres este mult mai mare decat Notre-Dame din Paris, infinit mai putin comerciala si, indraznesc sa spun, mai frumoasa. Interesant la aceasta catedrala este constructia ei. Nu are un stil unitar, iar fatadele si turnurile contrasteaza in mod surprinzator. Aflandu-i insa istoria, nu mai pare atat de surprinzator, pentru ca Notre Dame de Chartres a ars de multe ori. O singura data (prima data, prin anul 1020) a ars de tot si nu a putut fi recuperat nimic. In rest, reconstructia catedralei a pornit de la ce a ramas in picioare, dar a continuat in stilul epocii respective.
In sfarsit, am intrat in imensa biserica, ne-am minunat de maretia ei, am admirat faimoasa tunica a Fecioarei Maria donata de Carol cel Plesuv in secolul al IX-lea, faimosul labirint medieval desenat pe pardoseala care reprezinta binele si raul, vitraliile (o suta saptezeci si sase de ferestre cu vitralii, acoperind o suprafata de doua mii cinci sute de metri patrati, conform unuia dintre ghidurile turistice din dotare) si peretele sculptat, asemeni unei dantele cu doua sute de statui, care inconjoara corul si care reprezinta povestea vizuala a Noului Testament.
Mirunica si cu mine am urcat in turnul de nord pe niste trepte de piatra inguste si roase de vreme. Erau refugii stramte din loc in loc, unde ieseam din turn si mai admiram contraforturile masive de la cativa metri distanta sau ne minunam de cat mai avem de urcat. Balconasul si mai ingust din varf, in care vantul sufla cu si mai mare putere, ne-a rasplatit cu o panorama incredibila asupra orasului si a zonei. Am vazut in departare chiar si un vechi apeduct roman. In cele din urma am coborat si am mai dat o tura catedralei ca sa-i mai facem cateva poze.

Cum se apropiau orele pranzului, am cautat un loc in care sa mancam. Totusi, Calugarul Gurmand, restaurantul pe care il ochisem din turn, era suspect de aproape de catedrala, astfel ca nu ne-am dus acolo, banuind ca este un loc mai turistic. Am gasit un restaurant mai retras, dar cochet, unde am mancat suficient de bine (cu ocazia asta am dat o raita si pe stradutele din jurul catedralei, fara urma de regret). Cu stomacul plin se vede lumea altfel, iar Mont Saint-Michel ne astepta si noi voiam sa-l vedem cat mai frumos, asa ca am facut cale-ntoarsa spre masina. Eu am luat-o inainte, ca sa incalzesc masina (incepuse sa bata un vant destul de racoros si sa picure, iar Mirunica nu era foarte gros imbracata pentru cat este de friguroasa). Cert este ca stateam eu linistit in masina si asteptam sa apara si restul trupei, cand o vad pe Mirunica trecand hotarata prin fata masinii, incruntata si cu ochii in pamant. Initial am crezut ca vrea sa arunce ceva la gunoi, un bilet de intrare sau altceva, insa mi-am dat seama ca de fapt uitase ce masina aveam, asa ca am deschis usa si am strigat-o. Mare i-a fost surpriza cand a realizat ca trecuse pe langa fara sa se uite!
Pana la urma ne-am regrupat si am plecat cu totii catre coasta Normandiei.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 8. Ultima zi in Paris

2010-02-15T00:14:00.003+02:00

Eh… dupa numeroase insistente din partea lui Raduc, povestirea vacantelor noastre are de acum un co-autor. Stiu ca ma prinde mai bine un rol din umbra, de spectator-comentator, dar o sa incerc, sa vedem ce iese.
Dupa un Paris-maraton care i-a sleit pe parinti de puteri (erau ei obisnuiti cu plimbarile lungi de la Cheia, dar nu chiar in ritmul asta…) si-i facea sa se intrebe “oare pe unde ne mai alearga astazi copiii nostri”, am hotarat, in timpul micului dejun, sa petrecem aceasta ultima zi in Paris vizitand cateva parcuri dintre cele recomandate de Cristinuta si relaxandu-ne la shopping. Ce nu stiau ei era ca eu aveam in plan sa “bifez” toate parcurile ramase pe lista, iar despre shopping, ca nu-mi ajungea doar o locatie. Dar sa le luam pe rand.

Primul obiectiv a fost micutul parc Bercy. Dupa ce am ocolit arena sportiva, am intrat intr-o oaza de verdeata, cu alei cochete, pline de flori cu care am inceput sa ne pozam. Era luni dimineata si in parc domnea linistea. In afara de o echipa ce parea a filma un reportaj, nu era niciun alt trecator. Ce diferenta fata de forfota de turisti din zilele trecute!

Ne-am plimbat in lung si-n lat, ne-am oprit pe bancute, am admirat blocurile moderne ce se zareau din cand in cand, ne-am urcat pe pasarelele ce traversau bulevardele si am iesit din parc pe pasarela Simone de Beauvoir care duce peste Sena pana in mijlocul Bibliotecii Nationale (un exemplu de arhitectura moderna si peisagistica).

Am luat apoi metroul pana in Pere Lachaise (nu mai inainte de a intra intr-o boulangerie si de a cumpara cate ceva de-ale gurii de la o doamna boulangereasa), cimitirul unde se odihnesc Balzac, Delacroix, Bizet, La Fontaine, Moliere, Enescu, Jim Morrison, Edith Piaf, Proust, Rossini (lui Rossini nu i-au placut vecinii cei noi, asa ca s-a mutat la Santa Croce in 1887). De ce oare sa vizitezi un cimitir? Pentru aleile cu cavouri sculptate, pentru a vedea macar locul de veci al unor personalitati pe care nu le-am prins in viata, pentru ca e celebru si recomandat, pentru ca am crezut ca vom avea parte si de ceva gradini amenajate. Am intrat pe o alee secundara si ne-am oprit la un panou cu harta cimitirului indicand locul unde sunt inmormantate personalitatile. Am luat cateva repere si am pornit-o catre mormantul lui Jim Morrison. Pe alei, cavou langa cavou, unele mai aratoase, altele mai in paragina, dar nici urma de gradini. Cum nu intrasem pe aleea principala de unde am fi putut cumpara o harta cu mormintele celebre, ne-am pierdut rapid reperele printre atatea alei. N-am intalnit nici grupuri de rockeri pe care sa-i putem urmari asa ca n-am stat mult pe ganduri si am decis sa iesim repede de acolo. In drum spre iesire, surpriza, mami a observat mormantul lui Enescu, deci putem spune ca nu a fost o vizita total lipsita de succes. Mai trecusera si alti romani pe acolo. In loc de flori, ei au lasat cativa banuti de-ai nostri, lei, la capataiul sau. Asa se explica zambetul de pe fata lui mami. Tocmai facuse aceasta descoperire. Cativa pasi mai incolo se afla mormantul lui Bizet.
Next stop, Parc des Buttes Chaumont. Am avut proasta inspiratie de a nu lua liftul la iesirea de la metrou, asa ca am urcat scarile. Si am tot urcat. Raduc isi aminteste ca din loc in loc erau bancute ca sa-si mai traga omul sufletul. Urcusul a continuat si pe aleile parcului, constuit pe un deal, din ordinul lui Napoleon III. Daca in alte parcuri era plin de flori, in acesta erau foarte multi copaci, de diferite soiuri si cu forme fistichii. Cand mergeam noi linistiti spre punctul de belvedere din mijlocul parcului, un negru care manca pe o banca, ne-a rugat sa-l ajutam sa-si termine mancarea, ca se saturase, dar noi am refuzat politicos aceasta invitatie (de care sincera sa fiu, nici nu mai imi aminteam).

Dupa o tura aproape completa de parc ne-am indreptat spre cea mai apropiata statie de metrou, cu destinatia galeriile Lafayette. Nu de alta, dar aveam niste “papornite” de ridicat pe baza cuponului din Paris Visite. Cum nu poti ridica papornitele fara sa faci cumparaturi la magazin, ne-am pus pe treaba. Fond de ten, cate o geanta de piele foarte fina pentru mine si mami - au fost doar cateva din articolele cumparate. Intre timp, tati facea poze, iar Raduc ture intre ghiseul de papornite si casele de plata.
Ne-am oprit la o braserie din apropiere, unde ne-am potolit foamea, inainte sa pornim in tura doi de shopping, mall-ul din La Defence. Si aici am avut succes. Am gasit pentru mami o geaca de piele foarte smechera la Promod, semn ca este inca tanara, mie cateva lucrusoare dragute, iar lui Raduc, ca sa nu ma mustre constiinta prea tare, i-am cumparat un set de chiloti. Dupa o incursiune in Auchan pentru doua baxuri de apa, am luat RER-ul spre hotel.
Pentru mami si tati, ziua s-a incheiat aici. Pentru noi a continuat cu ceva ce Raduc si-a dorit sa faca de prima data cand a vizitat Parisul. Acum, la a patra vizita, si a lui si a mea, planul a fost pus in aplicare. Dupa ce am mancat ceva, ne-am indreptat spre Notre Dame, pentru a ajunge in capatul lui Ile de la Cite si a admira Sena pe timp de noapte, vaporasele si podurile luminate. Cand am iesit de la metrou, dupa mai putin de jumatate de ora de la plecarea din hotel, totul era ud in jurul nostru. Rapaiala rapida de toamna timpurie se oprise, asa ca am inaintat spre obiectivul nostru cu curaj si buna dispozitie. Ploaia ne ratase.

Ajunsi pe malul Senei, curajul mi s-a mai diminuat la vederea primului sobolan. Ce-i drept mai vazusem unul si la Venetia, pe inserat, dar atunci eram in gondola, ferita de scarbosul animal. Am mai zarit inca doi pana sa ajungem in capatul insulitei, ce sa zic, moartea romantismului. Nu voiam sa merg pe langa zid, ca acolo era teritoriul sobolanilor, dar nici prea departe, ca sa nu pic in apa daca s-ar fi napustit bestia asupra mea. Ne-am bucurat amandoi cand am ajuns in varful lui Ile de la Cite si ne-am pus pe pozat. Treceau vaporase turistice pe langa noi, pe stanga se indreptau spre Notre Dame, pe dreapta se intorceau spre Tour Eiffel.
Cele neacoperite fusesera udate bine de ploaie si turistii stateau in picioare. Ma gandeam, ce bine ca nu suntem in locul lor. In scurta vreme a reinceput ploaia. Mai intai incet, asa ca am facut cativa pasi inapoi si ne-am adapostit sub o salcie plangatoare, iar mai apoi a inceput sa toarne cu galeata. Am inceput sa alergam prin ploaie plini de adrenalina. Alti oameni se adaposteau pe sub acoperisurile cladirilor, dar noi inaintam voiosi. Au fost suficiente cele zece minute pana la statia de metrou pentru a ne uda pana la piele.
Am incheiat ziua cu un dus fierbinte si un pumn de medicamente, dar eu tot am racit.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 7. Un pic de Paris si Versailles

2010-02-12T17:20:00.003+02:00

Vacanta noastra continua… Si este abia la jumatate. In aceasta zi am continuat programul artistic cu o trezire cu adevarat matinala (n-as baga mana in foc, dar cred ca in jurul orei 7). Dupa ce am bagat la ghiozdan cateva sandvisuri, am luat RER-ul pana la Les Halles. Zona poarta numele vechii piete centrale, unde tarani si comercianti de tot soiul veneau sa-si vanda marfa. Piata a devenit efectiv “buricul targului”, fiind probabil si una dintre cele mai longevive piete din Europa (se pare ca locul era folosit in acest scop inainte de anul 1000 era noastra). Pe la 1850 a fost modernizata, astfel ca in plin avant industrial piata a primit piloni de otel gigantici. Un secol si doua decenii mai tarziu toata zona a fost regandita si reconstruita, vechea piata incetandu-si existenta. Astazi, sub pamant zace unul dintre cele mai mari si mai aglomerate noduri de transport in comun din Paris (extrapoland putin, un fel de Shinjuku al Frantei, deservit de doua statii de metrou – Châtelet si Les Halles – una de tren urban si suburban si o gramada de magistrale), iar deasupra un centru comercial (Forum Les Halles) - in care comerciantii (in varianta moderna) din toate colturile lumii si-au deschis magazine ca sa-si vanda marfa. Fiind o zi de duminica si dis-de-dimineata, ne-am bucurat de pustietatea ce domnea in Paris (stiu, suna ciudat), intr-una din zonele cele mai aglomerate de obicei. Am pornit la pas prin cartier cu tinta Centrul Pompidou. Din pacate muzeul era inchis si deschidea mai tarziu, dar ne asteptam la asta. Cu toate astea ne-am bucurat de fantana de langa si de imprejurimi.

Cum totusi aveam un program de urmarit, am luat RER-ul pana in La Defense.
Acolo ne-am pozat cu La Grande Arche si am sunat-o pe Cristinutza, care se intorsese acasa cu bebe mic. Ne-am bucurat de toata constructia urbanistica si de tot ansamblul noului Paris in timp ce mergeam pe Esplanada pana la prima statie de metrou care ne iesea in cale.

Ziua se arata insorita si nu puteam decat sa ne bucuram, cu toate ca nu era atat de calduroasa pe cat ne-am fi dorit. In cele din urma, dupa o serie de sedinte foto ale cladirilor din jurul nostru, ne-am urcat in metrou si apoi in RER pentru a ajunge la destinatia principala a zilei: Versailles. Fiind economi, ne-am dat jos la statia la care nu mai era valabil biletul nostru turistic de RATP si am luat un bilet pe distanta ramasa pana la Versailles, chestie care in cele din urma a fost destul de buna, pentru ca in loc de cinci euro de persoana am cheltuit doar unul.
Daca orasul ne-a intampinat cu o expozitie de masini de epoca, palatul ne-a intampinat cu o mare de oameni care stateau la coada la intrare. Din fericire pentru noi coada asta era cu muuuuuult mai mica decat coada la bilete, la care noi nu trebuia sa stam, avand deja pass-urile turistice care acopereau si acest obiectiv. In mod evident romanasii nu lipseau din peisaj, iar un astfel de grup colorat s-a bagat cu tupeu in fata, justificand ca a stat o data la coada la bilete… Ce pot sa spun, neam de traista!
In sfarsit, am intrat in castel si am urmat coridoarele si camerele nesfarsite si mult prea putin ingrijite si decorate, in marea lor majoritate fara prea mare entuziasm. Poate ca istoria construirii acestui castel (ca de altfel si rolul sau in istorie) este mai interesanta decat castelul in sine. Initial, castelul si domeniul aferent a apartinut unui apropiat al Ecaterinei de Medici, iar ulterior fiului acestuia, care l-a “cedat” catre regele Frantei, Ludovic al XIII-lea. Acesta a construit aici o rezidenta de vanatoare, mai degraba rustica decat grandioasa. Adevarata dezvoltare a castelului si a faimoaselor sale gradini a avut loc in timpul Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea. Cum nu-si prea gasea locul nici la Luvru, nici la Vincennes, nici la Fontainebleau, regele cauta un loc pe gustul sau, care in primul rand sa nu fie in Paris (ramasese de mic cu sechelele de pe vremea Frondei). Intr-o buna zi a fost invitat de ministrul de finante, Nicolas Fouquet la un banchet fastuos la castelul sau proaspat-construit Vaux-le-Vicomte. Castelul l-a impresionat foarte tare pe rege, dar l-a si infuriat prin luxul sau (desi o intreaga aripa fusese construita special pentru el), astfel ca nu a fost suficient decat de un zvon lansat de Colbert (care voia sa-i ia locul lui Nicolas Fouquet) cum ca ministrul de finante furase bani ca sa-si construiasca acest castel, pentru a rechizitiona castelul si a-l inchide pe Nicolas Fouquet. Mai mult decat atat, regele i-a luat pe cei care au proiectat domeniul (arhitectul Louis Le Vau, peisagistul André le Nôtre si pictorul Charles Le Brun) si i-a pus sa faca altul mai mare si mai frumos (vorba cantecului Podul de Piatra) la Versailles. Evident, urmand principiile “Statul sunt Eu!” si “Dupa mine, potopul!”, Ludovic nu a tinut seama de costuri si si-a facut palatul si gradinile pe gustul sau. Adica mari cat o luna de post. Oricat ai fi de ignorant, nu poti sa vizitezi palatul in mai putin de o ora si jumatate.
Incaperile care le-am retinut au fost Capela (ce are intrari la doua etaje), Camera Oglinzilor, Camera Reginei si sala cu picturi ale razboaielor din istoria Frantei (in mod ciudat sunt expuse numai tablouri cu batalii in care Franta a iesit castigatoare).
Dupa tura istovitoare prin palat, ne-am dus sa vizitam gradinile. Ne alesesem special ziua de duminica, pentru ca citisem ca duminica au loc “spectacolele cu fantani”. Gradinile de langa palat sunt decente, destul de bine ingrijite si frumos aranjate.

Cand cobori inspre domeniu (care se intinde literalmente cat vezi cu ochii), in timp ce in urechi iti picura placut acorduri de vioara care te fac sa te simti intors in timp, gradinile se transforma intr-un labirint de tufe care, culmea, au nume: Le Bosquet du Dauphin sau Le Bosquet de la Reine. Probabil ca fiecare avea boschetii lui in care sa se ascunda cu amantii si amantele si sa-si faca de cap. In fond, la cat de mari sunt gradinile era pacat sa se inghesuie toti in acelasi loc (sau cine stie?). Si tocmai ca sa nu existe dubii, si-au delimitat teritoriile in mod clar. Printre acesti boscheti sunt ascunse fantani (care nu functionau) cu nume pompoase, cum ar fi Fantana lui Apollo. In fine, pozele vorbesc de la sine, adica despre entuziasmul nostru…
Evident ca ni s-a facut foame si aveam nevoie si la WC. Alte doua aventuri. Printre boscheti sunt amenajate niste bufeturi, dar cu mancare proasta si cu lumea adunata ciorchine in jurul lor. Ne-am potolit foamea cu niste pizza, sandvisuri si cartofi prajiti (parca), stand adunati in jurul unei jumatati de masa. WC-urile din pacate erau mult subdimensionate pentru afluxul de turisti, iar cozi destul de mari erau la toate. De fapt, tristetea cea mai mare pe care am resimtit-o in timpul vizitei la Versailles a fost sentimentul transformarii acestui monument istoric intr-o afacere, fara a-l ingriji sau imbunatati in vreun fel. Dupa modelul italian, merge doar cu faima.
In sfarsit, se apropia ora la care incepea “spectacolul fantanilor”. Parintii Mirunei au plecat catre Trianon, ramanand sa ne reintalnim la iesire.

Marele spectacol se rezuma de fapt la faptul ca intre anumite ore fantanile functionau. Si nici macar toate o data. Daca pana la ora trei si jumatate nu era nicio fantana pornita, mai intai au fost pornite cele din jumatate de parc.

Dupa un sfert de ora s-au oprit, iar dupa inca jumatate de ora au pornit celelalte. Tot pentru un sfert de ora. Intre timp eu si cu Miruna alergam ca bezmeticii printre boschetii nu stiu cui de la o fantana la alta ca sa le prindem mergand, deja agasati de viorile care repetau la nesfarsit aceleasi melodii ca un disc stricat.

Fantana lui Neptun era ultima fantana din program. Este cea mai mare si are amenajata in fata ei un amfiteatru de unde poate fi admirata. De altfel acolo ne-am si reintalnit cu parintii Mirunei. Oricum, aceasta fantana este spectaculoasa, dar ca si celalalte, singura smecherie este ca merge. Nu tu joc de lumini, nu tu joc de apa in ritmul muzicii, nimic. Doar un gras care a rotit de o roata imensa ca sa o opreasca (dupa metoda straveche).

Francezii, oameni cu simtul programului de lucru, au lasat Fantana lui Neptun la final. Explicatia este simpla, anume ca este cea mai apropiata fantana de iesire. Astfel ca e mai usor pentru turisti sa iasa decat sa se intoarca in gradini sau la castel. Noi totusi ne-am intors pentru o ultima vedere asupra gradinilor inainte sa o pornim catre gara.

Ne-am oprit direct in Montmartre, unde am urcat cu funicularul si am vizitat catedrala Sacre-Coeur. Vizita a fost completata si de perspectiva romantica a Parisului vazut pe inserat de pe deal.
Dupa ce am mai stat sa mai admiram multimea pestrita adunata in fata catedralei, am coborat cu gandul sa mergem pe jos prin Pigalle pana la Moulin-Rouge. Zis si facut, mers, admirat Sexodrome si alte localuri asemanatoare (pe dinafara), facut poze cu faimosul local de can-can, dupa care am luat metroul pana la noi la Nation.
Aici ne-am rasfatat la braseria noastra preferata, Royal Nation, cu croque, salata chevre chaud, vin (sau bere) si un absolut delicios mousse au chocolat. N-am mai tinut seama de scarile de lemn ale hotelului, si parca am ajuns la etajul trei imediat. Am intrat in camera si l-am lasat pe Mos Ene sa vina pe la gene si sa mai incheie o zi de vacanta.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 6. Inca o zi plina in Paris

2010-01-08T22:11:00.001+02:00

Eu am tinut neaparat sa imi incep ziua cu un ceai si un croissant (de fapt doua) la braseria din colt. Ceea ce am si facut in timp ce ceilalti se pregateau .

Ne trezisem ca niste adevarati turisti, adica dis-de-dimineata, ca sa fim printre primii care se aseaza la coada pentru turnurile de la Notre Dame. A fost nostim ca dupa ce au deschis, ne-au lasat sa intram doar pana la magazinul de suveniruri, unde ne-au pus sa asteptam ceva vreme. Evident ca nu am cumparat nimic. In schimb am fost primii care au zbughit-o pe scari in sus atunci cand ne-au lasat.

Am urcat pana in clopotnita, am admirat garguii si acoperisurile din Paris, ne-a batut vantul si ne-am bucurat de inceputul unei zile insorite.

La coborare, pe una dintre scarile spiralate am speriat-o pe Mirunica (intentionat, am facut ca un monstru), chestie care pe mine m-a distrat teribil, insa pe ea nu prea. Totusi, am ramas bine-dispusi si am pornit-o mai departe. Bine, nu am ajuns prea departe, ci doar pana la Sainte Chapelle, care nu cred ca este la mai mult de trei sute de metri distanta. Din prea mult simt de raspundere am stat la o coada mai mare decat ar fi trebuit, dar esential este ca pana la urma am ajuns inauntru, nu mai inainte de a trece printr-un filtru de securitate (deh, intram in curtea Palatului de Justitie) la care a trebuit sa ne scoatem tot maruntisul din buzunare ca sa nu piuie. Am vizitat catedrala dispusa poate in mod ciudat pe doua nivele si am admirat vitraliile faimoase citind povestea lor de pe mapele scrise intr-o gramada de limbi. Dupa ce am iesit am cochetat cu ideea de a intra si la Conciergerie, insa in cele 5 minute cat am stat acolo coada nu s-a miscat deloc.

Drept urmare am traversat Sena, si am luat-o catre Pantheon pe acelasi bulevard Saint-Michel ca si cu o seara inainte. De data asta vanzatoarea a fost amabila si i-a vandut Mirunei cizmele pe care le vazuse cu o seara inainte. Si, ca sa fie sigura, a cumparat doua perechi. Cu sarsanalele dupa noi am ajuns si la Pantheon, iar vizita a fost impresionanta. Pe mine m-a fascinat cel mai mult Pendulul lui Foucault, despre care citisem mult (chiar si cartea lui Umberto Eco), insa nu este acesta singura atractie. Pe langa multele sculpturi si monumente ce rememoreaza momente din istoria Frantei, mai este cripta, unde sunt pastrate ramasitele unora dintre cele mai mari personalitati franceze. Am vazut mormintele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas – tatal, Jean Jaques Rousseau, precum si pe cel iradiat al lui Marie Curie. Dar destul despre morti acum.

Iesind de la Pantheon am mers catre Hotelul Invalizilor, caruia i-am dat ceva tarcoale pana sa gasim mormantul lui Napoleon. Ceea ce mi s-a parut incredibil (iarasi vorbesc despre morti), este ca Napoleon a lasat cu limba de moarte sa fie inmormantat in 3 sarcofage aflate unul in celalalt. Sa fie oare semnul unei frustrari? Sa fi incercat sa cultive Napoleon un altfel de simbol falic, gandindu-se la viata de dupa moarte? Cum ar fi o discutie intre Napoleon si o alta moarta: “Ia uite ce cosciug mare am, ce zici?” (si ii face cu ochiul). Oricum, m-am luat cu vorba si nu am povestit ce se intampla la Hotelul Invalizilor. Acest stabiliment avea rolul de spital si azil pentru veteranii de razboi. Chiar si astazi mai traiesc cativa veterani in incinta acestuia, insa principalul scop al cladirii este cultural: adaposteste 3 muzee, cam toate avand legatura cu armata. Ok, intrerup din nou firul povestirii, insa imi pare rau pentru ceea ce am spus despre Napoleon, nu am vrut sa-i intinez memoria in niciun fel. Sper ca fanii (printre care ma numar si eu) sa nu se supere, iar poporul francez sa inteleaga de gluma si sa nu ma linseze cu prima ocazie cu care as incerca sa pun din nou piciorul pe taramul lor (ceea ce s-ar intampla foarte curand, hmmm).

Vremea era din ce in ce mai frumoasa, astfel ca gradina plina cu sculpturi de la Muzeul Rodin, aflat in apropiere, a fost foarte primitoare cu noi. De altfel am si reusit sa ne intindem cateva minute la soare pe un sezlong de lemn. Gradina este amenajata incredibil de frumos, cu un gazon verde verde si cu sculpturile de bronz (nu stiu daca sunt replici sau originale) aruncate ici si colo. Trebuie spus ca acest muzeu este facut in fostul Hotel Biron, pe care Rodin l-a inchiriat si pentru care a luptat destul de mult ca sa nu fie demolat. Sculpturile expuse in muzeu sunt de exceptie, dar asta nu este o mare mirare, avand in vedere ca discutam despre Rodin. Este frumos ca sunt expuse si tehnicile de sculptura, precum si multe din modele si studii. Personal, cel mai mult si mai mult m-au impresionat sculpturile din seria Sarutul (care mi se pare ca exprima pasiunea si dragostea dintre cei doi iubiti mai bine decat o mie de cuvinte). Sunt mai multe sculpturi, studii, unele lasate parca neterminate in mod voit, dar care una peste alta sunt de un erotism si in acelasi timp de un dramatism izbitor.

Am lasat in urma Muzeul Rodin si am ponit catre Tour Eiffel, iar in drum am gasit o piata (marché, nu place), si in piata niste restaurante. Din pacate inspiratia ne-a cam jucat feste aici, pentru ca mancarea nu a fost buna, iar servirea nici atat. M-am bucurat doar de vin, iar parintii Mirunei de bere.

Coada la Tour Eiffel era evident ingrozitor de mare, asa ca ne-am decis sa mergem pe chei si sa ne plimbam cu vaporasul pe Sena. Zis si facut, ghidati in vreo cinci limbi si ascultand inregistrari de calicate proasta cu Yves Montand si Edith Piaf, am admirat malurile Senei. Acum i-am aratat Mirunei varful lui Ile de la Cité, unde imi doresc sa merg inca de prima data de cand am fost la Paris, dar nu am reusit. Imi doream sa mergem acolo ca sa stam si sa admiram vapoarele si Sena si Parisul si sa simtim un pic aerul lui boem… Aveam sa facem asta, partial cel putin, peste cateva zile.

Incheierea plimbarii cu vaporasul a dat startul goanei catre frumosul parc André Citroen, pe care, cu parere de rau spun ca l-am cam expediat. Parcul in sine nu trebuie ratat dupa parerea mea, pentru ca este un exemplu superb de peisagistica urbana (recunosc, si pe acest parc il stiu de la sora mea, Cristina).

Pe langa o serie de gradini tematice care te lasa cu gura cascata, incadrarea lui in cartierul in care se afla este admirabila, francezii dovedind ca sunt cu adevarat artisti (nu numai ca au fost, ci ca si sunt inca). Dar cum spuneam, se insera, lumina crepusculului nu ne-a lasat sa facem poze prea bune, se facuse racoare, iar mama Mirunei era imbracata destul de subtire. In plus eram cam disperati sa gasim un wc (am alergat dintr-un colt in celalalt al parcului ca sa descoperim ca cele doua wc-uri erau inchise), astfel ca nu ne-am oprit sa studiem detaliile parcului si imi cam pare rau. Dar asta este, data viitoare.

Esential este ca la statia de metrou din apropiere am gasit un wc public la care am facut coada (si s-a facut coada si in spatele nostru), pentru ca ciclurile de spalare automata ale wc-ului dureaza cam 2 minute – timp pretios pentru niste oameni presati. Linia de metrou ne ducea direct acasa, astfel ca dupa ce am petrecut vreo 45 de minute in metrou, am avut din nou sansa de a iesi pe alta iesire decat pe cea buna din Place de la Nation.

Dupa ce am dus bagajele sus si ne-am tras nitel sufletul eu si cu Mirunica am coborat la braseria din colt. Localul era foarte agreabil, era o adevarata placere sa te uiti la oameni, iar chelnerul a fost extrem de amabil si de haios (ne-am gandit noi ca astia de la periferie sunt mai simpatici decat cei din zonele turistice) ceea ce a contribuit din plin la buna noastra dispozitie si la masa minunata pe care am servit-o. Ne-am luat niste salata si un croque, un vin minunat si un chocolat mousse (sau pe romaneste spuma de ciocolata) dumnezeiesc si uite asa am incheiat ziua en fanfare.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 5. Ile de France si nu numai

2009-11-26T22:45:00.001+02:00

Ile de France e un fel de sectorul agricol Ilfov, cu cateva diferente. Sunt mai multe castele si foste resedinte regale in Ile de France decat in Ilfov. De asemenea ei chiar au o retea de trenuri si autostrazi care sa lege imprejurimile Parisului cu orasul in sine, astfel ca alternativa de a trai la cateva zeci de kilometri distanta de oras nu este rea deloc. In fine, e cam de 8 ori mai mare si cam tot de-atatea ori mai curat si mai ingrijit (cel putin).

Pentru ca pass-ul nostru de muzee era valabil si pe cateva obiective din jurul Parisului, ne-am hotarat sa le bifam (cum ar zice Mirunica). Am inceput cu Chateau de Vincennes, in mare parte si datorita faptului ca era foarte aproape de statia noastra de metrou si RER, adica de Nation. Acest castel a fost inital resedinta regala de vanatoare, dar mai apoi a fost imbunatatit si transformat intr-o adevarata fortareata. Cica partea centrala (donjonul) este cel mai vechi ramas in picioare in Franta, cam de pe la 1300. Mai tarziu, castelul a fost transformat in inchisoare si ca loc de executie. Istoria leaga de el nume celebre, precum Marchizul de Sade, Diderot sau Mata Hari. Toate aceste lucruri le-am citit plimbandu-ne prin camerele cetatii si pe ziduri, in fluturasii primiti la intrare si care erau, surprinzator, in limba romana.

Vizita nu a fost foarte lunga, astfel ca la ora 12 plecam din Gare de Lyon catre Fontainebleau. Dupa jumatate de ora ne-am dat jos intr-o gara mica, unde nu era nimic. Am dibuit o harta pe un panou si ne-am lamurit ca trebuie sa luam un autobuz. A venit un autobuz, l-am intrebat pe sofer daca merge la castel, iar acesta mi-a explicat ca trebuie sa asteptam sa vina altul. Intr-adevar, autobuzul urmator ne-a dus pana in fata castelului, unde era un birou de informatii turistice, de la care ne-am ales cu niste harti si brosuri.

Am intrat in curtea impresionanta a castelului, apoi in castel, iar cand sa trecem la vizitat, o tanti paznica foarte intepata ne-a pus sa ducem rucsaceii nostri minusculi la garderoba. Pe langa noi treceau tipe cu genti de umar de 2 ori mai mari decat rucsaceii nostri, dar ea nu si nu, ca nu-i voie cu “sac-a-dos”. Cat m-am dus sa las rucsaceii, tipa, ca sa para prietenoasa a intrebat-o in engleza pe Miruna de unde suntem, iar Miruna i-a raspuns ca nu vrea sa vorbeasca cu ea.

Dupa ce am trecut de paznica, am inceput efectiv vizita. Trebuie spus ca palatul de la Fontainebleau a beneficiat mult de pe urma lui Napoleon I, care l-a facut resedinta sa. Astfel castelul nu a ramas in paragina si mai mult decat atat, a fost imbunatatit si infrumusetat, pentru ca Napoleon a vrut ca palatul sa reflecte grandoarea sa (nu ma refer la inaltime, desigur) si sa eclipseze fosta resedinta regala de la Versailles. Interiorul castelului este magnific, de un lux si o opulenta incredibile, dar si cu mult bun gust. De asemenea si aici sunt inghesuite destul de multe opere de arta, iar faimoasa biblioteca ocupa un pavilion intreg. Nu in ultimul rand as vrea sa amintesc ca acest castel a fost construit de Francisc I, si a reprezentat poarta de intrare a renascentismului in Franta. O dovada in acest sens sta vasul gravat din sala garzilor, care il reprezinta pe Leonardo da Vinci pictand Monalisa in fata regelui Francisc I.

Iesind din castel ne-am dus sa vizitam gradinile. Nu prea am ce sa spun despre acestea, decat ca sunt mari, au multe flori si niste lebede care m-au atacat. O curte interioara a castelului adaposteste o statuie-fantana a zeitei Diana inconjurata de patru ogari pisaciosi, ca deh, e zeita vanatorii. Este clar ca statuia avea legatura cu Diane de Poitiers, faimoasa amanta a regelui Henric al II-lea, despre care o sa mai povestesc si cand ajung la castelele de pe Valea Loirei.

Am pornit-o inapoi catre Paris si ne-am oprit fix in fata catedralei Notre Dame, deoarece planuisem sa ne urcam in turn. Totusi, neinsipirati fiind, am intrat mai intai sa o vizitam, iar asta ne-a facut sa ratam ultima intrare in turn. De fapt, cand am incercat sa ne asezam la coada, un nene de la intrare a pus bariera fix in fata noastra. Ufff, ce ma enerveaza barierele acelea din banda derulanta, cu stalpii aceia nichelati! Parca sunt niste monstri care creeaza labirinturi din nimic.

In sfarsit, dezamagiti ca n-am putut admira privelistea de pe Notre Dame, am luat-o la pas catre Jardins de Luxembourg. Foamea ne-a facut sa tragem la un restaurant italienesc, unde am mancat cu totii foarte foarte bine si am baut un vin minunat. Mai inviorati, am continuat in sus pe bulevardul Saint-Michel. Admiram noi agitatia din cartierul latin, cand Mirunei ii pica ochii pe o pereche de cizme dintr-o vitrina. Cu siguranta asta nu a fost ziua in care sa-i admiram pe francezi pentru amabilitatea lor, pentru ca atunci cand Miru a vrut sa probeze cizmele, vanzatoarea i-a spus ca nu se poate, pentru ca magazinul se va inchide in curand (cred ca era ora sase fara cinci minute). Am ramas cam interzisi, dar n-am avut ce sa facem si am continuat drumul catre gradini. Ajunsi in sfarsit acolo, dam sa intram, cand un jandarm ne inchide poarta in nas. Mergem la urmatoarea poarta, dar jandarmul, mai rapid decat noi, o inchide si pe aia. Ne-am infuriat si am luat-o la fuga, astfel ca am reusit sa ajungem inaintea jandarmului la una dintre porti. De fapt am descoperit ca inchidea doar portile secundare, iar poarta principala ramanea deschisa pana pe la ora sapte si jumatate, cand parcul se inchidea cu totul.

Jardins de Luxembourg este intr-adevar un parc foarte ingrijit si agreabil pentru promenada si relaxare. De altfel, lumea de acolo era foarte colorata si parea foarte fara de griji. Partea intr-adevar inedita a inceput la sapte si jumatate, cand jandarmii din parc au inchis toate portile mai putin una dintre ele, si au inceput sa fluiere prin parc, manand oamenii ca pe vite spre iesire. Eu n-am mai vazut asa ceva niciunde si sincer am fost pe cat de amuzat, pe atat de socat sa vad ca se intampla asta intr-o tara ce se vrea civilizata. Acum ce sa spun, pe de alta parte este o modalitate eficienta de a da lumea afara din parc si de a-ti termina in felul asta programul la timp (daca faci parte din jandarmii care pazesc gradinile).

Seara a continuat intr-o nota vesela, pentru ca eu si cu Mirunica ne-am dus in vizita la unchiul si la matusa mea. Pregatisera o multime de bunatati si ne-am chinuit cu greu sa le facem fata, pentru ca nu mancasem de mai mult de doua ore. Orisicat, s-au dus mai bine pe gat cu sampanie si cu o conversatie care ne-a bine-dispus si ne-a facut sa radem copios. Cand am ajuns la hotel, parintii Mirunei dormeau dusi…

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 4. Azi ne culturalizam un pic

2009-11-25T23:55:00.001+02:00

Ce ar fi Parisul fara aglomerarea de opere de arta care se inghesuie in muzee mai ceva ca Fat Frumos si Zmeul in autobuzul 102? Nu prea stiu raspunsul la aceasta intrebare, insa certe sunt doua lucruri: primul este ca francezii, oricat de belicosi si nepoliticosi ar fi (unii dintre ei, e drept ca majoritatea, insa nu toti), sunt si au fost un popor foarte “luminat”, iar al doilea este ca mereu au reusit sa atraga (uneori si sa naturalizeze) talentele. Astfel, fara teama de a gresi, pot spune ca Parisul este paradisul cultural.

Ne-am decis sa gustam putin din acest paradis, si am dedicat o zi muzeelor. Musee d’Orsay a fost primul pe lista. Pass-urile cumparate ne-au ajutat sa evitam o coada maricica, ceea ce nu e lucru mic atunci cand esti pus pe vizitat. Orisicat, muzeul nu este atat de grandios ca Luvrul, dar asta il face mai cald, iar operele de arta par mai apropiate de privitor. In plus, cladirea este o fosta gara reamenajata, iar asta ii da o nota aparte. Ar fi inutil sa incerc sa trec in revista tot ce am vazut acolo, asta pentru ca mintea devine la un moment dat saturata si nu mai poate aprecia arta la adevarata ei valoare. Ceea ce am retinut insa, au fost multe dintre sculpturi. Aceasta arta mi se pare atat de “fizica”, incat se explica de ce este una dintre cele mai expresive. Un alt lucru care mi-a atras atentia a fost pavilionul dedicat picturilor lui van Gogh. Am zarit acolo o pictura pe care o vazusem si la muzeul dedicat pictorului din Amsterdam. Explicatia am gasit-o in ghidul audio: se pare ca van Gogh a pictat mai multe variante ale tabloului, una pe care a trimis-o mamei lui si inca doua. Una a fost distrusa si au mai ramas doua, care sunt expuse la Amsterdam si la Paris.

Vizita ne-a hamesit, iar eu oricum nu ma simteam prea bine ca nu mancasem cine stie ce de dimineata, astfel ca ne-am asezat sa luam o gustare la bistroul din interiorul muzeului. Ne-am ametit putin foamea ca sa avem energie sa pornim mai departe. La iesirea din Musee d’Orsay am cumparat o carte ilustrata cu cele mai importante opere de arta expuse in muzeu. Am traversat apoi Sena si, avand o misiune precisa, am intrat intr-una din agentiile de turism japoneze cautate in prealabil pe internet, ca sa cumparam doua abonamente de tren de Japonia pentru Mihai si Madalina. Am cautat apoi un restaurant, iar alegerea facuta a fost poate cea mai nefericita din intreaga excursie, pentru ca am nimerit la un local scump, cu mancare proasta si servire execrabila. Era din genul acela care trebuie evitat de turisti. Acum nu-mi dau seama daca ne-a orbit foamea sau a fost altceva de vina, cert e ca am nimerit tare prost.

Ceasurile erau inaintate, cam trei dupa-amiaza, astfel ca ne-am decis sa dam o tura foarte foarte rapida si prin Luvru, ca sa vedem obiectivele cele mai importante.

Cu harta Luvrului intr-o mana am alergat la Victoria din Samotrace, apoi la Gioconda, apoi la Venus din Milo, apoi la Victoria din Samotrace, apoi la sclavii lui Michelangelo, apoi la Victoria din Samotrace, apoi la apartamentele lui Napoleon, iar apoi am fost dati afara, caci se inchidea muzeul. Ni s-au intamplat doua lucruri nostime: primul era ca oricum o dadeam ajungeam la Victoria din Samotrace. Al doilea a fost ca am gasit o statuie a unui porc mistret care era o copie (sau aici era originalul, nu mi-e prea clar) a unei sculpturi (care acolo este din bronz si este de fapt si fantana) dintr-o piata din Florenta. Imediat ce am facut poza cu porcul mistret, a mai aparut un turist care m-a rugat sa-i fac si lui poza cu porcul.

De la Luvru n-a fost greu sa ajungem la Arc de Triomphe de l’Etoile, in care ne-am si urcat. Mai intai am urcat pe scari pe unul din picioarele turnului, iar cand am ajuns la un nivel intermediar si ne-am tras sufletul, am gasit un lift. Crezand ca duce pe acoperis, i-am trimis pe mama si pe tatal Mirunei cu el, urmand ca noi sa mergem pe scari. Urcam noi scarile, ajungem pe acoperis (nici nu mai era mult de urcat de altfel), cand surpriza! Nici urma de lift! Dupa cum v-ati putut da seama, acel lift doar cobora. Din fericire s-au descurcat si au rugat-o pe liftiera sa ii aduca inapoi, dupa care au urcat pana pe acoperis pe scari in timp ce eu coboram ca sa-i caut. Pana la urma ne-am intalnit si am putut sa ne facem ochii roata din piata Charles de Gaulle (nu, nu fosta Piata a Aviatorilor) si sa admiram Parisul de sus.

Trocadero a fost urmatoarea oprire. I-am urmarit un pic pe break-dancerii de acolo si ne-am pozat cu fantanile si cu turnul Eiffel. Am incercat sa urcam, insa cozile erau prea mari (cand nu sunt mari cozile la urcarea in turn?), astfel ca ne-am multumit sa mergem pe Champ de Mars si sa ne pozam pe inserat cu turnul care tocmai se luminase.

Oboseala insa ne ajunsese destul de tare, astfel ca ne-am suit in metrou (ne-a luat ceva vreme sa ajungem la statia de metrou, iar vizavi de statie am vizitat si o farmacie) si asteptam sa treaca cele 17 sau 18 statii, cand… am vazut un magazin Carrefour deschis. Am luat-o pe Mirunica pe mana si am zbughit-o afara din metrou, lasandu-i pe parinti sa se duca singuri acasa. Am intrat in magazin cu 20 de minute inainte de inchidere (era ora zece si zece), iar prada a fost bogata: branzulici de capra, ciocolata si doua baxuri cu apa. Incarcati ca doi pomi de craciun, evident ca am ratat iesirea de metrou cea mai apropiata de hotel, dar pana la urma am supravietuit.

Astfel am mai terminat o zi, nu fara peripetii insa, pentru ca spalatul pe dinti necesita o pozitie de stat cu capul deasupra chiuvetei, dar cu fundul si picioarele afara din impresionant de marea camera de baie.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 3. Paris, Paris!

2009-11-12T21:26:00.002+02:00

Ok, Bruges-ul este frumos, chiar foarte frumos, dar dupa trei zile nu prea mai ai ce face acolo… Si uite asa am ajuns la vorba lui Colin Farrell din mult-citatul In Bruges: “Maybe that’s what hell is, an eternity spent in fuckin’ Bruges”. Noi insa nu mergeam in iad, ci plecasem in vacanta, asa ca ne-am luat bagajele si, ca sa evitam piatra cubica, le-am impins pe pista de biciclete pana la gara. Totusi, nu este atat de usor sa parasesti orasul pe cat se pare. La gara ne astepta un anunt cum ca trenul de Bruxelles avea 25 de minute intarziere. Eh, nu e atat, de rau, ne-am zis – aveam suficient timp sa prindem Thalys-ul. Am asteptat pe peron, unde brizele venite dinspre Marea Nordului alternau cu momentele caldura si de soare. Totusi, pe masura ce asteptam, intarzierea se marea, astfel ca a ajuns la 55 de minute, iar trenul urmator, care in mod normal ar fi fost la o ora diferenta fata de cel pe care il asteptam noi, avea si el 25 de minute intarziere. Intr-un final trenul a venit, dar de data asta peisajele cu vacute grupate dupa culoare si cu mori de vant se derulau in reluare. Mai mult, ne-am mai oprit inexplicabil pe parcurs de cateva ori inainte sa ajungem in Bruxelles Zuid / Midi. Din fericire mai aveam inca vreo jumatate de ora pana sa plece Thalys-ul de Paris, asa ca ne-am asezat intr-una din cele doua sali de asteptare. Dupa putina vreme am fost nevoiti sa ne mutam in cea de-a doua sala, pentru ca un individ a gasit de cuviinta sa se descalte si de incaltari si de ciorapi si sa-si intinda picioarele. Nu stiu de cata vreme nu se mai spalase pe picioare, dar oricum, de suficienta vreme, fiindca ne-a obligat sa ne mutam, si nu numai pe noi. In sfarsit, venise vremea sa o pornim catre Paris cu trenul de mare viteza operat de liniile belgiene Thalys, asa ca ne-am urcat binisor in tren si ne-am lasat bagajele mari la capatul vagonului. Cu siguranta insa, acea zi nu a fost ziua trenurilor: nici nu parasisem bine Bruxelles-ul, ca trenul s-a oprit inexplicabil undeva in mijlocul campului. A pornit o alarma automata, cu o voce linistitoare care ne spunea in patru limbi sa stam linistiti ca vom fi informati asupra problemei. Trenul a pornit incetisor in cele din urma, insa nu ne-a informat nimeni de ce ne oprisem.

Am ajuns in Gare du Nord, iar primul anunt pe care l-am auzit spunea ca Thalys isi cere scuze pentru intarziere si ca daca ne-a afectat in vreun fel planurile noastre, atunci sa mergem la ghiseele din gara ale companiei. Noi nu eram atat de afectati, asa ca am cautat mai intai oficiul de informatii turistice. Gara o stiam destul de bine, dar nu si locul unde ar putea fi acest oficiu. Pana la urma nasul ne-a dus destul de bine si l-am gasit. Am cumparat abonamentele de metrou si de muzee (Paris Visite – s-au dovedit extrem de utile), iar apoi am inceput cautarea statiei de metrou La Chapelle de pe linia 2. Pe harta arata ca are legatura cu gara, astfel ca trebuia sa fie pe undeva pe acolo. Am intrebat doi agenti de paza si o doamna angajata la metrou, care ne-au indrumat pe un culoar luuuuung luuuuung. Cred ca avea vreun kilometru, ca am mers destul de multisor tragand bagajele dupa noi. Am ajuns bine insa, si apoi am coborat la capat, adica la Nation. Metroul poate fi destul de derutant pentru cei care nu cunosc Parisul, pentru ca pasajele sunt adevarate labirinturi. Asta, combinata cu agitatia din gara si cu multitudinea de rase care se perindau prin metrou, l-au facut pe taticul Mirunei sa fie destul de debusolat. Oricum, noi trebuia sa ajungem pe Phillippe Auguste, dar nu am nimerit iesirea care trebuia, normal as putea zice. Hotelul Camelia Nation era la 30 de metri in sus pe strada, deci destul de aproape. (Editare ulterioara: Familia Atanasiu junior tine sa multumeasca pe aceasta cale familiei Manea junior, fara de care alegerea hotelului din Paris s-ar fi transformat intr-o loterie. Experienta si spiritul lor de convingere ne-au indrumat pasii catre acelasi loc in care au tras si ei cu ceva vreme in urma, pe cand au venit sa viziteze Orasul Luminilor.) Holul arata ca in poze, destul de cochet si de ingrijit. Partea nasoala a fost ca aveam camerele la etajul 3, iar lift – ioc. Eh, cu chiu cu vai am urcat scarile, iar adevarata parte nasoala abia acum venea: camerele erau mici mici, iar ca tacamul sa fie complet, baia de la una din camere avea maxim (cu indulgenta) un metru in latime. Oricum, fiind in vacanta ne-am pastrat buna dispozitie si l-am pozat pe tatal Mirunei testand baia (imbracat, desigur), in care abia incapea (cu usa deschisa!). Ne-am distrat foarte bine, iar partea de vacanta pariziana incepea promitator (pana la urma am luat noi, cei mici, acea camera).

Mirunica a inceput sa desfaca bagajele, iar intre timp eu am scos capul pe geam sa scrutez imprejurimile. Inspre piata Nation erau un bistro si o braserie, care aratau binisor. In partea cealalta, in sus pe strada, era un mic magazin general, iar vizavi, o brutarie-patiserie (adica boulangerie in frantuzeste) si un restaurant indian. Am coborat pana la magazin si am cumparat niste apa si niste paine, iar apoi am urcat si am facut sandvisuri din ce aveam cu noi de mancare. Indestulati, am stat nitel ca sa ni se aseze, dupa care am pornit in “plimbarea de orientare”, cum ii zice Mirunica.

Primul obiectiv cu care ne-am pozat a fost statuia din piata Nation. Nu este cine stie ce obiectiv turistic, dar am vrut sa “marcam” locul unde stateam. Wikipedia spune ca monumentul se cheama Le Triomphe de la Republique. De acolo am mers pe strada Picpus crezand ca mergem pe bulevardul Picpus. Tinta noastra era promenada plantata, care din fericire se intersecteaza si cu bulevardul si cu strada omonima. Era sa o ratam, pentru ca traverseaza strada pe dedesubt. Am coborat cateva trepte si ne-am trezit in mijlocul unei alei impadurite de unde nu se vedea niciun bloc, nicio strada, nimic, de parca nu ne-am fi aflat in mijlocul Parisului. Am mers pe alee pana am mai trecut pe sub un bulevard si pe sub un bloc imens (tunelul avea amenajate un fel de caderi mici de apa, foarte de efect), iar apoi am iesit pe o promenada asfaltata la nivelul strazii, care se continua cu un parc si o zona rezidentiala plina de familii cu copii. Peste parc era un pod in forma de arc, la capatul caruia incepea “Le viaduc des Arts”, de fapt o gradina suspendata, creata pe o veche cale ferata dezafectata. Desi gradina nu este cea mai ingrijita din cate am vazut (totusi aranjamentele plantelor sunt bine gandite), ideea este absolut remarcabila. Poate cel mai dragut moment al zilei l-am trait aici, cand pe o banca am intalnit un cuplu de proaspat casatoriti, singuri-singurei, dar cu zambete largi pe buze, si totusi putin stanjeniti cand trecea lumea pe langa ei. Noi credem ca s-au casatorit pe ascuns, pentru ca totusi, era marti, la ora trei dupa-amiaza. Poate ca fugisera in pauza de pranz de la serviciu si s-au casatorit. Oricum ar fi, pareau atat de fericiti ca ne-au molipsit si pe noi, iar mie personal mi s-a parut un semn de bun-venit perfect pentru Paris. Mirunica i-a felicitat, iar ei s-au bucurat foarte tare si au multumit politicos.

Dar lumea se invarte, iar noi am continuat sa mergem mai departe pana am ajuns la capatul viaductului, care nu este foarte departe de Place de la Bastille. Acolo Mirunica ne-a aratat pe jos pavajul care marcheaza zidurile vechii cetati (recunosc ca inainte nu o crezusem ca exista un asemenea pavaj, pentru ca niciodata pana acum nu il vazusem). Din Place de la Bastille am luat-o pe Rue de Rivoli, unde am intrat in biserica Saint Paul. A urmat Place de Vosges, iar in timp ce o vizitam m-a sunat mama ca sa-mi povesteasca ce mai face nepotelul proaspat venit pe lume. Am iesit din nou pe Rivoli si am mers pana la primarie (Hotel de Ville in frantuzeste). Am facut poze printre picaturile de ploaie si porumbei, dupa care am traversat Sena si ne-am amestecat printre multimile de turisti care misuna in fata catedralei Notre Dame de Paris si care contribuie din plin la scufundarea inceta dar sigura a Île de la Cité. Dupa o binemeritata pauza am traversat pe malul stang al Senei si am mers pe chei. Din pacate, fie din cauza ploii, fie ca era destul de tarziu, buchinistii inchisesera. Pont du Carrousel a fost ocazia perfecta sa trecem din nou Sena si sa ajungem fix in curtea Louvre-ului. Aici am gasit ocazia perfecta de a-i face cateva poze artistice Mirunicii, pe care am cocotat-o pe o balustrada de piatra.

Plimbarea a continuat prin gradinile Tuileries pana la Place de la Concorde. Cred ca am asteptat zece minute intregi ca sa traversam piata (pana s-a pus verde adica) si sa ajungem in capatul faimosului bulevard Champs-Elysées. Desi picioarele ne dureau ingrozitor, am continuat sa mergem pana la Arc de Triomphe de l’Etoile.

Mai inainte totusi am intrat in magazinul Disney. Cum in Japonia pierdeam multa vreme ca sa-l studiem de la un capat la celalalt, nici aici nu am facut altfel. Poate totusi am incercat sa stam mai putin ca afara ne asteptau parintii Mirunei.

Un alt moment tare al zilei a fost ca pe scarile din magazin l-am vazut pe George Clooney. Da, chiar el, alaturi de o tipa misto. Din pacate Mirunica nu l-a vazut asa ca nu poate sa confirme. Totusi, eu zic ca nu mi s-a parut. Orisicat, din magazin i-am luat lui Iancu niste hainute tare simpatice si un ursulet haios, dupa care i-am pescuit pe parintii Mirunei, am tras cateva poze rapide Arcului de Triumf luminat, dupa care am luat RER-ul direct pana la Nation.

Nu pot spune decat ca plimbarea “de orientare” ne-a terminat pe toti, pentru ca, in caz ca nu v-ati dat seama, am parcurs treisprezece statii de metrou pe jos (si nu in linie dreapta)! Asa ca nu este de mirare ca am picat lati si am adormit bustean imediat, incununand cum se cuvine o zi plina.

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 2. Bruges, Oostende si Antwerpen

2009-09-27T22:20:00.001+03:00

Surpriza, dragii mei! Plimbarea noastra continua cu o dimineata insorita in cel mai bine pastrat oras medieval al Belgiei, Brugge (in flamanda) sau Bruges (in valona). Fac aici o mica paranteza pentru a justifica utilizarea celor doua denumiri – suntem intr-o tara bilingva, astfel ca nu pot pur si simplu omite acest amanunt.

Am inceput ziua in hotelul Leopold cu un mic dejun absolut copios. Am mancat suficient cat sa ne ajunga pana mult dupa pranz. Dupa ce ne-am pregatit bocceluta cu aparatele de fotografiat, camera de filmat, apa si ghiduri turistice, am pornit la vanatoare de obiective. Totusi, mai inainte de asta, Miruna s-a asigurat ca incearca sa vada cat de tari sunt scarile la coborare. Din fericire nu s-a ales decat cu vreo cateva vanatai minore.

Hoinareala a inceput pe cateva stradute mai putin umblate pana am ajuns in parcul Minnewater, cel cu povestea lebedelor. Acolo am dat peste o pisica foarte prietenoasa, care chiar s-a lasat mangaiata (avea zgarda, deci sigur era a cuiva de pe acolo). Am iesit din parc pe niste poduri foarte frumos aranjate si am intrat in Beguinage.

Multi (printre care si noi) presupuneau ca aici era o manastire de maici. Insa nu este chiar asa. Acest loc era in trecut un soi de adapost pentru femeile singure, ale caror barbati plecasera in cruciade (probabil ca sa evite purtarea unei centuri de castitate) sau murisera. Intr-adevar, aceste femei erau foarte religioase, insa nu renuntau la legatura cu lumea exterioara. Apropo de asta, pe langa iesirea din Beguinage era o cladire care avea sculptata o statuie in forma de calugarita, iar cineva ii pusese niste ochelari de soare foarte moderni. Mergand noi pe stradute am dat peste un magazin de broderii si ne-am ales cu o fata de perna. Mirunica a dat peste o fabrica de bere (revazand filmuletele facute in plimbarea cu barca de cu o zi mai inainte am identificat ca fiind fabrica de bere locala Brugste Zot). Intrarea se platea asa ca ne-am lasat pagubasi si am mers mai departe pana la catedrala Onze Lieve Vrouwkerk sau in traducere Notre Dame. O atractie a acestei catedrale este sculptura lui Michelangelo, Madonna cu pruncul, una dintre putinele sculpturi de-ale acestuia care se gasesc in afara Italiei.

Am admirat opera de arta inimitabila si am analizat-o, iar dupa ce am suprapus-o cu amintirile sculpturilor vazute la Florenta, pot spune cu mana pe inima: sigur e facuta de Michelangelo. Dupa iesirea din aceasta frumoasa catedrala pe care noi am prins-o intr-o perioada de restaurare, am pierdut vreo douazeci de minute incercand sa intram in catedrala St. Salvador.

Din pacate era inchisa si asa a ramas pe parcursul vizitei noastre in oras. Acest esec nu ne-a descurajat si, plini de avant am luat in piept cele trei sute saizeci si sase de trepte (cate una pentru fiecare zi a unui an bisect) ale turnului Belrfry care domina piata Markt. Fix in fata turnului era un american gras, exact ca in film. Nu mi-a venit sa cred, astfel ca sub pretextul fotografierii machetei turnului, l-am prins in poza. Orisicat, coordonati de la sol de tati am urcat pana in varf, de unde am admirat panorama superba a orasului. Filmuletul de mai jos este dovada vie a acestei reusite (daca aveti rabdare sa vizionati cele 6 minute, atunci puteti de asemenea sa va distrati de nemtoaicele care chicotesc si de cei doi romani, tip si tipa, care parca descoperisera America atunci cand si-au dat seama ca sagetile, numele si numerele scrijelite in piatra pe pervazuri reprezinta directiile catre anumite orase si distantele pana la ele).

In ghidurile turistice scria ca putem ajunge la portul vechi al slepurilor, asa ca am setat cap compas morile de vant pe care le vazusem cu o zi inainte (portul parea sa fie pe langa ele) si dusi am fost pe niste stradute absolut seducatoare.

In fata fiecarei case era cel putin o bicicleta parcata (si nelegata de nimic!) si aranjamente florale si nu numai de ti-era mai mare dragul. Cred ca ai parte de un confort psihic incredibil (care porneste dintr-un confort vizual) sa traiesti intr-un asemenea loc in care oamenii chiar sunt civilizati si le pasa de cum arata casele lor si pe dinafara.

Orisicat, am continuat mai departe si, facand pe ghidul, am indrumat grupul intr-un loc care era departe de ceea ce ne asteptam noi sa fie, adica nici urma de port vechi. Dezamagirea nu a durat prea mult, pentru ca am dat peste o macara veche cu care se ridicau marfurile de pe slepuri (am recunoscut-o pentru ca arata ca o macara veche pe care o vazusem eu mai demult la Gdansk). Dupa macara am dat peste cel mai vechi pod basculant din oras, care surprinzator, nu este foarte vizitat.

Mergand noi ne-a lungul canalelor si pozandu-ne cu toate casele dragute care ne ieseau in cale, am ajuns la statuia lui Jan van Eyck, pictor flamand renumit ce a locuit in Bruges (am obosit sa scriu Brugge si Bruges). In apropiere am dat peste prima bursa din lume – construita pe la 1423, acum transformata in banca de ciocolata...

Betia succesului plimbarii noastre ne-a facut sa ne oprim la un mic local si sa comandam niste gaufre locale si o bere la fel de locala, Brugste Zot. De mentionat ca pana si Miruna a gustat din sucul de malt facut pe taram belgian. Gustarea ne-a intremat suficient cat sa fim pregatiti de a merge la malul unei noi mari, cea a Nordului.

Cat cumparam bilete de tren pana in Oostende, un american si incepuse sa-i faca avansuri Mirunei si sa o intrebe de Nadia Comaneci. Sunt nostim de naivi americanii astia, chiar cred ca tot ce zboara se mananca si ca toata lumea are chef sa asculte ce debiteaza ei.

Trenul face aproximativ 12 minute pana la Oostende (de fapt exista si pista de bicicleta amenajata pana acolo), insa eforturile mele de a convinge familia sa inchiriem doua tandemuri si sa pedalam pana acolo s-au lovit de un zid de nepatruns. Pacat, chiar mi-as fi dorit mult asta si cred ca ar fi fost distractiv. Orisicat, Oostende nu este un oras extraordinar, este mai mult o statiune locuita, iar daca te abati de la strazile turistice, atunci dai peste blocuri ordinare (care totusi arata de mii de ori mai bine decat blocurile de la noi) din punct de vedere arhitectural. Am vizitat catedrala orasului si apoi am mers pe o strada comerciala pana am ajuns pe faleza. De pe faleza, tup tup pe plaja si iata, am ajuns sa ne bagam picioarele si in Marea Nordului. Apa nu era foarte rece, mergea sa intram putin in apa, insa din pacate nu aveam costumele de baie pe noi. Ne-am multumit cu o plimbare pe malul oceanului, plimbare in care ne-am facut plinul de aerosoli si de buna dispozitie. Cred ca in departare se putea vedea si malul englezesc daca te uitai cu atentie. Noi ne-am uitat, dar nu am vazut nimic…

Destul de infometati, ne-am asezat la o masa de la un restaurant de pe faleza. Am incercat berea alba belgiana Hoegaarden, care totusi nu se compara cu berea alba nefiltrata nemteasca / austriaca. Eu am luat un castron mare de scoici à la provençale cu un sos minunat si cu cartofi prajiti, langa care am plans cand s-au terminat, Mirunica o salada chèvre chaud, iar mami si tati cate o portie de porc care nu a fost chiar cum se asteptau ei sa fie (dar de care totusi si-au adus aminte cu placere mai tarziu, cand am ajuns in Franta adica).

Indestulati (unii dintre noi), am dat o tura parcului orasului, in care era un ceas mare facut din flori si niste statui cu sirene. Ne-am intors pe plaja ca sa vedem apusul, cand, surpriza! Era reflux! Si inca ce reflux, pentru ca plaja se largise cu vreo o suta de metri. Am mers descult pana la marginea apei, urmat de Mirunica pe un fel de ponton (probabil special amenajat) si am facut o multime de poze soarelui la apus. Mie personal mi se par printre cele mai reusite poze ale excursiei noastre. Bine, si ambianta era deosebita, adica nu mai fusesem niciodata acolo si nu mai experimentasem o asemenea maree (poate in Spania la San Sebastian, dar parca nu atat de mare). Am plecat oftand si privind mai degraba peste umar decat in fata.

Am luat un tren inapoi pana in Bruges si am trecut mai intai pe la hotel sa ne luam haine mai groase, pentru ca se cam lasase frigul. Am iesit cu totii sa vedem orasul noaptea. Ne-am pozat cu fantana din piata T’Zand, am cumparat niste apa de la un “non-stop” si apoi am luat orasul la pas. Totusi parintii au rezistat numai pana in piata centrala. Noi am mai continuat sa hoinarim pe canale si sa facem poze unui oras ce parea intr-adevar ca de basm, atat de frumos erau luminate podurile si cladirile. Seara, faimoasa straduta a magarului orb, care face legatura intre piata Burg si cel mai apropiat canal, nu era aglomerata deloc.

Aceasta strada are o poveste tragi-comica: pe aceasta strada era o moara, iar in moara tragea un magar. Evident ca acest magar se invartea de jur imprejur, astfel ca stapanii morii s-au gandit sa-i acopere ochii ca sa nu se deprime ca tot merge in cerc. Nostimi belgienii astia, nu?

Ziua urmatoare o amanetasem pentru Antwerpen sau Anvers. Trenul face aproximativ o ora intre Bruges si Antwerpen si costa destul de mult. Este mai convenabil un tichet de 10 calatorii pe care il poti folosi pentru oricate persoane. Gara din Antwerpen este destul de mare, asa, ca pentru un oras cosmopolit si recunoscut pe plan international pentru multe lucruri, cum ar fi prelucrarea diamantelor. Se pare ca aceste pietre pretioase detin o anumita putere inexplicabila pentru ca in timp ce eu stateam la coada la centrul de informatii turistice pentru a face rost de o harta mai detaliata, Mirunica a si intrat intr-unul din magazinele de diamante de vizavi de gara. Patronii, vanzatorii, evident, evrei, si cu limbarita suficient de buna cat sa ne faca sa beneficiem de super reducerea lor de 50%.

Am pornit pe strazi care nu aratau foarte spectaculos, pana am ajuns la casa lui Rubens. Aceasta casa este destul de bine pastrata, insa belgienii au gasit un prilej de a face o galerie de arta mai mult decat un monument istoric. In fine, rau nu a fost si ne-am imbogatit nitel cultura generala, cel putin in ce priveste arta flamanda si pe Rubens in special. Dupa casa, am plecat catre catedrala cea mare (Notre Dame) care are un amvon impresionant si niste tablouri imense pictate de Rubens.

Catedrala este atat de mare incat nu incape in poza intreaga, din orice punct (al pietei in care se afla) ar fi fotografiata. Cum deja sosise ora pranzului, am poposit la un restaurant italian, unde ne-am bucurat de bunatatile bucatariei din cizma.

Piata Grote Markt a fost urmatoarea bifata (nu am putut sa ne dam seama de forma de picior de caine pentru care a devenit faimoasa). Din piata ne-am dus pe malul raului Schelde si la muzeul marinei, care din pacate era inchis.

Pe malul raului erau tot felul de menestrei si de alti ciudati care se produceau si era chiar placut sa-i privesti. In port era acostat in pachebot imens, cred ca avea vreo 800 de metri lungime (asa, ochiometric). I-am intrebat pe cei care se urcau in el unde merg, si astfel am aflat ca vaporul facea un tur al oraselor de pe coasta de nord vest a Europei, iar urmatoarea oprire avea sa fie la Londra.

Ne-am intors la gara intr-un pas lent si, dupa ce am fost dati afara din doua magazine care se inchideau, am ajuns la tren.

Era ultima noastra seara in Bruges, astfel ca am iesit iarasi la plimbare. Intre pietele Burg si Markt, mai exact intre magazinele de dulciuri La Belgique Gourmande si La Cure Gourmande am descoperit cea mai stramta strada din oras. Interesant este ca nu reusisem sa o gasim in timpul zilei. Ne-am tot perindat prin cele doua magazine, insa am cumparat doar niste caramele. Am decis sa incheiem seara cu o bere belgiana, asa ca ne-am asezat la o masa de pe o straduta. In timp ce beam berea mi s-a facut pofta de cartofi prajiti, asa ca m-am dus la toneta din piata centrala si am cumparat o caserola mica plina ochi cu "frites”. Seara s-a incheiat foarte agreabil cu drumul spre casa pe niste stradute pe care nu mai fusesem pana atunci…

Septembrie 2009 – Belgia si Franta – 1. Prima oprire: “fuckin’ Bruges”

2009-09-27T15:33:00.001+03:00

Iata, un nou an a trecut, astfel ca o noua vacanta “mare” isi face loc in paginile acestui blog. Ca si vacanta din Japonia, si aceasta va avea mai multe episoade, astfel ca stati pe aproape, dragii mei, intreaga vacanta se lasa povestita incetul cu incetul. Ar mai trebui sa adaug ca protagonistii acestei vacante am fost noi, adica Miruna si cu mine impreuna cu parintii Mirunei.

Plecarea din Bucuresti era programata in duminica de 6 septembrie, dis-de-dimineata, pe la ora 7. Am plecat pe o vreme de toamna inciudata, care de-abia asteapta sa-si intre in drepturi. Pe scurt, ploua cu naduf si era frig. Totusi, imbracati mai mult varatec, ca niste vrajitori care incearca sa goneasca spiritele rele speriindu-le, am decolat spre Bruxelles. Taromul s-a ridicat la inaltimea premiului primit in 2008, de cea mai buna companie aeriana europeana, atat prin micul dejun cald, cat si prin calitatea serviciilor (stiu, pare ciudat sa spui asa ceva despre o companie romaneasca, dar e intru totul adevarat). In capitala Belgiei vremea nu era cu mult mai buna, dar macar nu ploua, iar pe ici pe colo se puteau chiar intrezari cateva raze de soare. Mai intai am gustat din placerea de a fi cetateni ai Uniunii Europene, pentru ca am suntat coada cea mare de la controlul pasapoartelor unde erau numai asiatici si americani. Apoi, inarmati cu gramajoara noastra de valize am luat trenul spre Bruxelles Centraal. Din Bruxelles Centraal am tarat bagajele pe niste scari (se pare ca belgienii astia nu le prea au cu scarile rulante la coborare si foarte putin cu lifturile) ca sa schimbam peronul si sa luam trenul catre destinatia noastra finala din ziua aceea, anume Brugge (sau Bruges in franceza – de fapt asa ii voi spune de acum inainte). De la biroul de informatii turistice din gara m-am ales cu doua lucruri: unul este o harta impreuna cu un ghid al orasului, iar al doilea informatia cum ca filmul “In Bruges” (daca nu l-ati vazut, trebuie neaparat sa puneti mana pe el) cu Colin Farrell si Ralph Fiennes a facut reclama destul de buna orasului, pentru ca numarul de turisti a crescut simtitor de la lansarea filmului – informatia asta era afisata impreuna cu dvd-ul continand filmul in biroul de informatii turistice. Nu a trebuit decat sa iesim din gara ca sa incep sa exclam replica preferata din film: “FUCKING BRUGES!” (cu fucking pronuntandu-se cu accent britanic, un fel de fockin’). Nu, nu de admiratie. Se pare ca in dorinta dragilor de belgieni de a conserva orasul cat mai bine, nu i-au scos piatra cubica ce dateaza cel mai probabil din secolul al saptesprezecelea (din fericire era noastra). Drept urmare trasul bagajelor cu roti pe stradute este un adevarat chin. Pentru cei care se duc in Bruges am un sfat: luati-va bagaje cu roti foaaaarte mari sau doar rucsaci.

Am stat la un hotel micut, Leopold se cheama, asezat pe o straduta mica din spatele pietei T’Zand. In hol ne-a intampinat un catel – un boxer cu ochi blajini si foarte prietenos – care avea portretul crosetat pe o perna de la intrare. Trebuie mentionat ca ne aflam intr-o casa veche belgiana foarte cocheta.

Asta inseamna ca scara in spirala era foarte abrupta (cam asta e specificul caselor vechi din zona belgiano-olandeza). Ne-am chinuit sa caram bagajele pana la etajul doi, iar sentimentul victoriei a fost incununat de doua camere foarte dragute si ingrijite (pe paturi erau niste pernute crosetate cu numele hotelului, adica Leopold). Fereastra camerei noastra dadea chiar spre piata.

Dupa ce am desfacut un pic bagajele si ne-am schimbat de haine, am pornit-o la plimbare pe strazi. La aceasta prima plimbare de orientare am admirat intruna stilul specific al caselor lipite una de cealalta (stil ce se gaseste in mai toate orasele vechi din Flandra, Olanda, nordul Germaniei, Danemarca…), precum si cat de ingrijite sunt stradutele.

Am umblat cu ochii dupa turnul care domina orasul din piata centrala Markt. In cele din urma am ajuns in fata lui, intr-o piata plina ochi cu oameni si cu restaurante. Cum ne era destul de foame, ne-am asezat la un restaurant unde am dat peste un chelner foarte simpatic (si foarte gay). Ne-a adus mancare buna dupa parerea mea si a Mirunei (eu am mancat la antreu scoici in sos, yummy). Din pacate parintii Mirunei nu au fost foarte incantati de meniu. Din fericire s-au bucurat de o bere belgiana excelenta – Kwak – usor dulceaga si foarte tare (dupa doua beri radeam intruna) intr-o prezentare pe masura, cu pahare asezate in stative de lemn ce serveau ca manere, astfel ca tot ansamblul devenea un soi de halba. Ne-am ospatat foarte bine, am glumit cu chelnerul, asa ca ne-am ales din partea casei cu vin aux cassis, din care Mirunica a baut doua pahare ca sa se alinieze cu restul familiei la nivelul de veselie. Mai mult rostogolindu-ne decat mergand am evaluat turnul (adica pretul de intrare si numarul de trepte), urmand sa-l dovedim in ziua urmatoare. Am ajuns la unul din canale si, cum eram fix in fata unei statii de barcute, ne-am cumparat o plimbare ghidata. Plimbarea a durat cam jumatate de ora si in timpul ei am aflat lucruri destul de interesante.

Unul dintre acestea il reprezinta povestea lebedelor din parcul Minnewater. Prin secolul al cincisprezecelea, oamenii din Bruges s-au revoltat si l-au ucis pe un administrator al orasului, pentru ca acesta avea grija mai mare de lebedele sale decat de locuitorii orasului. Blazonul familiei acestuia continea o lebada – probabil avea legatura cu numele sau care in traducere insemna gat lung. “Ghinionul” locuitorilor din Bruges a fost ca acesta provenea de la curtea lui Maximilian de Austria. Drept urmare Maximilian s-a razbunat pe locuitori dand un decret cum ca acestia sa aiba grija pe vecie de lebede, astfel ca si acum acestea au un spatiu special amenajat.

Un alt lucru interesant il priveste stilul caselor. Am aflat de ce locuitorii acestor zone preferau sa-si construiasca casele mai mult lungi decat late: cu cat aveai mai multe ferestre pe fatada, cu atat plateai mai mult impozit. Deci, daca erai bastan iti puneai patul pe lat, altfel, pe lung. Poza din stanga arata sapte case una langa alta construite in stiluri diferite. Am mai vazut si atins cel mai mic pod din Bruges (si daca inca va intrebati de unde vine denumirea orasului, atunci aflati ca vine de la denumirea podurilor in norvegiana veche).

Dupa plimbarea cu barcuta, am pornit pe stradute mai putin umblate de turisti, inspre estul orasului, pana am ajuns la una din portile de intrare in orasul vechi. De acolo am mers pe marginea canalului care inconjoara zona centrala, pe o pajiste care serveste drept loc de promenada acum si pe care sunt niste mori vechi de vant.

Ne-am pozat cu ele, am incercat si cateva poze artistice cu zidurile si pavajele de pe acolo, am admirat familiile de belgieni pe biciclete, iar apoi am pornit-o catre hotel.

Am incercat sa lungim cat mai mult intoarcerea prin pietele si pe stradutele cu casute de caramida, insa pana la urma, presati de anumite nevoi ce in oras costau in jur de 1 euro, iar la hotel erau gratis, am ajuns in camere.

Desi intentia noastra initiala era sa ne odihnim putin si apoi sa iesim la o plimbare de seara, trezitul de la ora patru dimineata si-a spus cuvantul, astfel ca am cazut lati de la sapte seara pana a doua zi.

August 2009 – Snorkeling si mancare in Chalkidiki

2009-08-30T18:25:00.001+03:00

Stiam ca anul asta nu prea aveam cum sa ajungem la mare, dar totusi am inghesuit intr-un weekend o iesire pana in Grecia, in popularul Chalkidiki, in peninsula Sithonia (cea din mijloc). I-am intrebat si pe Mihai si pe Madalina daca vor sa vina cu noi si li s-a parut o idee buna. Cum Miruna era detasata la Sofia cu serviciul, a fost mai comod sa plecam de joi seara si sa dormim o noapte in Bulgaria, decat sa plecam de vineri de dimineata din Bucuresti si sa facem tot drumul in aceeasi zi.

Plecarea din Bucuresti a fost cu oaresicare peripetii, pentru ca s-a iscat o furtuna groaznica ce a paralizat iubita noastra capitala, astfel ca in loc sa traversam orasul in 30 de minute, ne-a luat o ora si jumatate. Orisicat, iesiti din Bucuresti am dat peste un drum nenorocit, cu criblura pe el si din care sareau pietre cand trecea o masina pe langa noi. Evident, ne-am ales cu parbrizul crapat. Trecand intr-un final maretul “pod al prieteniei”, ne-am dat seama ca in loc sa fim la jumatatea drumului (cum estimasem), abia facusem vreo 80 de km. Auzind noi de povestile cu politistii din Bulgaria, ne-am decis sa mergem corect, astfel ca drumul pana la Sofia ne-a luat 6 ore in total (desi e drum de 4 ore, poate si mai putin daca ar exista autostrazi). E drept ca politaii stateau ascunsi pe intuneric la fiecare parcare neluminata si la majoritatea restrictiilor de viteza, dar din fericire nu ne-au oprit. Am ajuns intr-un final in cochetul apartament al Mirunicii… A doua zi Miruna urma sa se duca la serviciu si sa plece pe la pranz, ca sa nu ajungem totusi la miezul noptii la greci. Planul a functionat doar partial, pentru ca tot am ajuns pe la zece si jumatate seara in Nikiti. Ajunsi in orasel nu ne-a fost prea usor sa gasim hotelul pentru ca e intr-o zona relativ noua, unde nici macar strazile nu au denumiri. Totusi, intreband noi oamenii, am reusit sa il gasim pana la urma.

Cand ne-am cazat ne-au dat o camera cu vedere la gradina, iar cealalta cu vedere la mare (si care costa si mai mult). Nostim era faptul ca desi amandoua erau orientate in aceeasi directie, diferenta intre ele era ca una era mai sus, ceea ce insemna ca vederea nu era obturata de copaci si ca se vedea marea. Hotelul in sine nu era prea grozav (camerele adica – pentru cine a fost in Grecia stie ce inseamna un hotel de 3 stele), dar avea o gradina foarte frumoasa cu maslini, leandri si rodii.

Tot admirand maslinii, mi-au revenit in gand dorintele mele de a avea o plantatie de maslini si de a ma face un mic producator de masline si / sau de ulei de masline. Ar fi o viata destul de frumoasa cred, desi sunt convins ca nu ar fi usor. Dar totusi, decat la birou, e mai cinstit traiul linistit pe malul Mediteranei extragand roadele pamantului :-). Dar sa revin… ne era destul de foame, asa ca am intrebat-o pe receptionera unde putem manca. Ne-a indrumat catre centrul statiunii si ne-a si recomandat un restaurant. Statiunea era destul de animata si atmosfera era chiar placuta. Am gasit restaurantul recomandat si nu pot spune decat ca ne-am rasfatat… Am comandat 2 pesti (alesi de mine) – dorada, pestele comun al mediteranei – scoici, caracatita cu un fel de fasole batuta, clasica salata greceasca, ouzo si vinul casei.

Am mancat in stil chinezesc, adica am mancat fiecare din fiecare fel de mancare. Un mare plus a fost ca a gustat si Mirunica putina caracatita. Am mancat si am baut pe saturate, iar urmarile mesei au fost foarte vesele.

In drum spre casa eu si cu Mihaita ne-am oprit pe o plaja ma intunecata si am facut baie in mare. Nu aveam costumele de baie la noi, dar era intuneric si fetele ne pazeau oricum hainele, ca deh, ele nu au vrut sa se aventureze. Orisicat, racoriti, ne-am intors la hotel.

A doua zi de dimineata ne-am suit in masina (dupa ce am servit micul dejun) si am pornit la vanatoare de plaje. Citisem eu pe net despre cateva plaje si imi mai povestise si sora-mea, astfel ca prima oprire a fost plaja Koviou, unde citisem eu ca ar exista si broaste testoase in stufarisul de langa plaja. Ei bine, testoase nu am reusit sa vedem, iar plaja este cu nisip, lucru care nu ne-a incantat prea tare. Totusi apa era minunata, de un albastru de vis si clara ca sticla. Ne-am pus noi pe snorkaluit si pana pe la 1 ne-am tot balacit. Am vazut o gramada de pesti printre care si un calcan!!! Cum soarele ardea destul de tare ne-am gandit sa plecam si sa cautam ceva de mancare. Restaurantul hotelului de langa plaja nu se deschisese inca, asa ca ne-am suit in masina si am luat-o spre sud. Intentia initiala era sa mergem in Porto Carras, dar cand am dat la intrare de o bariera unde trebuia sa platim, am facut cale-intoarsa (am vorbit apoi cu Cristina, care mi-a zis ca ar fi trebuit sa intram ca era foarte misto, dar asta e, alta data). Am intrat intr-un orasel de pe coasta, Neo Marmaras, nu foarte aratos, dar plin de taverne. Am gasit una unde scria si in romaneste si mai zicea ca si bucatarul este roman. Avea o terasa fix deasupra falezei, si se vedea golfuletul foarte frumos si briza batea… ce mai, un loc perfect pentru masa de pranz.

Bucatarul era bucatareasa, o romanca pe jumatate grecoaica din Constanta, foarte amabila si prietenoasa, care ne-a facut sa ne simtim absolut minunat. Iarasi am comandat clasica salata greceasca, am ales o dorada pentru Mirunica, am mai luat calamar, creveti si caracatita in sos de otet balsamic cu ceapa parca… Oricum, o bunatate. Dupa ce am dat gata tot de pe masa, ne-a adus din partea casei un desert…si inca ce desert! Bucatele de pepene rosu presarate cu nuci, struguri si langa salam de biscuiti, inca vreo doua feluri de prajiturele si o prajitura de ciocolata absolut dementiala. A fost nevoie sa mai cerem supliment pentru prajitura de ciocolata, pentru ca Mirunica era in al noualea cer dupa ea.

Ce pot spune, pentru asemenea masa am lasat un bacsis gras, ca merita. Dupa ce am mai tras noi de bauturi ne-am pus in miscare si am batut nitel oraselul ca sa facem poze. Apoi, dupa ce Madalina si-a luat un suflici de facut baloane de sapun cu care ne-a spalat tot restul weekendului, ne-am suit in masina si am pornit-o din nou la vanatoare de plaje. Am luat-o inspre sud si am facut dreapta pe un drum secundar. Am tot mers, ne-am oprit din loc in loc ca sa evaluam locul de scaldat si pana la urma am ajuns intr-un camping. Ne-am asezat rogojinile intr-un loc cat de cat mai izolat si am pornit-o din nou la snorkaluit. De data asta la intrarea in apa erau pietre, apoi urma plancton si cam dupa vreo douazeci de metri in larg un prag foarte brusc si destul de adanc. Era dragut ca pragul asta era un loc de adunare pentru foarte multi pesti si vietati si i-am tot dat tarcoale. Mihai a incercat sa ma invete sa ma scufund si aproape a reusit! A doua zi insa avea sa se petreaca minunea si sa reusesc sa nu ma mai tina fundul la suprafata! Oricum, la un moment dat am luat-o pe Mirunica si ne-am dus pe langa un mal foarte abrupt cu multe stanci. Ei bine, cand inotam noi uitandu-ne la pesti, am vazut o caracatita! Am stat vreo cinci minute si ne-am tot uitat la ea. Era foarte simpatica, se tot strecura printre pietre si printre plante, iar vreo doi pestisori mici nu-i dadeau pace, o tot zgandareau. La intoarcere am gasit o cochilie de melc, insa cum am iesit din apa am simtit ceva ca se misca in mana. Cand ma uit, era un crabusor ascuns in cochilie. L-am pozat, dupa care Mihai l-a dus in apa. A fost randul lui Mihai si al Madalinei sa se duca sa exploreze stancile, iar cand s-au intors erau foarte incantati pentru ca vazusera un pui de pisica de mare. Cica intr-o prima faza s-au cam speriat, ca stiau ca e veninoasa, dar apoi au tot studiat-o.

Soarele incepuse sa se duca la asfintit, astfel ca am pornit-o catre casa. Mai inainte am facut o sesiune de poze in care aparem toti patru si care mie mi se par ca surprind foarte bine veselia noastra din mica noastra vacanta.

Pe drum ne-am oprit sa facem poze cu apusul, iar rezultatele le puteti vedea aici… Tot in drum am explorat putin o plaja pentru a doua zi (micuta Spathies).

Ajunsi la hotel, Mirunica s-a apucat sa scoata tepii din degetul lui Mihaita (se pare ca la una dintre scufundari a pus din greseala mana pe un arici de mare). Dupa aceasta operatiune, ne-am dus iarasi la masa. Am ales un alt restaurant care ne facuse cu ochiul inca din prima seara. Si aici am mancat absolut minunat (pot spune ca bucataria greceasca si in general cea mediteraneana este cea mai buna din lume). Ce am comandat: boujiourdi (branza feta fierbinte cu ardei iute si felii de rosii, servita intr-un vas de lut), un soi de branza din Cipru pusa pe gratar, peste-spada, sardine prajite (initial Mihaita ceruse ansoa, dar nu mai aveau), souvlaki de porc, clasica salata greceasca si clasicul tsatsiki, si bineinteles vinul casei. Desertul l-am primit din partea casei si a constat din cateva prajiturele destul de bune (dar care totusi nu se comparau cu cele de la pranz). Masa a fost iarasi un deliciu si - din cauza vinului - am pornit destul de ametiti catre hotel.

In dimineata urmatoare, dupa micul dejun am impachetat toate bagajele si am pornit catre plaja prospectata cu o seara inainte (Spathies). Am gasit o stanca sub un pin pe care am facut-o fieful nostru. Dupa-amiaza plaja se aglomerase destul de tare, dar nimeni nu a indraznit sa vina sa ne ocupe stanca sau sa se faca vecini cu noi.

Golfuletul acesta este foarte mic si are apa foarte foarte clara (Mihaita a zis ca se simtea ca intr-un acvariu cand s-a scufundat prima data), iar vietatile din apa sunt multe si variate. Aici am reusit si eu sa ma scufund ca lumea intr-un final. Mirunica a fost foarte incantata pentru ca a vazut un animal foarte ciudat, lunguiet si care parca respira la unul din capete (acasa am aflat ca era un castravete-de-mare). Pe langa asta erau multi pestisori albastri si era absolut incantator sa treci printre ei, tot soiul de pesti (comuni pentru Mediterana), arici de mare si bureti. Intr-una din descinderile de snorkeling eu si cu Mirunica ne-am intalnit nas in nas cu o meduza mare si transparenta (mie mi se paruse portocalie, Mirunei putin albastra) de care ne-am cam speriat, ca nu stiam daca este veninoasa sau nu. Am urmarit-o o vreme, apoi am plecat mai departe. Era un nene in apa care avea un harpon dupa el si vana caracatite, pe care le agata de o pluta. Initial ni s-a parut destul de urat din partea lui, apoi ne-am dat seama ca si noi mancam totusi caracatita si ca nu suntem cu nimic mai buni decat el… Eh, orisicat, la un moment dat zaceam pe pietroiul nostru, cand ne striga Mihaita din apa sa venim repede. Ne luam ochelarii si langa Mihaita era un pui de sepie. Dadea din aripioara ca un voal foarte repede si saracul parea cam stresat de prezenta noastra. L-am alergat nitel si apoi l-am lasat sa-si vada de treaba. Madalina a gasit si o stea de mare pe care ne-a aratat-o tot acolo, langa sepiuta. Am regretat tare mult ca nu am avut cu noi camera subacvatica sau macar carcasa pentru vreunul din aparatele noastre foto… Data viitoare insa nu vom mai fi prinsi nepregatiti, pentru ca sub apa e o lume cu totul aparte si incantatoare.

La pranz am mancat la un restaurant din apropiere, unde era un chelner destul de nervos ce parea ca nu prea ne intelege, dar care s-a dovedit a fi de treaba totusi. Mancarea a fost si aici destul de buna, poate exceptand crevetii lui Mihai care erau fie prea batrani fie prea facuti, nu am putut sa ne dam seama. Cert este ca se desfaceau foarte greu. Am mai luat caracatita, salata greceasca, un piept de pui imens, niste cartofi prajiti si tsatsiki.

Ne-am intors la pietroiul nostru (ne lasasem rogojinile acolo, si am rasuflat usurati cand am vazut ca nu ne invadase nimeni) unde am zabovit pana pe la ora sapte seara, cand ne-am suit in masina cu directia Sofia. Am ajuns pe la miezul noptii, avand doua regrete: unul ca durase foarte putin, iar al doilea ca nu cumparasem niste magneti pentru frigider care-i placusera foarte tare Mirunicii.

Iulie 2009 – Concertul U2 din Berlin

2009-07-24T00:04:00.001+03:00

…Miami, New Orleans, London, Belfast and

BERLIN

a urlat intregul stadion. Ce poti sa-ti doresti mai mult, cantaret sau artist fiind, decat un stadion intreg la picioarele tale, o suta de mii de oameni care canta impreuna cu tine si stiu fiecare acord al cantecelor tale?

Avionul meu ajungea la patru si jumatate dupa-amiaza, iar pe bilet era specificata ora sapte seara ca ora de incepere. Evident, era ora orientativa a inceperii concertului formatiei de “incalzire” si anume Snow Patrol. Am ajuns mai devreme la stadion, dar m-am intalnit relativ repede cu Florin, Calina, Alpo si Adriana (pentru a nu face confuzie o voi denumi Adpo de acum inainte) la statia de S-Bahn. Imediat dupa ce am trecut de porti ne-am infipt la coada pentru cumparat tricouri si sepci cu U2. Avand coatele ascutite am ajuns repede in fata si am luat tricouri pentru mine, Florin si Calina. Dupa ce am iesit cu greu din multime am ochit o toneta cu hotdog si am infulecat rapid unul, ca deh, mancarea de pe avion nu fusese de ajuns, mai ales ca vomasem de dimineata de emotie. Ne-am asezat apoi la coada la bere si desi mai erau in fata noastra doua persoane a trebuit sa asteptam putin mai mult, mai intai pentru ca li se terminasera paharele (apropo, paharele sunt reciclabile, te costa 1 euro garantia, iar daca il duci inapoi recuperezi banutul), iar apoi berea. Intr-un tarziu am reusit sa luam berea la care ajunsesem deja sa visam (hotdog-ul de mai devreme ma uscase de sete) si impreuna cu niste cartofi pe care ii cumparase Calina si pe care i-am postit intre ea, Florin si mine au facut o masa de dupa-amiaza pe cinste.

Dupa ceva vreme ne-am despartit, ei s-au dus la locurile lor, eu la locul meu. Speram ca Sic, Orlando, Mihaela si tipa cu care veneau sa fi ajuns deja insa nu… M-am asezat la locul meu, facand in prealabil un refill la bere si am inceput sa admir stadionul. M-am uitat dupa Bambi si dupa Adriana (cam stiam in ce parte aveau locurile), dar nu am reusit sa-i zaresc.

Am cazut un pic in visare admirand scena imensa care efectiv iti taia rasuflarea, cand simt ca ma trage cineva de mana. Ma intorc, era Adriana. Cica incercasera sa tipe la mine, sa ma sune pe mobil, ba chiar ma uitasem inspre ei, dar evident, nu-i vazusem. In sfarsit, in timp ce vorbeam cu Adriana (ah, Snow Patrol incepusera deja sa cante) a aparut si restul gastii. Ne-am pupat, ne-am salutat, ne-am foit, unii s-au dus dupa bere, altii dupa tricouri si sepci, in sfarsit, ca la concert… Snow Patrol au cantat frumos si au plecat in aplauzele multimii, iar acum era doar o muzica de fundal in surdina.

Aproape se facuse opt si jumatate, iar multimea nu mai avea rabdare. Au inceput fluieraturi, tipete, aplauze, insa U2 tot nu apareau. Au inceput valurile – un efect foarte foarte frumos, mai ales cand participi la el. Tot stadionul se transformase intr-un vacarm. Pe la noua fara zece volumul melodiei de fundal a crescut. Era Helloween (sau David Bowie - e neclar, ca vocile sunt foarte apropiate) cu melodia Space Oddity.

“This is ground control to major Tom…”

Era clar ca trebuiau sa apara din moment in moment, asa ca lumea a inceput sa aplaude si sa tipe si mai tare. In cele din urma s-a oprit melodia si pe un fundal “angelic” a pasit pe scena Larry Mullen. S-a dus tacticos la tobe, s-a instalat si a inceput sa bata ritmul melodiei “Breathe”. Din stanga si din dreapta si-au facut aparitia Adam Clayton si The Edge, iar din spatele bateriei a aparut tantos Bono. Isterie generala, lumea aplauda intruna si melodia curgea perfect… Dar nu perfect in sensul ca suna ca in studio. Nuuuu… Stiam ca muzica lui U2 respira si trebuie lasata libera, astfel ca pe stadion suna mult mai bine decat in studio, insa pana acum stiam doar teoretic lucrul asta. Acum il traiam. Si intr-adevar, pot spune ca asa este.

Daca imi este permisa o paralela cu o afirmatie din filmul Trainspotting, in care Mark Renton (aka Ewan McGregor) descrie senzatia oferita de droguri in felul urmator: “Ia cel mai tare orgasm pe care l-ai avut, inmulteste-l cu o mie si tot nu se poate compara” (cu senzatia data de droguri), atunci as spune ca daca iei cea mai buna melodie a lui U2 inregistrata vreodata in studio, inmulteste-o cu o mie (nu stiu cum, dar s-o gasi o cale) si tot nu se poate compara cu U2 in cantand in concert.

Revenind, mai intai si-au promovat noul album, cum era de asteptat. Totusi, in concert chiar a inceput sa-mi placa albumul (unele piese mi se pareau bune dinainte, dar live suna monumental). Nu pot spune cat de bine a sunat Get on Your Boots din tobele africane ale lui Larry, cu care s-a plimbat in jurul scenei. Dupa un magnific Magnificent au cantat si de pe albumele mai vechi.

Partea foarte buna este ca fiind in Berlin, unde au compus Achtung Baby (din care s-a nascut inspiratul Zooropa), U2 au cantat trei melodii de pe acest album. Mi-a placut foarte tare Angel of Harlem si faptul ca nu au evitat “insuccesul” Rattle and Hum. Ce nu mi-a placut a fost ca n-au cantat nimic de pe Pop. Orisicat, lasand asta la o parte, dupa parerea mea concertul a fost o culme continua. Poate un varf mai distinct a fost “Stay (faraway, so close)” cantat unplugged. Acesta a fost momentul in care mi s-au risipit toate temerile privind vocea lui Bono. Melodia a fost cantata sublim, iar faptul ca a fost primul concert din acest tur la care au inclus-o in lista de piese a facut momentul cu atat mai special. Eu unul am fost emotionat pana la lacrimi. Si apropo de emotii, in apropierea scenei lesinurile se tineau lant. Concertul a continuat, iar finalul a fost cantat de intreg stadionul:

One love,

One life,

When it’s one need

In the night.

One love

We get to share it

Leaves you baby

If you don’t care for it…

S-au intors pentru trei melodii la bis, Ultraviolet (pentru care Bono si-a luat geaca cu neoane), nemuritorul With or Without You si, ca sa dovedeasca ca totul este ciclic au incheiat cu o melodie de pe noul album, Moment of Surrender. Dupa care s-au dus… Si parca durase o clipa tot concertul. Nu mi-a venit sa cred cat de repede a trecut. Timpul asta nu este deloc cinstit cu noi.

Oricum, plecasem la concert fara foarte mari sperante in privinta performantei muzicale (daca imi este permis), insa cu mari asteptari in ceea ce priveste show-ul. Din fericire tot concertul a fost absolut monumental si pot spune cu mana pe inima ca este cel mai bun concert la care am fost si la care voi mai merge vreodata. Probabil ca in timp amintirea se va estompa si va aparea alt concert care sa concureze, insa in momentul de fata nu, nu cred asa ceva.

Am sa povestesc un pic si de after-concert, cand am reunit grupurile de prieteni si ne-am indreptat catre un bar. Dupa poticniri si inghesuieli in s-bahn am coborat la o statie, Savignyplatz. Acolo trebuia sa ne intalnim cu un amic de-al lui Sic, Gabi. L-am asteptat aproximativ trei sferturi de ora pentru ca nu nimerise statia in care sa schimbe linia. In sfarsit, am ajuns intr-un tarziu in bar, am baut, ne-am veselit, Sic, Orlando, Mihaela & Comp au plecat primii, iar noi am mai tras de beri pana aproape de ora trei cand se inchidea metroul.

Am pornit catre casa, adica catre apartamentul (e doar o locuinta temporara, insa e foarte cocheta, in stil vintage) unde stateau Florin si Calina ca sa ne culcam. Am reusit sa ne culcam abia pe la ora patru (eu adica) sau patru si jumatate, cand incepuse sa se lumineze de ziua.

Plimbarile din zilele urmatoare au fost foarte agreabile si placute la gust ;-) dar pastrez povestea acestor locuri pentru o data cand voi merge impreuna cu Mirunica special pentru vizitarea lor.

Noiembrie 2008 - Japonia - 14. Ultima zi si plecarea

2009-04-24T17:51:00.001+03:00

Iata ca a venit si ultima zi in Japonia. Destul de repede as zice. Totusi, ca sa fiu corect suta la suta, in aceasta ultima postare este vorba despre doua zile: ultima zi plina petrecuta pe taram japonez si ziua plecarii noastre. Dar sa incep…

Sambata….

Auzisem si citisem multe despre faimoasa piata de peste din Tokyo, denumita Piata Tsukiji, astfel ca pentru ultima zi am planuit ca acesta sa fie unul din locurile in care sa mergem. Trebuie stiut ca pentru a te bucura de ceea ce-i este caracteristic pietei de peste, trebuie mers acolo dimineata. Ideea este ca dis-de-dimineata are loc licitatia pentru pestele proaspat sosit de la pescari in cursul noptii. Ne-am trezit destul de devreme (parca pe la cinci), insa am ajuns in piata abia pe la ora sapte. Licitatia se terminase, dar piata era un furnicar: oameni carand lazi de colo-colo, masinute electrice pline cu peste, multa galagie si miros de peste si fructe de mare. Ne-am dus catre locul unde se tine licitatia in speranta ca mai prindem ceva, dar fara succes. Totusi, spectacolul oferit de restul pietei era fascinant: varietati nenumarate de caracatite, crabi, homari, scoici de toate felurile, alge, icre si bineinteles, peste erau insirate pe tarabele vanzatorilor foarte preocupati sa-si vanda marfa. Piata nu este curata deloc - ar fi si greu sa mentii curat asa ceva, dar asta nu inseamna ca este neigienica.

Oricum, plimbandu-ne (ca turistii) printre tarabe, am fost imbranciti de multe ori de indivizi care (culmea!) chiar aveau treaba si nu puteau sta dupa noi sa fotografiem sau sa admiram peisajul. Tot asa era sa fim accidentati de masinutele electrice care zumzaiau de colo-colo. Senzatiile tari nu s-au oprit aici: la un moment dat, un nene vanzator pe langa care tocmai treceam, a smuls brusc un satar, a saltat dintr-un bazin un peste care dadea vesel din coada si l-a decapitat dintr-o miscare, fix in fata noastra. Involuntar Miruna a tras un tipat. Nenea s-a uitat foarte urat la ea, asa ca am luat-o din loc repejor, pentru ca satarul ii zabovea inca in mana. Mergand mai departe, am dat peste niste toni imensi… Frumosi pesti, chiar si morti. Daca scapi de plasele pescarilor, cred ca e misto sa fii ton, pentru ca nu prea ai alti dusmani in ocean. Si in plus, chiar daca esti prins, esti in continuare admirat si laudat pentru gustul minunat.

Dar sa trecem mai departe… Dupa ce am colindat si pozat in lung si-n lat cat am putut din piata, am luat-o spre iesire. Catre iesire, dupa ce treci o strada, sunt restaurante care vand sushi. Vali ne-a spus ca acolo este cu siguranta cel mai bun sushi din Japonia (una din conditiile esentiale pentru sushi este sa fie proaspat – iar mai proaspat decat in piata de peste nu se poate decat pe pescadoare cred) si ca sa incercam. Eh, am fi incercat, daca nu ar fi fost atat de mare aglomeratia. Fiecare restaurant era burdusit de oameni, iar la iesire era o coada imensa de oameni care isi asteptau randul. N-am mai vazut asa ceva undeva, deci pot sa confirm ceea ce a zis Vali, fara a gusta sushi-ul: acolo se serveste cel mai bun sushi din Japonia.

Am parasit Piata Tsukiji (apropo, am spus ca este cea mai mare piata de peste din lume? Sau ca frigiderele sale pot adaposti mancarea pe o saptamana pentru intreaga zona metropolitana Tokyo (adica pentru circa treizeci de milioane de locuitori)? Sau ca un ton poate ajunge sa coste la licitatia din piata si aproape o suta de mii de dolari? Daca nu am zis, atunci spun acum), iar urmatoarea oprire pe lista “to do”-urilor erau gradinile imperiale (ultima data cand incercasem sa le vedem ne fusese inchisa poarta in nas). Totusi, nu am plecat direct intr-acolo, ci am mers pe jos pana la sediul Sony din Ginza. Am admirat peisajul Tokyo-ului si am facut cateva poze (absolut din intamplare am prins si un Teatru Noh – anume teatrul Kabuki-za), dupa care am luat metroul pana la gradinile imperiale.

La intrarea in gradini eram noi si o gasca de turisti japonezi batrani care vorbeau si radeau impreuna cu paznicii. Cand s-au deschis portile, au dat toti navala inauntru si s-au facut nevazuti pe alei inainte sa ne dam noi seama ce se intampla. Ne-am plimbat prin parculet (pentru ca in realitate este un parc), dar parca nu am fost atat de impresionati ca in alte locuri. Cele mai interesante chestii ni s-au parut o viespe mare pe care am vazut-o pe o floare si vechile cazarme ale samurailor.

In cele din urma ne-am asezat pe o banca in fata unei ruine (reminescente a vechii cetati) si am asteptat cu fata la soare sa ne sune Valos. Ramasese ca ne suna cand se trezeste ca sa incercam sa mergem la un magazin ca sa cumparam un kimono pentru o colega de-a mea de serviciu. Intr-un tarziu inevitabilul s-a produs si Vali ne-a sunat.

Bucurandu-ne pentru una din ultimele dati de minunatul sistem de transport in comun al Tokyo-ului, am luat trenul pana in Shinjuku, unde ne dadusem intalnire. Nu mai tin minte prea bine daca tot acum ne-a ajutat Vali sa ne rezervam locuri la trenul pana la aeroport sau a fost alta data cand am fost impreuna la agentia de bilete din Shinjuku. As inclina sa cred ca totusi a fost acum. Orisicat, ne-am dus intr-un soi de mall de la etajele inferioare ale unui zgarie-nor, cam pe langa primarie. Acolo aflase Valos ca s-ar afla un magazin prestigios de kimono-uri. Intr-adevar, am gasit magazinul – foarte fancy – a trebuit sa ne descaltam la intrare. Cei de la magazin au fost foarte incantati sa-l auda pe Vali vorbind japoneza si i-au spus ca avusesera o strangere de inima cand ne-au vazut, ca nu prea stiau cat de bine se vor intelege cu noi. Aici ma voi opri un moment si ii voi face reclama lui Valos: daca aveti nevoie de un translator sau un ghid pentru Japonia, puteti apela la el oricand! Daca nu sunteti prieten cu el, atunci sa stiti ca are onorarii foarte convenabile pentru cunostintele sale: vorbeste japoneza aproape la perfectie si cunoaste si locurile foarte bine! Revenind insa, magazinul era superb, avea materiale si accesorii pentru kimono-uri, vanzatoarele erau foarte amabile, dar preturile erau mari de tot. Cel mai scump kimono costa aproximativ zece mii de euro. Vazand ca ne tot codim, vanzatoarele au propus sa o imbrace pe Miruna in kimono. Evident ca Miruna a fost de acord, de fapt ea isi dorea asta de cand venisem in Japonia. Doua vanzatoare au inceput sa roiasca in jurul ei si dupa circa cincisprezece minute (a fost varianta rapida de imbracat – fara nu stiu ce haine si doar prinzand funda la spate, nu legand-o) era infasurata intr-un kimono de toata frumusetea! I-a placut atat de mult ca nu prea ar mai fi vrut sa il dea jos si as fi fost de acord cu ea daca nu ar fi costat vreo trei mii de euro.

Orisicat, ca sa fie gata, dura aproximativ o luna, pentru ca trebuia cusut, ajustat la marimile ei, etc… Vanzatoarele ne-au adus un catalog cu kimono-uri gata facute (pentru nu stiu ce eveniment al lor) si care erau mai ieftine, adica, de la cateva sute la vreo o mie – o mie cincisute de euro. Totusi, fiind mai scumpe (am sunat-o pe colega mea desi in Romania era cinci dimineata) decat ne asteptam, nu am cumparat nimic.

Am decis de comun acord sa cautam ceva de mancare asa ca am colindat noi ce am mai colindat si am dat peste un restaurant de sushi, in care am intrat si ne-am asezat la “bar” – doar ca in fata noastra nu erau barmani, ci bucatari de sushi. Drept urmare in timp ce am mancat am vazut “pe viu” cum e facut sushi-ul. Dupa aceasta masa foarte buna am pornit inspre casa, iar in drum am dat peste gogoseria aceea unde era mereu coada. Iata ca acum coada era mai mica, asa ca manati de curiozitate, ne-am asezat. O tanti angajata a gogoseriei impartea pliante cu “meniul” si zbiera ceva. Noroc cu Valos (iata, din nou), care ne-a tradus ca cei care doresc un carton gata facut cu gogosi sa intre in fata.

Acest carton era un fel de mix cu toate soiurile de gogosi pe care le vindeau, asa ca am acceptat. Am intrat, am platit, am luat cartonul cu gogosile fierbinti si am intins-o. Ajunsi pe podul de deasupra liniilor de tren din fata magazinului Tokyu Hands, ne-am ales fiecare cate o gogoasa si am inceput sa molfaim. Am fost placut impresionati de acele gogosi, dar trebuie sa recunosc, nu dati pe spate. Mancati si linistiti ca ne-am mai satisfacut o curiozitate, ne-am dus acasa pentru a trage un binemeritat somn de dupa-amiaza.

Pe la ora cinci dupa-amiaza, Vali a plecat la o receptie de la ambasada (nu mai stiu daca era ambasada Romaniei si receptia era cu ocazia zilei de 1 Decembrie sau era vorba de alta ambasada si alta ocazie – ma voi lamuri si voi reveni cu detalii), iar noi am plecat spre Roppongi Hills. Miruna a tinut sa merg si eu, pentru ca ei ii placuse foarte mult (reamintesc ca fusesem doborat de raceala atunci cand s-a dus ea impreuna cu Vali). Am stat la o mare coada ca sa urcam pe terasa, dar in cele din urma am reusit. Destul de infrigurati din cauza vantului, am admirat metropola de sus cat am rezistat de mult. Panorama era magnifica – orasul era luminat foarte frumos si ne emotiona destul de tare. Din pacate, sentimentele de acolo nu pot fi redate in cuvinte sau in imagini.

In cele din urma am coborat de pe cladire la etajul “de belvedere”, adica de unde poti admira panorama la adapost, dinauntru. Acolo erau tot felul de aranjamente – chiar si un “brad de Craciun” facut numai si numai din crini. Mireasma te dadea pe spate la propriu. Apoi ne-am asezat pe o bancuta… Stand si admirand luminile orasului ce parca nu se mai termina, ne-am dat seama ca era ultima seara acolo… Melancolia ne-a cuprins pe amandoi si ne simteam acum atat de departe de lumea aceea, desi eram in mijlocul ei, desi pe langa noi treceau tineri si oameni ce lansau un suvoi de exclamatii incantate, desi intr-un fel ne doream tare mult sa facem parte din ea si sa nu trebuiasca sa ne intoarcem “maine” acasa. Am stat si am stat si am stat… si o vreme n-am zis nimic… o alta vreme ne-am ciondanit un pic pentru ca nu stiam asupra cui sa ne indreptam supararea… apoi ne-am gandit ca ar fi o idee buna sa facem o plimbare cat mai lunga pe jos. Si am plecat.

Un lucru curios - la iesirea din cladire am gasit o sculptura cu un paianjen urias pe care o mai vazusem si in Bilbao cu doi ani inainte. Am plecat din Roppongi pe langa barul si clubul de karaoke unde fusesem cu Vali cu o seara inainte si am continuat de-a dreptul. Am trecut pe langa un sediu IBM, pe langa ambasada Rusiei si am ajuns la Tokyo Tower – acea copie grosolana a Turnului Eiffel. Nu a fost greu sa rezistam tentatiei de a ne urca, asa ca am mers mai departe. Am trecut pe langa un mic templu destul de impodobit, am continuat sa mergem si am ajuns la o statie de Yurikamome (adica acel tren fara conductor cu care mai fusesem in Odaiba). Am luat trenul, am mers pana in Odaiba si ne-am intors. Dragut a fost ca la intors trenul a avut conductor. Cred ca din cand in cand mai trece cineva sa dea la manete, nu lasa chiar mereu totul in seama calculatoarelor. Dupa aceasta plimbare am decis sa punem punct serii si sa mergem acasa la Vali.

Ajunsi acolo ne-am apucat sa impachetam. Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam sa fi strans atatea cadouase, pliante si alte prostioare in toata sederea noastra in Japonia. Totodata trebuie sa recunosc ca Mirunica este o adevarata artista la facut bagaje. A reusit sa impacheteze absolut tot si sa inchida bagajele fara sa fie nevoie sa ne suim pe ele. Ultima noapte a fost neplacuta: am adormit greu si ne-am trezit si mai greu.

Duminica…

Cu toate ca avionul nostru decola la ora doisprezece a trebuit sa plecam de dimineata, pentru ca de obicei trebuie sa fii in aeroport cu doua ore inainte de decolare si in plus, pana la aeroport se fac circa doua ore si un pic. Deci pe la sapte si jumatate am luat-o din loc cu zgomot, cu huruit de roti de bagaje adica. Traseul? Simplu: cu metroul de la Nakano-simbashi pana la Tokyo Station. Cu trenul de la Tokyo Station pana la aeroportul Narita.

La check-in-ul din Narita am avut primul semn al intoarcerii acasa: un cuplu de romani stransesera un purcoi de bagaje (aveau chiar si niste undite de trei metri) si negociau ca sa plateasca mai putin overweight. Ghinionul a facut ca in avionul acela urias (pentru ca Airbusul A340 este destul de mare) sa stea in fata noastra alti trei romani, foarte vorbareti (am aflat fara sa dorim ce au vizitat, ce si unde au mancat) si “spirituali” care credeau ca avionul este al lor, iar stewardesele servitoarele. Am inceput sa ne dezmortim simturile incet-incet si sa intelegem ca acestea sunt primele palme ale revenirii la realitate. Mai erau elemente totusi care ne tineau in vis: langa noi statea o ghida japoneza care (dupa cum am vazut pe biletele pe care le tinea in mana) mergea intr-un tur al Italiei cu un grup de compatrioti de-ai sai. La un moment dat acea ghida a plecat sa le spuna ceva turistilor si si-a lasat geanta (Louis Vuitton) deschisa complet langa noi. Am putut zari cele doua mobile, portofelul cu bani si cu cartile de credit si toate biletele de avion ale turistilor. Saraca de ea! De unde pleaca! Cel putin bine ca nu vine in Romania, ne-am gandit.

Editare ulterioara: In avion am vazut doua lucruri inedite. Avionul mergea spre vest, pe deasupra Siberiei, chiar la limita dintre noapte si zi, astfel ca daca te uitai pe ferestrele din partea dreapta a avionului vedeai noapte, iar in partea stanga lumina soarelui sau un soi de rasarit. Alt lucru dragut a fost la aterizare. Fiecare scaun avea "media center" cu jocuri, muzica, filme, dar pe care puteai vedea si deplasarea avionului in timp real si ce filmeaza doua camere video plasate in fata si sub avion. La dus au inchis camerele la aterizare, dar acum le-au lasat deschise, astfel ca am putut vedea aterizarea - apropierea de pista, apoi corectarea traiectoriei din cauza vantului lateral, aterizarea propriu-zisa si apoi manevrele de taxi. A fost prima aterizare pe care am vazut-o "in direct" din avionul in care ne aflam.

Am schimbat avionul la Helsinki cu unul care parea de jucarie, la cat era de mic. La Otopeni prima problema a fost ca un bagaj fusese pierdut la Helsinki (din fericire in seara urmatoare ne-a fost adus). Lucrul care ne-a adus insa la realitate ca ne-am intors a fost coada pentru plata parcarii: tocmai se instalasera (sau devenisera functionale) acele automate pentru plata. Bineinteles ca romanii habar n-au sa foloseasca asa ceva si injura (“…pe agentul sanitar: [… ] ce-ai cu noi ba, pentru ce sa dam cu var?”).

Senzatia finala a fost ca am aterizat de undeva din viitor in evul mediu… Iar apoi ne-am trezit acasa.

-----

Epilog: Aceasta a fost aventura noastra in Japonia. Pana la impresiile din urmatoarea vacanta interesanta, va multumim pentru atentie si va spunem la revedere !

Miruna si Radu

Noiembrie 2008 - Japonia - 13. Yokohama, Honda CBR si karaoke

2009-04-08T00:20:00.001+03:00

La cererea speciala a fanilor…

Incet-incet vacanta noastra in Japonia ajungea aproape de final - mai aveam doua zile pline, de care voiam sa profitam la maximum. In prima din aceste zile ne-am decis sa vizitam Yokohama. Acest port, care in timpul erei Meiji a fost principalul punct de intrare si de iesire in si din Japonia al marfurilor a devenit in prezent o suburbie a zonei metropolitane Tokyo.

Echipati ca de obicei ca niste adevarati turisti (pentru ca parea cam innorat, am luat si umbrela cu noi), am pornit-o spre Yokohama mai intai cu metroul, apoi cu linia de tren Yamanote (linia circulara, care inconjoara interiorul Tokyo-ului si leaga majoritatea statiilor importanta) pana la Shinagawa, iar de acolo cu un alt tren pana la Yokohama. De la biroul de informatii turistice din gara am luat o harta a orasului si am luat-o ca de obicei la pas. Ne-am trezit in jurul unei increngaturi de autostrazi pe o gramada de niveluri. Mergand mai departe ne-am trezit in mijlocul unui cartier futurist, plin de cladiri noi (mi s-a parut ca recunosc cateva din cartile de arhitectura ale surorii mele). Cartierul se cheama Minato Mirai 21 si este unul din putinele locuri din zona urbana a Tokyo-ului de unde se poate merge pe malul marii.

In departare puteam zari un zgarie-nor (sic!) mai inalt decat orice alta cladire din jur. Am mers pe strazi pana am ajuns la baza lui (pe harta scria ca se cheama Turnul Yokohama). Intrand, ne-am trezit intr-un soi de mall, cu magazine, restaurante si, ceva foarte curios, o scara rulanta in curba. Am gasit un centru de informatii si am aflat cum se urca in turn. Am cumparat bilete, ne-am dus pe un culoar pe unde ne invitau cu zambetul pe buze angajatii si ne-am trezit intr-un lift. Ei bine, acest lift este cel mai rapid din Japonia, merge cu 750 de metri pe minut. Mi s-au infundat putintel urechile, dar am supravietuit.

Ajunsi la etajul saizeci si noua, am admirat panorama superba. Iarasi, oras cat vezi cu ochii, iar intr-o parte se putea vedea portul si oceanul cat de cat. Am izbutit sa identificam cladirile din Shinjuku, dar doar pentru ca era un panou unde explica ce se vede in zare. Dupa ce am dat o tura completa de jur imprejurul turnului, m-am masurat de la 273 de metri pana la 274,82 si apoi am prelungit si cu umbrela pana mai sus. Tot uitandu-ne prin magazinasele de suveniruri mi-au picat ochii pe o traducere in engleza destul de nostima: “Free Literature” in dreptul unor fluturasi cu nu stiu ce prospecte. Mi-am amintit si de afisele din metroul din Tokyo, un alt exemplu de traducere excelenta: “Please do not make a commotion on the train. Please do it at a pub”. (bine, a se nota ca intelesul cuvantului commotion este acela de rascoala, dezordine publica; recunosc, la momentul respectiv am crezut ca inseamna comotie; totusi, nici asa traducerea nu este prea fericita).

Revenind, coborand din turn a fost randul Mirunei sa ramana cu urechile infundate (si inca pentru mai multa vreme). Orisicat, am pornit la plimbare pe promenada de pe malul oceanului – amenajata foarte placut. Am ajuns la vechea hala din Yokohama, unde se tineau marfurile cand erau descarcate de pe vase. Pe dinafara hala nu este nici prea spectaculoasa (un fel de hambar din caramida rosie) nici prea mare (e drept, pentru secolul IX o fi fost mare), asa ca nu am fost prea curiosi sa o vizitam.

Am mers mai departe si am dat de un supermarket unde, surpriza, nu mirosea a oden. Am cumparat ceva de mancare si am mancat in parcul din fata supermarketului, de unde puteam admira un vechi vas de pasageri, faimos mai ales datorita faptului ca insusi Charlie Chaplin a calatorit cu el. Am mai mers putintel pe promenada, dar incepea sa se intunece, astfel ca am cotit-o spre cartierul chinezesc.

Acest cartier are reputatia de a fi cel mai mare Chinatown din lume. Se pare ca in era Meiji, cand cu occidentalizarea Japoniei, europenii si americanii au adus chinezi ca sa-i foloseasca pe post de translatori, datorita evidentei apropieri dintre chinezi si japonezi. Orisicat, chinezii invatau mai usor japoneza decat europenii sau americanii, iar cum China intrase oricum de mult mai multa vreme in contact cu civilizatiile occidentale, logica lucra in favoarea folosirii lor pe post de translatori. Ei bine, acesti chinezi au adus alti chinezi, si pana la urma s-a format o comunitate, et voilà ! Rezultatul: Chinatown. Si nu orice Chinatown, ci cel mai mare din lume. Plimbandu-ne noi prin acest cartier am observat doua lucruri: casele si podoabele de pe strazii fac peisajul mult mai chicios (sau kitsch-os) decat oriunde altundeva in Japonia, iar al doilea ca pe langa supermarketurile sau restaurantele lor miroase rezonabil, nicidecum a oden. Totusi, mare lucru nu este, asa ca nu am zabovit prea mult, mai ales ca Valos ne si sunase.

M-am uitat pe o harta si am gasit o statie de tren aproape de locul in care ne aflam, asa ca am purces intr-acolo. Dupa vreo ora si un pic eram acasa la Vali.

Dom’ Valos ne astepta foarte nerabdator, pentru ca ne promisese ca ne plimba cu motocicleta. Motorul lui este foarte smecher, o Honda CBR rosie cu alb – mean looking. Se inserase de tot, asa ca plimbarea cu motorul promitea serios. Miruna m-a lasat pe mine sa merg primul, asa ca m-am echipat cu niste suprapantaloni dati de Vali si cu casca lui de rezerva. Dupa instructajul de rigoare (nu ma mai urcasem vreodata pe o motocicleta care sa si mearga), l-am luat pe Vali in brate (pe motor, nu altfel) si dusi am fost mai intai pe stradutele din Nakano, apoi prin Shinjuku. Am trecut pe langa zgarie-norii luminati si parca eram intr-o alta lume. Combinatia dintre peisaj si senzatia de a merge cu motocicleta imi dadeau un sentiment greu de descris in cuvinte. Stilul de condus al lui Vali a contribuit mult la acest sentiment – m-a dat cu ceva viteza (bine, fiind totusi in oras nu a atins cine stie ce) si a accelerat destul de brusc de cateva ori. Per total, foarte foarte foarte misto.

A urmat Mirunica – se putea vedea in ochii ei ca era cam speriata (cred ca s-ar fi vazut si pe fata, daca si-ar fi dat casca jos). M-am uitat la ea cum s-a suit pe motocicleta si s-a facut rucsac pe spatele lui Vali. Iar apoi au disparut in intuneric… Miruna povesteste in continuare. Am urmat acelasi traseu pe care mersese si Radu, cu viteza mai mica la cererea “rucsacului” (cum mi-a spus Radu) dar si pentru ca drumul era ceva mai aglomerat, insa eu n-am ridicat capul de prea multe ori sa vad minunatii zgarie- nori. Stiu ca Vali mi-a spus la un moment dat ca suntem langa primarie si sa ma uit ca e o priveliste frumoasa, dar cred ca-mi amintesc mult mai bine cum arata asfaltul, cum luam curbele la stanga si la dreapta, cum il strangeam pe Vali in brate (prin urmare, doua zile am avut febra musculara la maini si la picioare) dar in acelasi timp incercam sa-i las si suficient spatiu pentru manevre, cum imi intepenise gatul sub greutatea castii si alte asemenea senzatii. Cu toate ca ma simteam in siguranta, imi doream totusi sa ajungem acasa si tare m-am bucurat cand am recunoscut straduta noastra. Ca zgarie-nori pe seara mai vazusem… Ce-i drept, nu de pe motor! Vali, multumesc pentru plimbare! Am adaugat aceasta experienta in categoria “a se incerca cel putin o data in viata”.

Gata cu plimbarea, iar Vali ne promisese program artistic pentru seara, asa ca am mancat ceva frugal (cuvantul de ordine al meselor din Japonia) si am plecat. Unde? In Roppongi, unul din centrele distractiei din Tokyo. Trebuia sa ne intalnim cu niste prietene de-ale lui Vali intr-un bar. Am dat de barul cu pricina, insa nici urma de ele. Dupa o discutie la telefon, ne-am lamurit ca gresisem barul. Am pornit-o pe o strada plina de sud-americani si de negri (Vali comenta ca pe vremea cand abia ajunsese el in Japonia cartierul era mult mai civilizat) si am coborat la subsolul unei cladiri intr-un bar cam tipic european as zice – plin de lume, de fum si de televizoare care dadeau meciuri din Liga Campionilor. Prietenele lui Vali stateau in jurul unei mese minuscule, fara scaune prea multe. Doua erau romance (Miruna zice ca una era romanca, alta unguroaica, dar tot nu am putut intelege cum le cheama), iar o a treia brazilianca – foarte comunicativa si simpatica. Am baut ceva, am rontait niste alune, am discutat o vreme, iar la un moment dat a aparut prietenul braziliencei. Individul – un elvetian cu fata de plastic si cam cu alura de metrosexual narcisist – a parut foarte interesat de jobul meu (poate pentru ca era cam acelasi lucru cu ceea ce facea el) dar asta a fost singura discutie inteligenta pe care am putut-o scoate de la el.

La un moment dat ne-am decis sa plecam, iar cum eu il batusem la cap pe Vali ca vreau la karaoke, acolo ne-au dus drumurile. Bine, adica am iesit din bar si am nimerit fix in fata unui “club” de karaoke. Am inchiriat o camera cu doua canapele, un sistem audio si o masuta si ne-am pus pe cantat. Mie mi-a placut foarte tare, la fel si lui Valos si braziliencei. Miruna s-a distrat copios auzind cum ne chinuia talentul pe toti si a ingaimat si ea vreo doua versuri dintr-un cantec. Elvetianul insa a stat posac intreaga ora cat am avut inchiriata camera cu pricina. Timpul a expirat cam repede, asa ca a trebuit sa o intindem, avand totusi satisfactia ca am mai facut ceva specific japonez.

In drum spre casa ne-am dat seama ca a doua zi urma sa fie ultima noastra zi plina in Japonia si ne-am intristat. Dar am continuat sa mergem, ca undeva tot trebuia sa dormim.

Noiembrie 2008 - Japonia - 12. Inca un pic de Tokyo

2009-03-20T16:29:00.001+02:00

In joia aceasta vremea nu parea foarte prietenoasa. Ploua, iar zgarie-norii chiar zgariau norii, dupa cum se vedea de la Vali de pe balcon. Am decretat-o ca zi cu program de voie, asa ca ne-am dus prin magazine.

A fost o zi buna de observat japonezii si comportamentul lor. In primul rand in metrou sau in tren: cred ca nouazeci la suta dintre cei care stau pe scaun, dorm. La un moment dat un nene era sa se sprijine de Miruna ca tot aluneca in timp ce dormea. Pana la urma s-a redresat :-). Miruna zice ca sunt ca niste robotei care isi dau “shut down” cand nu e nevoie de ei. Apoi, tot in metrou sau trenuri, majoritatea (dintre cei treji) navigheaza pe internet, trimit mesaje si emailuri. Restul citesc ziare sau benzi desenate. Mai sunt si straini rataciti care vorbesc pe limbile lor. Desi citisem avertismente n-am vazut sau n-am avut de-a face cu acei frotteuri. Mai bine. La iesirea de la metrou, absolut toata lumea merge pe partea dreapta sau pe unde arata sagetile ca este sensul de mers. E o chestie, fata de invalmaseala de la noi de la Piata Victoriei de exemplu. Bine, de fapt orice comparatie cu ce este in Romania nu prea are sens. Dar sa trec la oameni. N-am putut sa nu observam ca in afara de corporatisti care se imbraca la costum, restul (si aceiasi corporatisti in timpul liber) habar n-au cum sa se imbrace. Haine si accesorii de firma, care mai de care mai fistichii si mai prost asortate. O data am vazut o tipa in sandale cu toc, cu jambiere, cu o fusta scurta, o bluza minuscula si cu un fes cu ciucure in cap !!! Iar asta nu este singurul exemplu, pentru ca la fiece pas dadeai de cate un asemenea specimen. Am vrut sa-i pozam, dar ne-am gandit sa nu-i suparam, asa ca am lasat aparatul foto la locul lui. Acum imi pare rau. Dar apropo de imbracaminte, majoritatea japonezelor poarta incaltari cu doua-trei numere mai mari. Ne intrebam si acum de ce, dar nu ne dam seama. Daca ne poate lumina cineva…

Orisicat, in afara de aceste ciudatenii, oamenii sunt extrem de binevoitori si de amabili. Bine, poate unii au reticente fata de straini (s-a intamplat de vreo doua ori sa nu se aseze langa noi nimeni in metrou, desi metroul nu era foarte gol), dar nu cred ca este un fenomen de masa. In plus, sunt foarte civilizati si constienti (sau mai bine zis indoctrinati) de rolul lor in societate. Un astfel de exemplu de civilizatie sunt mastile pe care le poarta cei care sunt raciti sau gripati pentru a nu raspandi boala.

Dar sa revin la ce am facut in aceasta zi… Trecand din nou prin fata sediului JR East am avut surpriza sa vedem ca era o coada imensa la gogosi chiar si pe timp de ploaie. Aproape ca ne venea si noua sa stam, vazand hotararea cu care oamenii indurau ploaia si vantul pentru ceva ce in aceste conditii ar fi trebuit sa fie foarte foarte bun. Totusi, am zis sa nu riscam, asa ca am trecut mai departe. Am facut cateva poze liniilor de tren, a statiei si a zonei Shinjuku (zau ca e statia mea preferata), dupa care am intrat in Tokyu Hands. Am luat la rand fiecare etaj in parte, cu meticulozitate, si am cumparat oarece nimicuri (pentru ca asta vinde magazinul in sine). La ultimul etaj insa am intrat in aripa alaturata a cladirii, care era un fel de mall sau in fine, magazin universal gen Unirea (sic!). Acolo am petrecut o buna bucata de vreme intr-un magazin Disney de unde cu greu am iesit, asta si pentru ca luasem ceva cadouri (unele pe care le-am pastrat pentru noi in cele din urma, atat de mult ne-au placut).

Ne-am mai invartit noi prin diverse alte magazine (as inclina sa zic ca tot din Shinjuku, desi nu mai tin bine minte), iar apoi ne-am indreptat catre locul unde stiam ca sigur aveam sa mancam bine: Friday’s. Probabil ca or mai fi restaurante Friday’s si in alte parti din Tokyo, dar noi ne-am dus pana in Shibuya, ca oricum suntem plimbareti. Ne-am invartit nitel pe niste stradute, dar pana la urma l-am gasit si am intrat fericiti. Am mancat iarasi pe saturate, desi nu pot sa nu mentionez ca Mirunei i-au gresit pentru a doua oara comanda, de cand suntem in Japonia. Totusi, a venit chiar un sef sa-si ceara scuze si ne-a rugat sa nu ne suparam ca mai asteptam inca sapte (!!!!) minute sa ne aduca mancarea pe care o cerusem. A venit dupa sase minute ! Si apropo de asta, nu cred ca am mai povestit, dar daca da, atunci imi cer scuze: in Japonia este politicos sa vorbesti de la acelasi nivel cu interlocutorii tai. Asa ca la restaurant, chelnerii sau chelneritele se aseaza in genunchi langa masa si scriu comanda pe carnetelul pe care si-l pun pe masa. La inceput ni s-a parut incredibil. Intorcandu-ne in Romania ni se pare si mai incredibil.

Dupa ce am mancat foarte bine, am ajuns in intersectia aglomerata din Shibuya pe care am si fotografiat-o de data aceasta. Era plina de oameni care traversau prin toate partile intersectiei. Uimitor ! In fata statiei de tren era statuia catelului cu poveste trista (cam siropoasa, dar ok). Pe caine il chema Hachikō, iar povestea spune ca prin 1924 isi conducea zi de zi stapanul la statia de tren cand pleca de dimineata, iar seara il astepta in fata statiei. Ei bine, intr-o zi stapanul sau a murit, dar cainele a continuat sa vina seara de seara in statia de tren asteptandu-l. Lucrul asta a durat zece ani, pana a murit cainele. Evident ca trecatorii au observat si s-a dus vorba peste tot, astfel ca a devenit faimos in intreaga Japonie. Ca un semn al recunoasterii loialitatii lui a fost facuta o statuie (la a carei dezvelire a asistat si cainele) in fata statiei, iar acum iesirea aceea este cunoscuta drept iesirea Hachikō (Hachikō-guchi).

Ziua s-a incheiat cu o plimbare pana acasa la Vali (cu diverse mijloace de transport) si o vizita la supermarket, de unde am cumparat diversi biscuiti cu alge pentru a-i face cadou.